Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 28 noiembrie 2010 cartile transformarii | Un comentariu

Gratie si forta. Ken Wilber



Graţie şi forţă este una dintre cele mai tulburătoare cărţi pe care le-am citit vreodată, povestea adevărată a unei iubiri care transcende viaţa şi moartea, lumina şi întunericul, binele şi răul, o poveste care trece dincolo de dualitate, pe tărâmurile în care Totul Este Unu, acolo unde nu mai există înţelesuri pentru că ele sunt cuprinse în singurul lucru care există, Totalitatea. Este o carte despre descoperirea că iubirea între doi oameni este aceeaşi iubire care a creat Universul, că nu există nici o deosebire esenţială între lacrimile suferinţei şi cele ale bucuriei, pentru că suferinţa şi bucuria sunt împletite în spirala ascensională care duce către marea deschidere a inimii către Iubire.

Ken Wilber este unul dintre cei mai faimoşi filosofi mistici şi teoreticieni ai conştiinţei din timpurile noastre. Întâlnirea între el şi Treya este una a iubirii mistice, ei se recunosc unul pe celălalt într-o clipă şi ştiu că în cartea acestei vieţi au de făcut un drum împreună. Dar nici unul dintre ei nu a bănuit cât de teribilă, de profundă şi de transformatoare avea să fie experienţa lor. La o săptămână după căsătorie, ei descoperă că Treya are cancer. Această carte cuprinde istoria zguduitoare a acestei iubiri, scrisă de Ken Wilber şi cuprinzând sute de pagini din jurnalul Treyei. Este o istorie care reprezintă natura eroică şi tragică a Umanităţii, luptându-se cu densitatea materiei şi a trupului în căutarea Spiritului, o căutare plină e lumină dar şi de suferinţă pe care Umanitatea şi-o asumă atunci când vine pe acest pământ,în perfectă cunoştinţă de cauză.

Este o carte ce radiază o energie sublimă.

Horia Turcanu

Miracolul din interior

septembrie/octombrie 1988, Boulder

Dragi prieteni,

Afară bate vîntul foarte puternic şi, din nefericire, a izbucnit un incendiu în Left Hand Canion, chiar mai sus de casa noastră. Mai devreme, am auzit relatări care spuneau că, deşi focul a scăpat de sub control, numai cîteva cabane se află în pericol, dar la ultimele ştiri am aflat că au fost evacuate şaptezeci şi şapte de case, în primul rînd din cauza fumului. Din cauza vînturilor puternice nu s-au putut arunca peste foc substanţe chimice. De pe prispa noastră putem să vedem destul de bine flăcările din vîrful munţilor, şi ne este teamă că vom fi şi noi evacuaţi. Probabil că înainte să mergem la culcare, o să încărcăm maşina cu cîteva lucruri necesare. Ne aşteptăm oarecum să primim un telefon cu veşti proaste în toiul nopţii. Oare cînd se vor stinge focurile din Wellowstone?

Cred că situaţia asta pune cumva în lumină faptul că nu mă mai supăr din cauza evenimentelor nefericite sau posibil nefericite, aşa cum făceam cîndva. În ultimii cinci ani, am fost lovită de prea multe veşti bune, apoi rele, apoi incerte, dar diagnosticul meu iniţial m-a învăţat cîte ceva despre cum să merg în direcţia valului fără să mă opun, să las lucrurile aşa cum sunt, să privesc cum apar şi se dezvăluie evenimentele, cu o detaşare calmă dar interesată, fără să încerc să prevăd sau să forţez un anumit rezultat ci doar să privesc şi să acţionez în momentul în care se iveşte o oportunitate în înlănţuirea necesară a evenimentelor vieţii.. Dacă trebuie să evacuăm casa, trebuie să o evacuăm; mă voi ocupa de asta dacă şi cînd se va întîmpla, iar pentru moment voi privi flăcările cum strălucesc în întunericul nopţii, voi privi strălucirea roşietică de deasupra munţilor, şi le voi trimite cele mai bune gînduri celor care sunt evacuaţi.

