Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 18 iunie 2010 Articole, reportaje bizare | 4 comentarii

India nemaivazuta



O viata si-o zi

Dintotdeauna am visat la India. O tara uriasa cat un continent. Jungla, deserturile, templele stravechi. Urme ale unor civilizatii disparute. Oceanul. Am vazut filme si am citit carti. Am gustat din minunile unor filosofii care au traversat miile de ani, inchipuindu-mi tara aceasta fabuloasa, misterioasa, fascinanta, posesoare a unei cunoasteri cu atat mai ispititoare cu cat este mai indepartata. Iar acum, dupa aproape 20 de ore de calatorie cu ochii inchisi, in care am rememorat aproape tot ce stiam despre taramul acesta, iata-ma iesind, la orele doua ale diminetii, din aeroportul din Delhi.
Noaptea se face pulbere, spargandu-se in mii de cioburi. O multime enorma forfoteste, un milion de glasuri, un milion de chipuri, un milion de masini. Aerul diminetii, naclait si prafos, pluteste in lumina becurilor cu neon. Ca prin vis vad numele meu scris pe o hartie, ca prin vis ma urc intr-o masina care miroase urat. Dupa o viata si 20 de ore de visat la India, sunt aici.
Delhi, ora amiezii. Soarele e in mijlocul cerului. Ies dintr-o hruba fara ferestre, despre care sperasem ca va fi un hotel de trei stele. Sunt in centrul imensului oras. 13 milioane de locuitori, si toti par sa fi iesit in strada in acelasi timp. Multimea e un suvoi enorm, care se scurge pe strazi, biciclete, masini care claxoneaza incontinuu, un vuiet imens acopera orasul. Acasa era zapada. Aici e soare si praf. Ma misc cu incetinitorul, prin enorma multime, privind chipurile, gesturile, ascultand cuvinte necunoscute. Prima impresie: toate culorile curcubeului sunt aici. Acoperite cu praf. Orasul e un labirint cu peretii jupuiti, cu reclame prabusite, cu oameni care alearga sau care, dimpotriva, stau incremeniti ca si cum s-ar gandi. Unde as putea sa beau o cafea? Prima greseala in India: sa pari nehotarat pe strada. In clipa urmatoare, un pusti ma trage de maneca, apoi apare inca unul, apoi inca trei, sporovaind intr-o engleza stransa cu menghina. Vor sa-mi dea ceva, sa ma duca undeva, vor orice, trag de mine. Eu vreau doar o cafea. Orasul urla inghitindu-ma. Beau un suc de morcovi facut in strada de un mos cu turban mov-murdar. Pustii se fac din ce in ce mai multi. Apoi apare salvatorul meu, care-i imprastie cu gesturi dure. E un tanar curatel, cu parul gelat, cu o engleza mai civilizata. Ma extrage din multime si ma conduce intr-un fel de cafenea in care cafeaua e mizerabila, dar in care pot bea un ceai indian, amestecat cu lapte. „I am your servant”, zice tanarul, pe care-l cheama Ravi. Sunt servitorul dvs. Ravi este sofer de „took-took”, adica un fel de motoreta pe trei roti, cu care poti strabate orasul. El ma poate insoti, ma poate duce intr-un tur al orasului, imi poate arata totul, magazinele, monumentele, bancile, restaurantele. In schimb, nu vrea nimic. Decat sa fim prieteni. A doua greseala in India: sa crezi ca cineva nu vrea nimic. Eu nu fac aceasta greseala, dar prefer ca cineva sa ma conduca prin labirintul de praf care este Delhi.

