Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 14 iulie 2010 Articole, reportaje bizare | 2 comentarii

Jagmandra



Jagmandra

Totul a început cu o poveste pe care mi-a spus-o Sandeep, șoferul meu, când am ajuns la Pushkar, un mic orășel de la marginea deșertului Rajahstan. Eram la marginea orașului, acolo unde deșertul se dizolvă în degete subțiri de nisip, pentru a intra pe străduțe abia desenate.

Trecem printre dune de nisip acoperite cu o vegetație pipernicită și sprijinite pe steiuri albe din piatră. Atunci văd corturile. De fapt, nici măcar nu pot fi numite corturi. Sunt mai curând un fel de copertine sprijinite pe bețe, un fel de cerșafuri colorate și zdrențuite care flutură în vânt și la umbra cărora sunt improvizate adăposturi, dacă pot fi numite așa. Acolo locuiesc oameni, familii întregi, cu copii, cu animale, cu capre și cu cămile, înconjurați de o cumplită mizerie. Mari păsări de pradă ale deșertului dau târcoale gunoaielor în căutare de resturi. Sunt câini și vaci acolo, printre ziduri vechi care ies din nisipuri, amintiri ale bătăliei dintre deșert și oameni. Cine sunt oamenii aceia îmbrăcați cu haine în culorile curcubeului, cu cămilele lor impodobite cu ciucuri, cu copii în brațe, care trăiesc acolo, printre nisipuri? ”Pariah” mi-a spus Sandeep cu un zâmbet care ar fi putut însemna orice, ”rătăcitorii, nomazii, cei care umblă”. Sunt oameni care nu aparțin nici unei caste, nici unui oraș, nici unei bresle, oameni care-și câștigă pâinea de pe o zi pe alta, cerșind, uneori furând, alteori făcând mici negoțuri stranii cu obiecte purtătoare de noroc sau de ghinion. ”Femeile lor umblă cu vrăji. Să nu te apropii de ele, mister Hari, să nu cumva! Sunt periculoase!” Așa-mi spune Sandeep, mister Hari. Și ca să mă țină departe de oamenii aceia mi-a spus următoarea poveste a prietenului său Antoine, un belgian de familie bună din Bruxelles, fost director de bancă și tată de familie. , Acum câțiva ani, mister Atoine, care avea cam 35 de ani, a venit într-o excursie cu familia chiar aici, în micul oraș sfânt Pushkar. Sandeep era șoferul lor, așa cum astăzi este șoferul meu. Ei bine, s-a împrietenit imediat cu Antoine. E un tip înalt, blond, educat, ce mai, un adevărat european. ”Avea o femeie frumoasă, care purta bijuterii scumpe, și o fetiță, Maureen, de vreo cinci ani.” Sandeep i-a plimbat pe la temple, pe străzile colorate ale orașului, i-a plimbat cu cămilele prin deșert, peste tot. La Pariah nu i-a dus, deși el, Antoine, tot trăgea într-acolo. Punea o sută de întrebări, ca și mine. Până la urmă soarta care îl chema a fost mai puternică. Într-o duminică după-amiază, când femeia lui se odihnea, Antoine a ieșit din hotel la plimbare, singur. A găsit un conducător de cămile și a plecat la o plimbare în deșert. Iar conducătorul de cămile, un pariah, l-a dus acolo unde-l trăgea destinul. A doua zi Antoine nu venise înapoi. Femeia lui, belgianca, era disperată. Plângea. Antoine dispăruse. Ea și cu șoferul Sandeep l-au căutat întreaga zi. A apărut pe seară. Era de nerecunoscut. Costumul lui alb, impecabil devenise o zdreanță. Avea privirile ciudate. Abia vorbea. ”Era pe altă lume. N-a spus decât că a stat la foc toată noaptea, că femeile pariah au dansat pentru el și a băut ceaiuri ciudat parfumate” Sandeep tace un moment. Am intrat în oraș. Și? Se întoarce către mine cu o față gravă. ”Antoine n-a mai vrut să plece. Soția lui a luat copilul și a plecat înapoi în Belgia. El a rămas aici săptămâni întregi, deși vacanța se terminase demult.” Tace. Sandeep, zic, ce s-a întâmplat cu prietenul tău belgianul? ”A cunoscut o femeie pariah” zice el cu privirea împietrită. ”O vrăjitoare. Atunci ea avea 19 ani. Au trecut de-atunci șase ani, și Antoine încă mai vine în fiecare an la Pushkar. Îl cunoaște tot orașul. A pierdut slujba de la bancă, și-a pierdut familia, a pierdut totul. Vine, stă câteva luni și pleacă din nou. Dar nu poate să lipsească prea mult. Se întoarce mereu. Mereu mai prăpădit, mai sărac, mai distrus. Are privirile rătăcite. Fumează… știi tu, hașiș. Poate chiar opium.”