Lui Ken îi place să spună că munca cu noi înşine, fie că este psihologică sau spirituală, nu are drept scop să ne scape de valurile din oceanul vieţii, ci să ne înveţe cum să plutim pe ele. Într-adevăr, forţată de evenimente, am învăţat foarte multe lucruri despre cum să plutesc pe valuri. În Aspen, luna trecută, mi-am amintit de cum eram cîndva– de cît de important mi se părea fiecare lucru, de cît de fanatică eram în privinţa descoperirii „ semnificaţiei şi scopului” fiecărui eveniment, de cît de intens încercam să descifrez totul, de faptul că perspectiva mea  new age îmi spunea clar că totul are la bază un plan, un scop şi o semnificaţie. Îmi aduc aminte de o rugăciune care era populară în Findhorn şi care se încheia astfel: „Lasă să se împlinească destinul dragostei şi al luminii.” Budismul şi boala mea m-au învăţat atîtea lucruri despre cum să trăiesc cu „nu ştiu”, să nu încerc să controlez curgerea vieţii, să las lucrurile aşa cum sunt, să descopăr pacea în mijlocul supărărilor şi al dezamăgirilor acestei vieţi, prin această atitudine de acceptare. Îmi aduc aminte de cît de ataşată eram de ideea acţiunii, de faptul că tot timpul îmi găseam o ocupaţie, că aveam nevoie să umplu fiecare moment cu o activitate.

În timpul Simpozionului Windstar mi-am adus aminte de programele de vară pentru studenţii Windstar pe care le-am condus (programe de vară pentru credite academice). M-am gîndit cu un oarecare regret la faptul că aveam grijă ca ele să fie mereu încărcate, ca şi cînd nu ar fi putut să fie bune decît dacă studenţii erau ocupaţi şi învăţau tot timpul (nevroza mea se răsfrîngea asupra lor). Acum îmi dau seama că nu le-am lăsat prea mult timp să respire, să asimileze acea experienţă bogată, variată, să existe pur şi simplu, să se bucure unul de celălalt, să se bucure de frumuseţea, culorile, aerul revigorant şi nopţile înstelate din munţii Colorado. Şi bineînţeles, am văzut cu cîtă de consecvenţă îmi făcusem şi mie acelaşi lucru de-a lungul anilor.

Dar, învăţ. Am decis că acest an care vine, în condiţiile în care acum atenţia este concentrată în întregime asupra vindecării şi a programului cu enzime, va fi anul meu de  „bătrînică”. Mă voi trezi dimineaţa cît de tîrziu voi putea, voi face doar lucrurile strict necesare, şi mă voi opri în fiecare după amiază pentru a bea în linişte o ceaşcă de ceai. Voi călători cît de puţin – doar pentru tratamente, refugiu meditativ, şi pentru a-mi vedea familia – deoarece urăsc stresul legat de făcutul bagajelor, să trebuiască să mă îngrijorez mereu că am uitat tot felul de lucruri şi de asemenea, să-mi fac clisme cu cafea într-un mediu străin. Voi face focul în nopţile friguroase de iarnă şi mă voi ghemui cu Ken şi căţeii noştri lîngă focul care trosneşte. Voi prefera să-mi beau ceaiul şi să privesc munţii în loc să îmi beau ceaiul şi să citesc. Voi încerca să adopt rimurile mai blînde ale vieţii de la Findhorn ( nu varianta agitată, înţesată de întîlniri, care cred că a fost introdusă în bună măsură de numeroşii americani de acolo, ci ritmul britanic mai civilizat, mai lent), în care ai timp să te odihneşti, să meditezi, să reflectezi, să-ţi vizitezi prietenii, să te plimbi în grădină şi să savurezi soarele din amurg.

Mă gîndesc la o seară pe care am petrecut-o recent în Aspen, cînd am stat în jurul unui foc care trosnea, în faţa cabanei lui Bruce, iar Kairos se urca cînd în braţele lui Ken cînd în ale mele pentru a se încălzi. În acea seară învăţam o turistă venită din Marea Britanie cum să coacă nalbe şi îmi voi aduce întotdeauna aminte că mi-a spus că prima ei impresie despre americani a fost aceea a unor oameni agitaţi, foarte preocupaţi de munca lor, mereu grăbiţi.