 

Strada, adevarata patrie a indienilor
Am rezistat in capitala doar o zi. Am strabatut distante uriase cu motoreta lui Ravi, in cautarea urmelor milenare pe care este cladita metropola aceasta, ce candva a fost una dintre capitalele imparatilor moguli. Le-am marcat pe o harta promitandu-mi sa ma intorc atunci cand socul Indiei se va mai fi atenuat. Am strabatut orasul ca un copil, cu ochii mariti, uluit, fara nici un cuvant, intreaga zi. Delhi este un oras facut din cercuri concentrice. In mijloc se afla zona rezidentiala, curata, cu bulevarde largi, cu monumente noi si cu palate, dar pe masura ce te indepartezi, intelegi… India cea adevarata. Cercurile concentrice sunt cercuri ale mizeriei si ale saraciei endemice, cu milioane de oameni care dorm in strada, cu case care nu vor mai fi terminate niciodata, pentru ca acest lucru nu intereseaza pe nimeni, cu faimoasele vaci care pot fi vazute pretutindeni, cu temple mai noi sau mai vechi in care divinitati nenumarate sunt slujite in nori de fum parfumat si in jurul carora traiesc comunitati intregi, cu copii, cu caini, cu capre, pe paturi intinse pe trotuare. Incetul cu incetul, m-am obisnuit cu mirosurile, culorile, cu sunetele nenumarate si cu energia grea pe care o emana aceasta lume plina de contraste violente, in care spiritualitatea naturala a acestui popor se amesteca straniu cu nebunia lumii moderne, intr-un fel care pentru cineva venit din Europa este socant. Am vazut oameni oprindu-se in mijlocul forfotei enorme, in fata cate unui templu, impreunand mainile si rugandu-se ca si cum ar fi fost singuri, fata in fata cu zeul lor. Am vazut strazi mizere, unde oamenii se descaltau pentru a trece prin fata unei statui impodobite cu flori galbene, pentru ca apoi, incaltandu-se, sa redevina brusc cetateni ai acestei jungle metropolitane, stapanita de mizerie, in care fiecare se descurca cum poate, in care nu exista norme de nici un fel si in care totul e posibil.
La capatul unei zile foarte lungi, am inteles ca daca exista o sansa sa gasesc ceea ce caut eu in India, atunci nu la Delhi trebuie sa caut. E doar o capitala, la fel ca marile orase ale lumii, sufocata de smog si de gunoaie, in care urmele unui trecut fabulos au fost ingropate. Mi-am gasit o masina si un sofer si am plecat in cautarea adevaratei Indii.

Pastorul de capre

 

Sunt pe o scara de piatra care uneste pamantul cu cerul. Sunt mii si mii de trepte care urca spre varful unui deal inalt, iar acolo, in varf, se afla un templu inconjurat de ziduri. Jos, de unde vin eu, inconjurat de marele desert, se afla un orasel numit Pushkar, un orasel cladit din piatra, cu stradute inguste, cu cladiri stravechi si paraginite, adunate in jurul unui lac rotund, care acum straluceste ca o moneda de aur in lumina soarelui. Orasul pare de jucarie, atat de sus ma aflu. Desertul se intinde pana la orizont. Stau pe o piatra, iar in dreapta mea se afla Pastorul de capre, batran, uscat, cu un turban portocaliu pe cap. E in picioarele goale, iar talpile lui sunt crapate. Imprejur sunt arbori aproape uscati, cactusi stranii si maimute obraznice, ce par agresive. El nu vorbeste engleza si nu vrea nimic de la mine, ceea ce pare deja un miracol. Doar zambeste. Stam impreuna pe aceeasi piatra, fara sa facem nimic. Doar suntem. El cu caprele lui, eu cu gandurile mele. Am facut deja sute si sute de kilometri pe autostrazi nebune, unde camioanele se amesteca printre carute trase de camile, am vazut deja lucruri incredibile, personaje coborate din lumi necunoscute, oameni cu fetele vopsite ciudat, scotand cobre din vase de arama, am vazut femei imbracate in sariuri mov si portocalii si turcoaz, maturand autostrada cu maturi din crengi, printre masini trecand in viteza, am vazut fetite carand bolovani uriasi pe cap, sub privirile binevoitoare ale barbatilor lor, am vazut…