A doua zi. Sunt pe o terasă, lângă piața cea mare a orășelului Pushkar. Am întâlnire cu Sandeep. Sunt mii de oameni pe străduțele din centrul orașului, mii de tarabe, mii de buticuri mărunte în care se vinde orice, vacile sfinte ale Indiei se preumblă pretutindeni iar oamenii le dau să mănânce orez așa, direct pe pietrele caldarâmului. Fumuri și parfumuri plutesc ca o ceață subțire deasupra asfaltului, siluete năucitoare de femei cu chipurile acoperite în sari-uri se decupează uneori din mulțime, chipuri venite din alte lumi, bătrâni ciudați cu părul vopsit și cu turbane în culori copleșitoare. În India, strada e un spectacol uluitor la care eu particip total. Soarele diagonal decupează secvențe de film. În mijlocul pieței, printre tarabele cu bijuterii din argint și feluri de mâncare nemaivăzute este un grup de femei care stau așezate. Sunt deosebite pentru că hainele lor sunt mai strălucitoare decât ale tuturor. Portocaliu, mov, violet, purpuriu, roșu aprins. Privesc de la distanță, prin obiectivul aparatului de fotografiat. Știu că sunt femeile pariah, locuitoarele deșertului, ieșite să facă rost de un ban. Povestea pe care mi-a spus-o Sandeep mă obsedează. Aș vrea să știu mai multe despre oamenii aceștia, despre aceste familii întregi care locuiesc acolo, printre păsări de pradă și cămile. De unde vin ei? Cine sunt? Și mai ales care sunt poveștile lor? Ce puteri au femeile acestea, astfel încât să poată face un occidental, director de bancă, să-ți piardă mințile? Privesc prin teleobiectiv și văd cum ele înconjoară un grup mic de japonezi. Le spun ceva. Japonezii fac poze. Eroare. Asta îi costă bani. Plătesc. Din nou discuții animate. În cele din urmă japonezii, doi bărbați și trei femei se așează alături de femeile pariah. Ele aruncă priviri piezișe împrejur. Prada este a lor. Timp de câteva ore, ele vor picta palmele japonezelor în maniera tradițională, cu semne magice, colorate. Atunci când apare Sandeep, eu sunt cu totul transportat acolo, printre ei, fascinat de spectacol. Femeile acestea, purtând bijuterii mari de argint la mâini și la glezne, au ceva straniu în ele, au ceva dur în spatele culorilor violente cu care le sunt pictate fețele. Nu știu că le privesc prin aparatul de fotografiat, și astfel pot să observ lamele de oțel ale privirilor, gestule scurte și abrupte pe care și le fac între ele atunci când naivii japonezi râd cu gura până la urechi. Pot vedea felul în care ele se mișcă în grup, asemănător cu un banc de pești, ca și cum ar fi o singură ființă multicoloră, înconjurând victima, amețind-o, vrăjind-o cu parfumurile și cu cântecele lor pe care le pot auzi, cu zdrăngăneala cristalină a brățărilor de argint.