Acesta este tipul de american care m-a caracterizat întotdeauna, cu un comportament mai degrabă compulsiv şi preocupată de „a duce lucrurile la bun sfîrşit”. Întotdeauna am simţit că este extrem de important să nu-mi precupeţesc nici un efort şi să fac „ceea ce trebuie”. De exemplu, am fost tipul de campaniard care, atunci cînd ajungeam în tabără şi majoritatea celorlalţi se împrăştiau ca să se joace, aduna sîrguincios beţe şi lemne pentru foc şi îi ajuta pe ceilaţi să ia bagajele de pe cai şi să ridice corturile. Am fost aproape de fiecare dată una dintre „Fetele de Onoare” care erau lăudate la sfîrşitul verii şi premiate cu un ac de argint şi turcoaz pe care îl adăugam la colecţia mea de premii. Ce fetiţă bună eram! Dar acum, sub presiunea acestei boli şi a oboselii datorate enzimelor, simt că viaţa mea devine mai simplă, mai clară, mai încăpătoare – mai degrabă aerisită decît încărcată. Descopăr că îmi este din ce în ce mai uşor să scap de „vechituri”, de exemplu, să fac cadou tot echipamentul meu de fotografiat, în loc să-l păstrez în ideea că aş putea să mai am nevoie de el într-o zi, să renunţ la hainele care mă încîntau cîndva, să dăruiesc gablonţurile, eşarfele cu franjuri, şi bijuteriile, copiilor celor mai buni prieteni ai mei. Am făcut loc în dulapurile şi garderoba mea! Viaţa pare mai puţin densă, mai puţin opacă, mai aerisită, mai transparentă şi  mai plăcută, pe măsură ce  preocuparea mea de a mă pune în valoare,dispare, pe măsură ce dăruiesc tot mai multe din „vechiturile” mele, pe măsură ce amîn, şi amîn, şi amîn din nou anagajamentele mele şi cu toate acestea viaţa nu se destramă, pe măsură ce îmi fac timp să beau o ceaşcă de ceai, cu cîinele la picioarele mele, pe prispă, la lumina soarelui, savurînd priveliştea senină, expansivă, împădurită, care se desfăşoară în faţa mea, şi care se schimbă constant de la răsărit la apus, şi apoi în lumina lunii.

26 Septembrie

Cred că această secţiune ar putea fi inititulată „Cînd străinii se oferă să te ajute – nu-ţi fie teamă să-i refuzi; sau, „Învăţînd să ai încredere în sistemul tău imunitar psihic!”

Nu ştiu de ce-mi fac atîtea griji pentru persoanele care au cancer şi care sunt făcute să se simtă prost, vinovate sau nelalocul lor de oameni care cred că ştiu totul şi că sunt invulnerabili. Cu siguranţă, acest lucru se întîmplă pentru că m-am simţit la rîndul meu vinovată şi confuzionată de toate acele sfaturi şi judecăţi deghizate pe care le-am primit de la persoane, adeseori bine-intenţionate. Explicaţia merge cu mult în urmă, la sentimentul meu puternic de inadecvare din copilărie. Iar acum bănuiesc că vreau să protejez fetiţa din mine şi din oricine altcineva, să o ajut să-şi vadă puterile, să o ajut să vadă ce este adevărat şi ce nu în privinţa nereuşitelor ei, şi să-şi dea seama de limitele reale ale puterilor ei. Şi cred că vreau să fac asta pentru copilul vulnerabil din fiecare dintre noi, şi în special pentru copilul dinăuntru care a ajuns să fie şi mai vulnerabil din cauză că acum are cancer. Vreau să-i spun,  „Nu asculta ce spun despre tine cei care au impresia că înţeleg”.. „Ai încredere în tine, trece comentariile lor prin prisma judecăţii tale, şi nu-ţi fie frică să le repingi pe acelea pe care le consideri dăunătoare şi descurajante, pe acelea care te fac să fii mai slabă, mai temătoare şi mai nesigură de tine. Menţine-ţi activ sistemul tău imunitar psihic, şi astfel  vei putea să accepţi ajutorul care îţi este de folos şi să respingi „ajutorul” care îţi dăunează.”

De exemplu:

În timpul simpozionului, o prietenă de-a mea mi-a făcut cunoştiiinţă cu două vindecătoare. Prima, care mi-a oferit o şedinţă gratuită, a fost destul de delicată, şi am avut înceredere în ea. Am ştiut cumva că nu-mi va face rău şi că nu mă va manipula în vederea propriilor ei interese. Am avut apoi o a doua şedinţă, foarte valoroasă cu ea, şi, a doua zi am simţit că am atîta energie în mine încît am vrut să mă duc să dansez (şi în acea noapte, chiar am dansat cu Ken într-o discotecă!) Şi, ah, cît îmi doream să mă duc la schi, să cobor pîrtia şi să simt vîntul cum îmi suflă în faţă!