E de neimaginat cum atata mizerie sta cot la cot cu progresul. India este a doua putere mondiala in programe de computer, in India sunt unii dintre cei mai bogati oameni din lume, dar si sute de milioane care traiesc sub limita imaginabila a saraciei. Si iata-ma, deci, pe o scara de piatra, intr-o dupa-amiaza insorita, iesit din infernul autostrazilor, sezand, fara nici un cuvant, alaturi de Pastorul de capre, deasupra unui orasel despre care se spune ca e sfant. Eu fumez, el nu. Eu il plac pe mos pentru ca tace si pentru ca zambeste. El simte ca il plac si, pur si simplu, ma ia de mana. Va imaginati asta in Europa? Un gest de tandrete din partea unui strain? Eu, un necunoscut venit din alta lume, mana in mana cu acest batran, fara cuvinte, fara nimic. Nici macar nu voi sti vreodata cum il cheama. A fost clipa care, pentru mine, a schimbat totul. Am stiut atunci ca ceea ce caut este dincolo de aparente, dincolo de mizerie si dincolo de prejudecati, un fel blajin de a-ti accepta, fara revolta, destinul. Am mai privit o data micul oras pierdut in desertul de la picioarele mele, am tras aer adanc in piept, hotarat sa adopt felul de a fi al indienilor: sa accept ceea ce este si sa nu ma mai simt dezamagit ca nu e asa cum ma asteptam eu sa fie. Intr-un fel, acesta a fost adevaratul moment in care am ajuns in India.

Spectacolul

Sunt in inima micului oras sfant numit Pushkar si, pentru prima data, simt cu adevarat India. Ma amestec cu multimile colorate care umplu stradutele din centrul orasului, printre mirosuri nenumarate de mirodenii, de ambra, de rasini necunoscute, strivit de parada uluitoare a culorilor, caci n-am mai vazut niciodata oameni drapati in asemenea culori arzatoare. E ca si cum culoarea ar fi un fel de compensare pentru saracia evidenta in care traiesc, o compensare pentru griurile desertului si ale cladirilor, pentru griul unei existente fara nici o perspectiva. Roz, violet, portocaliu arzator, rosu aprins.

 

Totul arde. Hainele, salurile de matase care sunt agatate pretutindeni, podoabele icoanelor reprezentand zeitati necunoscute, caci in afara de zeii cei mari, Brahma, Shiva si Vishnu, exista o intreaga galerie de divinitati greu de recunoscut, impodobite extravagant, cu obrajii vopsiti, cu margele de sticla stralucitoare. Strazile acestui mic oras sunt un spectacol in sine, in lumina diagonala a desertului. Piata de fructe si legume arata nebuneste, siluetele acestor femei cu chipurile ascunse in curcubee purtand pe cap vase de arama si de lemn pline cu vegetale necunoscute, vacile plimbandu-se nestingherite prin toate colturile, prin toate intrandurile de piatra uzata ale vechiului oras, toate acestea nu pot fi descrise cu adevarat, ci numai traite. Imi spun ca poate acesta este secretul. India poate fi numai traita, nu si povestita, si poate de aceea ea depaseste orice relatare pe care voi fi citit-o vreodata. Apoi descopar ca oraselul acesta nu are nimic din violenta nebuna a capitalei, ca oamenii sunt mai blanzi, copiii mai curati, tarabele si micile magazine sunt mai imbietoare, cersetorii mai putin agresivi si cobrele lor mai simpatice. Nu va pot spune aproape nimic despre templele nenumarate ascunse prin cotloanele orasului, pentru ca am intrat acolo si nu am simtit decat forfota, tremurul acestui animal multidimensional care este multimea. N-am rezonat deloc cu credinta lor, pentru ca nu era nici un pic de intimitate, pentru ca rugaciunea lor, ca si intreaga lor viata, se face in spatiul public, cu voce tare, intr-o harmalaie indescriptibila, care pe mine ma indeparta de orice as fi putut simti. Va pot spune doar ca oamenii aceia pareau sinceri in fata Domnului lor si ca, in general, pareau mult mai senini si mai putin incrancenati decat noi. In mijlocul saraciei, am vazut multi oameni zambind fericiti si asta mi-a placut. Am batut orasul ore intregi si m-am minunat de spectacol. In cele din urma, am nimerit micul lac sfant, in jurul caruia fusesera cladite toate aceste temple. Intr-un fel, era normal ca in mijlocul unui desert, lacul sa fie considerat un dar al lui Dumnezeu.