Sandeep s-a așezat lângă mine. Înțelege dintr-o dată ce fac și se întunecă. Pricepe dintr-o dată fascinația pe care oamenii aceștia o exercită asupra mea. Vreau să știu totul despre ei. Cine este femeia aceea bătrână, vopsită, cu părul dat cu ulei, în jurul căreia pare articulată toată acea adunare bizară. Sandeep privește prin teleobiectiv. Se albește la față, dacă se poate spune așa ceva despre un indian. ”Este Jagmandra. Străbunica vrăjitoarei Shanti. Șefa clanului. Este aceeași familie de pariah care l-au nenorocit pe Antoine.” Acesta este destinul, îmi spun. Trebuia să aflu toate acestea. Vreau să merg acolo, să cunosc această familie. Sandeep este speriat.

Iată tot ceea ce am putut afla de la omul meu, Sandeep, pe parcursul a vreo cinci ceaiuri indiene, cu lapte, și a jumătate de pachet de țigări fumate pe terasă, vreme în care nu am scăpat din ochi mișcările femeilor din clanul Jagmandrei. Pariah sunt oameni ciudați, care trăiesc în legea lor dintotdeauna. Poate de mii de ani. Dintr-un motiv necunoscut ei nu pot să se așeze niciodată, nicăieri în mod definitiv. Uneori stau cu anii la marginea vreunui oraș, pentru ca într-o bună zi să-și strângă corturile și să plece. Bărbații lor se ocupă cu meșteșuguri străvechi, bat arama sau argintul, au cămile cu care plimbă turiștii, uneori chiar și elefanți pictați. Ei nu vorbesc niciodată despre ei, oricâte întrebări le-ai pune. Femeile lor sunt frumoase, dar primejdioase. Se ocupă cu magia. Brățările lor de la mâini și de la picioare, făcute din argint, sunt vrăjite. Atunci când sunt turnate, sunt descântate, astfel încât au puteri magice. Un talisman pariah este foarte greu de obținut și trebuie făcut special pentru acela care-l va purta. Se pricep să facă fierturi din plante, uleiuri magice, poțiuni pentru tot felul de lucruri. Pot să vindece, dar și să aducă boala asupra unui om. Îi pot lua mințile cuiva, numai privindu-l, astfel încât omul le dă tot ce are. Femeile pariah umblă mereu în grupuri. Spre deosebire de celelalte femei indiene, niciodată nu poți ști dacă o femeie pariah este măritată sau nu. Fețele lor nu sunt acoperite. Sunt mari dansatoare, iar muzica și dansul lor sunt deasemeni magice, pentru că știu dansurile străvechi ale zeilor. Pariah sunt conduși întotdeauna de un bătrân care nu-și părăsește cortul niciodată, și nu poate fi văzut niciodată. Se spune că el stă mereu în rugăciune, iar toată puterea tribului, tot norocul bărbaților la bani și toată puterea magică a tribului se trage din puterea acestui …patriarh.

”No pictures”, fără fotografii” zice Sandeep traducând cuvintele răstite ale bătrânei Jagmandra, în timp ce ea, cu un gest șocant, pur și simplu îmi pune degetul arătător pe frunte. Am priceput. Ochii ei scapără flăcări în timp ce omul meu îi explică ceva, cu un aer supus. Da, sunt un străin, un european, dintr-o țară necunoscută, ea ascultă ca o pasăre de pradă, aș vrea să vorbim puțin. Sandeep nu are voie să pronunțe cuvântul jurnalist. Ar costa mult. Despre ce să vorbim? Am o sclipire: despre magie. Bătrâna tace un moment lung. Sunt în picioare, în mijlocul femeilor pariah, ele nu scot un cuvânt. O clipă lungă în care bătrâna mă cântărește din ochi. Apoi Jagmandra dă din cap că da și în momentul acela femeile încep să râdă și să vorbească, de jur împrejur este piața cea mare din Pushkar și toată agitația reîncepe, ca și cum, după tăcerea împietrită a bătrânei, viața și-ar fi reluat cursul. Ea are părul acoperit cu un ulei gros, strălucitor și roșcat în bătaia soarelui, iar pe cap un fel de năframă din mătase. Are bijuterii grele din argint și din bronz, în cap, la gât, la mâini și la picioare, are aerul unei împărătese încremenite în timp. Nici un zâmbet. Mai curând de pe fața ei se desprinde un aer de tristețe înțeleaptă. Ce vrei să știi?zice. Sandeep traduce în engleză. Aș vrea să știu de ce e tristă Jagmandra mai întâi și apoi să facă o magie în așa fel încât eu să pot vedea …viața ei. Jagmandra își ridică privirile încet și mă privește lung. Apoi, în sfârșit zâmbește. Am câștigat.