 

Pushkar. Lacul sfant

Am stat pe terasa unui hotel plin cu europeni si cu americani care priveau si ei, ca si mine, spectacolul. Erau cei care venisera pentru prima data. Pentru ca mai sunt si altfel de europeni si americani, aflati in cautarea spiritualitatii indiene. Ii poti recunoaste usor, caci sunt imbracati in haine indiene, se poarta ca indienii, uneori au cu ei copii mici. Doar ca nu zambesc la fel ca indienii.
Acolo, pe terasa aceea de pe malul lacului, intr-o superba lumina de asfintit, am fost, pentru a doua oara in ziua aceea, martorul a ceea ce eu cred ca este cu adevarat India. Pe trotuar, in fata mea, s-a asezat un mustacios cu turban, purtand un instrument muzical in maini, insotit de o fetita despre care, mai tarziu, am aflat ca o cheama Rajuri si ca avea 12 ani. Era invesmantata in purpuriu, cu palmele pictate si cu bratari stralucitoare la maini. Avea cei mai frumosi si cei mai tristi ochi pe care i-am vazut la un copil. Au cantat. Instrumentul gajaia intr-un fel cum n-am mai auzit niciodata, un sunet ancestral, salbatic, iesit parca din adancurile desertului, iar copila, cu o voce subtirica, dar incredibil de puternica, a intonat un cantec din afara acestei lumi. Un cantec care nu apartine unui loc sau unui timp anume, ci umanitatii intregi, din toate epocile si toate continentele. Apoi inca un cantec, si inca unul si inca unul, in timp ce eu nu puteam sa-mi dezlipesc ochii din ochii acestei fetite. Atunci cand au terminat, intrega asistenta a ramas cateva clipe muta, apoi ropote de aplauze au rasunat minute in sir. Ea s-a ridicat, s-a inclinat, apoi a venit sa culeaga banutii acestor oameni veniti de pe alta planeta, care eram noi. Am aflat apoi ca fetita, care invatase sa cante de la bunica ei, isi intretinea in felul acesta intreaga familie. A fost unul dintre momentele in care am stiut ca a meritat sa traversez jumatate de planeta, fie chiar si pentru a fi aici, un sfert de ora, pe malul lacului Pushkar, in mijlocul marelui spectacol al strazii. Am mai stiut, de asemeni, ca, in sfarsit am gasit intr-un fel ceea ce cautam. O bucata de India, asa cum mi-o inchipuisem.

Vanatorul de parfumuri

Atat de mult mi-a placut oraselul acesta, Pushkar, si atat de impresionat am fost de cantecul fetitei, incat am hotarat sa mai stau, sa mai caut oameni asemenea ei. Oameni, iar nu monumente si temple.