Am stat în piață, pe bidoane de tablă ruginite cu femeile acestea vreo patru ore, timp în care cele tinere, dintre care una avea un copil în brațe, au agățat turiști, le-au pictat palmele în toate culorile curcubeului, le-au ghicit viitorul și le-au spus trecutul. În tot timpul acesta bătrâna Jagmandra le-a supravegheat pe sub năframă cu priviri de oțel, în timp ce-mi povestea istoria vieții ei. O istorie despre care s-ar putea face un film sau scrie un roman. Șoferul meu a tradus cu lungi pauze pentru explicații, pentru că uneori Jagmandra – al cărei nume nu este decât o poreclă – vorbea fără pauze, furată de amintirile timpurilor trecute. Iată pe scurt uriașa poveste pe care am ascultat-o în cele patru ore. Jagmandra s-a născut într-un sat lângă Goa, un mare oraș pe malul oceanului. Era în primăvara anului 1911. Jagmandra are aproape o sută de ani în clipa aceasta în care povestește. Era trib mare acela în care s-a născut ea, vreo patruzeci de familii. Corturile lor erau puse pe malul oceanului, iar mama ei i-a povestit când era fetiță că în dimineața aceea a nașterii sale, s-a sucit vântul. Adică în loc să bată dinspre mare, dintr-o dată, la răsăritul soarelui, s-a stârnit vântul deșertului, iar nisipurile curgeau în mare ca o apă de pe falezele înalte, cămilele lor se puseseră în genunchi, atât de puternic bătea, iar mama ei s-a ridicat în picioare în bătaia vântului de uscat și a ridicat fetița abia născută, înfășurată în pânze purpurii și a zis așa: ”Aria, fiică a lui Lakshman și nepoată a venerabilului Akilesh, te dedic vântului deșertului, cel care nu poate fi prins și nici închis și soarelui care se naște din ocean. Să fii alergătoare și liberă precum vântul deșertului și strălucitoare ca soarele ieșind din mare”. Și așa a fost. Pariah nu prețuiesc nimic mai mult decât libertatea. De aceea ei sunt înafara castelor și a regulilor, de aceea ei sunt rătăcitori precum vântul. Akilesh, bunicul ei, a fost patriarhul tribului și tot ceea ce a învățat ea, Aria, zisă mai târziu Jagmandra, a fost de la el. Și magia? Jagmandra ne privește pe sub marea bijuterie care-i împodobește capul. ”Nu există magie. Există lumea, așa cum e ea. Dacă știi cum e lumea, atunci poți face cu puterea orice vrei. O poți pune într-un obiect, o poți trimite cuiva sau i-o poți lua. Poți chema norocul sau îl poți alunga. Puterea ține lumea, și nu e nimic pe lume care să nu fie ținut de putere. Iar oamenii sunt singurele ființe, înafară de zei care sunt din putere pură, care pot face ce vor ea.

Când avea 7 ani, Jagmandra învățase deja să umble cu ”puterea” de la bunicul său, patriarhul Akilesh al tribului. știa să pună puterea în muzică și în dans, știa să umble deja cu norocul și să îmblânyească animale. Dacă ar fi fost băiat, atunci ar fi devenit patriarh în locul lui Akilesh. Dar o femeie nu poate deveni patriarh. La 12 ani era frumoasă. Erau încă la Goa atunci când a văzut-o dansând și cântând un locotenent din armata engleză. Pe-atunci englezii erau stăpânii Indiei. A dansat împreună cu două dintre surorile ei pentru englezi, acompaniată de maică-sa și de un bătrân din tripbul lor. Atunci a început totul. ”Nu aveam voie să folosesc puterea atunci când dansam pentru străini. Dar n-am putut rezista.” Erau sute de bărbați acolo care o priveau, ea era doar o fetiță de 12 ani. Doar că… Atunci când au terminat de dansat, englezii erau vrăjiți. Mama ei era întunecată, la fel și bărânul muzicant. Au strâns foarte mulți bani, dar viața ei se schimbase deja pentru totdeauna. Folosise puterea. Când au ajuns în sat au judecat-o. Ultimul cuvânt l-a avut bunicul ei, Akilesh, patriarhul. Ar fi putut s-o condamne, să rămână pentru totdeauna ”legată de cămile”, adică să nu mai poată părăsi comunitatea nicicând. Numai că bunicul ei a eliberat-o, amintindu-le că la naștere a fost dedicată vântului și soarelui, că s-a născut liberă și strălucitoare. Asta a fost tot. La 14 ani dansa pentru guvernatorul englez și era faimoasă pe toată coasta de est a continentului. Locuia într-un palat demn de un maharajah și era tratată ca o regină. Într-o bună zi la poarta palatului au venit două dintre bătrânele tribului și i-au spus că trebuie să se hotărască. Tribul pleca, după 15 ani. Strângeau corturile. Putea să rămână sau să plece cu ei mai departe. A ales să rămână. S-a dus acolo, pe faleza pe care se născuse, și-a îmbrățișat părinții și pe bătrânul Akilesh, patriarhul. Pe el știa că nu o să-l mai revadă niciodată. A privit caravana cum se pierdea la orizont.

Suntem în mijlocul mulțimii, al fetelor Jagmandrei care-și câștigă pâinea, al tarabelor din piață, al vacilor care circulă pretutindeni, în mijlocul unei imense agitații colorate și totuși, uneori, pare că nu mai există nimic înafara poveștii acestei bătrâne. Apoi ea privește diagonal spre una dintre fete, îmbrăcată în violet și machiată în violet: ”Shanti! a zis ea, adu ceaiuri!” Îl privesc peSandeep, șoferul, și el îmi face un semn din priviri. Da, ea este fata care i-a luat mințile belgianului Antoine. Jagmandrei nu-i scapă nimic. Nici schimbul nostru de priviri. Mă întreabă dacă-mi place Shanti. Eu îi spun că are privirile precum săbiile. Ea dă din cap. Îmi ia mâna, imi privește palma, apoi mă privește direct în ochi și zâmbește larg. ”Jagmandra, zic, ai fost vreodată măritată?” Sandeep aproape că refuză să traducă această întrebare. Dar în clipa în care o face, bătrâna aceasta pare pur și simplu că alunecă printr-un tunel al timpului, părăsind piața și nebunia acestui loc, nemaivăzând-o pe Shanti care vine cu ceaiurile, prăbușindu-se în propria ei poveste. Da, da, a fost măritată de multe ori, dar o singură dată a fost cu adevărat… măritată, o singură dată a fost cât pe ce să aleagă măritișul în locul puterii. ”Puterea și mărătișul sunt ca focul și apa. Cum nu încap două săbii într-o teacă, așa nu încape puterea femeii și puterea bărbatului într-o singură viață.” Globul poveștii ne închide din nou înlăuntrul său. Avea vreo 18 ani atunci și el era un englez, un ofițer din Royal Navy. Era război atunci. El venea uneori s-o vadă atunci când dansa și știa că este acolo. Îi simțea privirile deși nu-l vedea în mulțime. A știut că va trebui să aleagă din nou, la fel ca atunci, când please tribul. Cu el nu-și folosise puterea niciodată. Era puterea inimii lui aceea care… O plimba cu mașina pe malul oceanului. Îi dăruia… lucruri. Uneori el dispărea pe vaporul lui de război cu săptămânile, cu lunile. Ea știa că se va întoarce și el se întorcea. A durat șase ani. Când s-a terminat războiul a venit clipa. Ea avea 24 de ani. El, 31. Voia s-o ia cu el peste mări, în țara aceea tristă numită Anglia, să trăiască acolo pentru totdeauna. I-a spus ”vino mâine”. S-a dus în deșert, pe malul oceanului, acolo unde se născuse. Nu mai era nimic. Deșertul ștersese orice urmă a tribului ei. S-a așezat pe nisip, cu fața spre mare atunci când soarele apunea în spatele ei. A chemat puterea și a văzut viitorul. S-a văzut pe sine, încărcată cu bijuterii scumpe, dar nu din argint, ci din aur, în plângând în fața unui castel. Era descuță și sub tălpile sale era o iarbă așa cum nu mai văzuse niciodată, scurtă, deasă și udă și rece. Era ceață. Prin ferestrele castelului se vedea o petrecere uriașă, cu muzică și cu femei elegante, cu pielea albă. Ea era singură, părăsită și tristă, rochia ei era albă-albă, iar fața ei era neagră ca tăciunele. Albul este culoarea morții. Cineva o privea. S-a întors și l-a văzut pe Nicholas- așa îl chema pe ofițerul ei cel chipeș- la balcon, privind-o, iar fața i se schimba încontinuu. A știut că dacă va pleca acolo, ea și și Nicholas vor muri amândoi. Era un viitor închis. Și atunci a căutat disperată un alt viitor în care ar fi putut rămâne cu el. Nu exista alt viitor. Se vedea mereu pe ea, singură, în deșert, bărbații ei erau doar niște umbre. Era doar ea și puterea ei. Până dimineața a înțeles. Când a răsărit soarele din mare știa deja că Nicholas va pleca fără ea, pentru totdeauna, în insula lui cețoasă. A făcut un contur din nisip. L-a făcut pe el. Apoi a chemat vântul deșertului și vântul a spulberat conturul acelui om peste mare. Nu l-a mai văzut niciodată în carne și oase. Doar în vise. Așa a știut atunci când s-a însurat, când a avut copii, când a ajuns un mare om în parlamentul englezilor și când a murit. Și el a știut întotdeauna când ea l-a ajutat cu puterea ei, atunci când i-a fost greu. În noaptea când a murit Nicholas ea l-a însoțit. Atunci a văzut cum arată zăpada.