Am vorbit cu conducatori de camile, cu comercianti, cu muzicieni ai templelor, cu facatori de paine si cu mesteri pietrari care lucrau bolovani uriasi, la fel ca acum o mie de ani. Am cunoscut un om pe care-l chema Baghawan, care reusea sa faca doar cu dalta si cu mainile cupole imense de piatra, perfect imbinate, cu rotunjimi impecabile, ca si cum ar fi fost desenate de computer. Am vazut cum din rocile rosii ca focul, smulse din muntii dimprejur, omul acesta facea dantelarii incredibile, de o finete halucinanta, cu daltite de cativa milimetri grosime. Povestea lui si a meseriei acesteia, scoboratoare in adancurile timpurilor, ar merita sa fie spusa, caci din mainile lui ieseau capodopere. O sa va spun doar un singur detaliu: Baghawan pretindea ca secretul este acela de a simti piatra ca pe o fiinta vie. Ca opera de arta este in piatra, asa cum copilul este in trupul mamei sale inainte de a se naste. Artistul simte opera dinlauntrul pietrei si nu face decat sa o elibereze. Daca nu as sti ca Baghawan era analfabet si ca nu vazuse in viata lui o carte, as fi crezut ca a citit aceste lucruri undeva. Omul acesta nu parasise niciodata cortul in care locuisera parintii lui, la marginea desertului… Pe-aceeasi strada, la capatul ei dinspre lacul de aur, am cunoscut un alt tanar, care vindea rasini si betisoare parfumate pentru ars. Numele sau este Rakesh, dar eu mi-l voi aminti mereu drept Vanatorul de ambra. L-am remarcat pentru ca nu striga, la fel ca ceilalti comercianti, ci pur si simplu privea multimea pana cand intalnea privirile cuiva. Asa a procedat si cu mine. Ma priveste, apoi zambeste. Eu ma apropii, si el imi spune pe un ton jos, aratand catre rasinile lui parfumate: „Sunt facute cu mainile mele”. Suficient ca sa fiu curios, nu? Vanatorul de ambra, „amber hunter” cum spune el, stie totul despre plante, despre arbori si despre mirosuri. La fel era tatal sau, bunicul sau, strabunicul sau si toti inaintasii lui pe linie paterna. „Parfumurile sunt magice”, aceasta e ideea, si fiecare planta, fiecare copac, fiecare arbust are propriul sau parfum, pe care trebuie nu numai sa-l recunosti, ci sa stii sa-l combini, sa-l distilezi, sa-l amesteci, si mai ales sa-l chemi si sa-l convingi sa ramana acolo unde-l pui. „Parfumurile sunt vii, ele raman in rasina ta sau in betisoarele tale doar daca stii cum sa le convingi, si cum sa le legi prin cuvinte.”

Omul acesta, care are in jur de 30 de ani, bate muntii dimprejur cu saptamanile, ca sa culeaga rasinile, in anumite momente ale fiecarui anotimp. Rezultatele sunt incredibile. Am fost cu el undeva, la etajul unu al unei cladiri prapadite, unde el avea un fel de mic laborator/magazie/templu al lui Shiva. Acolo lucra, se ruga, acolo statea in noptile lui de creatie. Shiva, marele zeu, lucra cot la cot cu el. Noaptea tarziu, atunci cand forfota strazii se stinge, Vanatorul de ambra deschide grilajul in spatele caruia locuieste Shiva, aprinde felinare palide, intoneaza imnuri sacre si amesteca parfumuri. „Stiinta mostenita de la tatal meu nu valoreaza nimic, fara inspiratia pe care mi-o da Lord Shiva!” Si intr-adevar, fiecare dintre rasinile lui are alt parfum, combinatiile pe care el le face sunt unice si poarta nume inventate de el. In final, l-am intrebat daca se poate trai, intr-un orasel ca Pushkar, din asa ceva. Drept raspuns mi-a spus despre greseala pe care o fac multi. Alearga dupa bani. El nu face asa. El se roaga lui Shiva sa trimita parfumurile acelora carora le sunt destinate, caci fiecare om isi poate vindeca sufletul cu un parfum anume. Si astfel, oamenii care trebuie sa-l gaseasca il gasesc, iar banii vin singuri la el, atunci cand pleaca parfumurile.