Jagmandra nu mi-a cerut nici un ban, spre uimirea șoferului Sandeep, care nu mai văzuse așa ceva niciodată. O pariah care să nu ceară bani după ce și-a pierdut patru ore cu mine, ba mai mult, să ne cumpere ceaiuri ca și cum am fi fost invitații ei acolo, în mijlocul pieței și al mulțimii. În tot timpul în care am fost acolo, împrejurul nostru s-au perindat tot felul de oameni, mai ales străini, occidentali, cărora fetele Jagmandrei le-au pictat palmele, pieptul, uneori fruntea, cărora le-au ghicit viitoru și le-au spus lucruri despre trecutul lor. Unora le-au spus despre bolile lor sau despre primejdiile care îi amenință pe copiii lor. Să spunem că aceste femei au un dar, o putere de a pătrunde în gândurile și destinele oamenilor. Un fel de viziune diferită de a noastră care se datorează unui singur lucru, după spusele Jagmandrei: ele cred că pot face asta, și atunci o fac. Aceasta este puterea. Una dintre fete a ținut mâna șoferului meu Sandeep și i-a descris cu lux de amănunte pe soția și copiii lui, pe fratele lui, a descris casa în care locuia și pe măsură ce vorbea lui sandeep i se lungea fața. I-a spus despre el lucruri pe care credea că le știe doar el. Apoi i-a spus că dacă va continua să îl invidieze pe fratele lui mai mare și dacă se va mai uita după femeia acestuia, se va îmbolnăvi de ficat și va muri. După acest episod, Sandeep nu a mai valorat mare lucru ca traducător. Din fericire aflasem aproape tot ce puteam să aflu despre Jagmandra și despre fetele pariah.

Într-un fel anume, viața Jagmandrei s-a sfârșit la 24 de ani, atunci când l-a părăsit pe iubitul ei englez. De atunci au trecut mai bine de 70 de ani. Ea a continuat să danseze și să-și folosească puterea în marile orașe așe Indiei. A cunoscut oameni importanți, maharahaji și ambasadori, iar faima ei de vindecătoare și de clarvăzătoare ajunsese enormă. Vedea sufletele oamenilor și le spunea viitorul. Nu a avut niciodată copii pentru că nu a vrut acest lucru. Cu 25 de ani în urmă, într-o noapte cu stele era undeva, lângă Auli. Este acolo un munte uriaș, sfânt, care se numește Nanda Devi. Un munte de aproape 8 mii de metri care seamănă cu dintele unui crocodil. Lucra cu Puterea în noaptea aceea și dintr-o dată a știut că trebuie să plece să-și regăsească tribul. A știut exact unde se află, la distanță de 2000 de km, în cealaltă parte a Indiei. L-a văzut pe fratele ei, foarte bătrân, ajuns patriarhul tribului cu zeci de ani în urmă, chemând-o. A traversat India în 6 săptămâni și i-a găsit. S-a întors acasă. Avea 72 de ani. Aici, la Pushkar, la marginea deșertului Rajahstan, sunt doar de 8 ani. Mai are de făcut o singură clătorie mare, care o va duce până sub munții cei mari din nord. Acolo va muri. Când mi-a spus acest lucru, zâmbea. Atunci când și-a regăsit familia, după 50 de ani de viață, Jagmandra era o femeie bogată. Este și acum într-un fel, chiar dacă tot ceea ce are revine tribului. Undeva, lângă Benagaluru, are case și pământuri care sunt proprietatea ei. Știe că tribul nu se va stabili niciodată acolo. Pariah sunt oameni liberi, ne-legați de nici o proprietate, de nici un pământ, de nimic. Ei știu că toate acestea nu sunt bune decât aici, în lumea aceasta, pentru a fi cu adevărat liberi. Ca să fii liber, ai nevoie de bani.

În cele din urmă am întrebat-o despre Shanti, nepoata ei cea îmbrăcată în violet, și despre puterile ei. Jagmandra i-a aruncat o privire scurtă ca un pumnal, din care am înțeles totul. ”Shanti are Puterea, dar nu are inimă” a zis Jagmandra și din felul în care m-a privit am știut că se referă la povestea cu belgianul Antoine. Am simțit că ea știe că eu știu, deși nu pomenisem deloc această poveste. Mi-am seama mai târziu despre o stranie concidență. Shanti avea exact 24 de ani, adică vârsta pe care o avusese Jagmandra în momentul renunțării la iubitul ei Nicholas, ofițerul englez. Iar povestea belgianului cu Shanti dura de exact 6 ani. Apoi a spus un lucru teribil cu care a încheiat totul: ”vor muri amândoi, înainte de moartea mea.”

Jagmandra nu a fost de acord să-i fac o fotografie de aproape, deși aș putea să jur că știa faptul că am pozat-o de la distanță cu teleobiectivul. În schimb Shanti și cu încă una dintre nepoatele ei au fost bucuroase să se lase pozate.

La sfârșitul zilei am dat târcoale deșertului plin de gunoaie în care se aflau corturile tribului Pariah. Știam însă că este o zonă interzisă.

Horia Țurcanu


Descarcă acest articol ca PDF.

2 comentarii

  1. Am fost acolo! am fost acolo! sopteste sufletul meu. Sunt vant. Talpile nu isi mai amintesc sa fi pasit prin colb.

  2. India………..Incredible India.
    Culori,mirosuri si mister.A trecut aproape un an de cand am vizitat India si traiesc experienta India ca si cum m-am intors ieri de acolo.De fapt parca nu am plecat de tot inapoi in Europa.L-am privit in fata pe Dalai Lama si am fost binecuvantata de Karmapa si de un cersetor.
    M-am nimerit intr-o manastire budista in timpul rugaciunii de seara si am participat la ritualul hindus de comemorare.Experiente stanii si tot odata familiare.De atunci cred ca exista reincarnare

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2020

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net