Jaipur – orasul stralucirilor intunecate

Desertul Rajahstanului a ramas in urma, la sute de kilometri. Jaipur este un oras imens, un furnicar, poate la fel de enorm ca si Delhi, dar ceva difera. Sau poate ca eu sunt altfel decat cel care a fost la Delhi. Dincolo de multimile-furnicar, vad mai curand splendorile decazute din rang ale marelui palat al maharajahului, pietrele roz din care a fost cladit intregul oras si care in alte vremuri trebuie sa fi fost coplesitor de frumos, dar care acum arata obosit si murdar. Jaipur poarta toate semnele acestui trecut fabulos inscris in pietrele sale, dar dincolo de toate acestea, este ceea ce nu puteti citi in ghiduri: saracii care populeaza aceste locasuri, ca si cum ar fi casele lor, oamenii aceia care nu apartin nici unei caste, care sunt in afara lumii, ratacitorii, cei mai saraci, cu miile, cu zecile de mii. Oamenii, animalele si vegetatia au napadit ruinele si au creat o lume diferita, aparte, care nu apartine nici orasului, nici junglei, nici civilizatiei, nici salbaticiei. Este un teritoriu al nimanui si al tuturor, care scapa legilor, traind dupa propriile sale noime. Copii desculti inalta zmeie printre pietrele prabusite ale splendorilor de altadata, fabuloasele fantani cu o mie de carari in trepte nu mai folosesc la nimic, caci apa din ele a secat.
Intr-una din aceste periferii l-am intalnit pe Ravindra, baiatul nascut cu picioarele atat de strambe, incat nu poate merge, ci se taraste.

La inceput am crezut ca este un cersetor. Sta in usa unui templu, incadrat de dantelaria de piatra a intrarii. Este un templu in afara circuitului turistic, un templu de periferie. Un templu intunecat, cum zice Ravindra, inchinat lui Vishnu. Odata intrat in semiobscuritatea templului, Ravindra ma urmeaza si incepe sa vorbeasca. La inceput nu-l iau in seama, apoi devin atent, caci explicatiile sale despre intruparile multiple ale lui Brahman sunt savante, apoi inteleg ca acest tanar nefericit e un personaj cu totul special. Stie totul despre istoria uriasa a acestui loc, pentru ca tatal si bunicul sau au fost preoti ai acestui lacas, pentru ca el a crescut in umbra lui. Intr-o firida descopar zeci de fotografii ale tatalui si bunicului sau, considerat un om sfant. Si el, Ravindra? Surpriza: imi spune ca este student la stiinte politice, ca face un masterat, ca va face un doctorat si ca in cativa ani va fi un inalt functionar al ONU. Raman trasnit. Unde locuieste? „Acolo”. Si-mi arata, din usa templului, ruinele de o frumusete apocaliptica printre care cresc copaci.
Stiti care este sloganul cu care India isi promoveaza turismul? „India, incredibila!” Si, intr-adevar, cuvantul „incredibil” i se potriveste perfect.

Horia Țurcanu


Descarcă acest articol ca PDF.

4 comentarii

  1. Scrii cu sufletul si asta se simte.Am simtit parfumul si culorile Indiei prin ochii tai . Iti multumesc.

  2. Draga Horia, cuvintele cu care descrii o experienta atat de bogata sunt convinsa ca nu-ti ajung. Am sorbit cu insetare frazele care descriu imagini colorate, insa cu mai mare pofta am gustat experienta interioara, pe care o descrii atat de transparent, pentru noi. Iti multumim

  3. imi place tare mult descrierea ta , aproape ca te-am insotit in calatorie citind randurile tale .Sigur e o experienta nemaipomenita ! chiar mi-as dori sa mai vizitez India inca o data !

  4. este ceva timp de cand mi-am stabilit imaginar cele doua destinatii pe care le-as vizita; Peru, am citit deja o parte din ceea ce ai scris dar va trebui sa revin pentru a continua, si India. Cand le impartaseam colegilor despre aceste vise imi spuneau: esti nebuna, in India este mizerie crunta. Si tu vorbesti despre aceasta realitate a oraselor furnicar zgomotoase si mizere, dar defapt dincolo de acestea se afla misterul si incredibilul…

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2019

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net