Cea de a doua femeie, pe care de fapt o întîlnisem pentru cîteva momente în urmă cu cîţiva ani, era o psiholoagă care organiza  prezentări pentru auto-evaluare. Cînd am văzut-o prima dată, eram cu prietena mea cea mai bună Linda [Conger] – într-o pauză scurtă dintre două discursuri – şi sporovăiam fericită cu Linda despre un vis pe care-l avusesem cu o noapte în urmă. Această femeie m-a oprit brusc şi mi-a spus, cu convingere, „Eşti conştientă de faptul că în tine se află un copil care plînge în acest moment?” Am spus, „Nu, chiar acum, mă simt fericită.” Ea mi-a spus, „Ah, dar este acolo. O simt destul de bine, are doi sau trei ani.  Şi mai simt o violenţă uriaşă în tine.” „Mînie?” am întrebat-o. „Nu, violenţă, o violenţă furibundă, ceva mult mai puternic decît mînia.” Nu am mai avut ce să ne spunem pentru că începea următoarea şedinţă. Mai tîrziu, m-a întrebat dacă ceea ce mi-a spus ea m-a deranjat, şi fetiţa mea drăguţă a răspuns, nu, deloc.

Abia seara mi-am dat seama cît de mînioasă eram –  din cauza ei! A doua zi, am luat-o deoparte şi i-am explicat cît de clar am putut că nu era important dacă intuiţia ei era sau nu adevărată. Important era că mă simţisem doborîtă, descurajată şi agresată de ea. Nu îi cerusem să fie terapeutul meu, nu o invitasem niciodată în lumea mea privată.  Nu stabilisem nici o înţelegere între noi, şi cu greu puteam spune că făcuserăm cunoştinţă una cu cealată. Şi, am încercat să-i explic, ea îmi aruncase asta în faţă într-un moment total nepotrivit. Mai mult, pentru ea, era de la sine înţeles că avea puterea de a interveni şi că avea dreptate – şi cred că sunt foarte rare acele persoane care, în acel context, ar fi răspuns afirmativ la întrebarea ei. Întreaga scenă, m-a făcut să văd foarte clar că nu era un terapeut în care puteai să ai încredere; a fost exact opusul experienţei mele cu cu prima femeie. Mă bucur că sistemul meu imunitar psihic funcţiona, dar aş fi vrut să nu îi ia atît de mult să intre în acţiune! Repet, ceea ce a spus ea ar putea să fie adevărat,  dar modul în care a ales să-mi comunice acel lucru, arăta clar că îi păsa mult mai mult să fie ea însăşi puternică şi să aibă dreptate decît să ajute pe cineva să capete o intuiţie.

Prima femeie, cea în care am avut încredere de la început, organiza şi ea prezentări la sfîrşitul săptămînii. M-am hotărît să mă duc şi eu la o asemenea prezentare, dar, după ce am vorbit cu una dintre asistentele ei m-am răzgîndit imediat. Cred că sistemul meu imunitar psihic funcţiona în ziua aceea – probabil că asistenta cu care am vorbit ar numi acest lucru opoziţie. Ea mi-a sugerat să mă decid cu privire la ceea ce vroiam să lucrez şi la scopurile pe care mi le propuneam pentru acel sfîrşit de săptămînă, şi mi-a mai sugerat că aş putea să simt apariţia unei oarecare opoziţii (sistemul imunitar psihic este adeseori şi în opinia mea, în mod eronat, etichetat drept opoziţie, o etichetă greu de aplicat de vreme ce eforturile în acea direcţie sunt adeseori văzute numai ca o opoziţie ceva mai puternică). Ei bine, opoziţia/sistemul meu imunitar psihic a intrat rapid în funcţiune cînd ea mi-a spus, „Păi, dacă ai cancer, trebuie să fie ceva care te roade pe dinăuntru. Eşti în stare să accepţi adevărul?”

Ken era la celălalt telefon. Rareori se înfurie, dar de data asta a explodat. „Ceea ce o roade pe ea, doamnă, sunt nenorocite ca tine care nu au nici cea mai vagă ideee despre ce naiba vorbesc.” În cele din urmă, el a trîntit receptorul.  Mă gîndeam, „Ah, Doamne, scuteşte-mă de aceste interpretări simpliste. Omenii ăştia sunt puşi să mă ajute sau să-mi facă rău? Am încercat să-i explic cît de multă violenţă conţinea remarca ei aparent inocentă şi cît de agresivă era, dar a fost cam dificil după admirabila scenă a lui Ken! El spune că pur şi simplu s-a săturat de astfel de oameni, şi eu sunt de acord cu el,  dar încerc totuşi să ajung la ei şi să-i fac să înţeleagă cît de mult îi rănesc pe oameni. În cele din urmă, am închis telefonul, dîndu-mi seama că, în mod sigur, lucrurile astea nu erau de mine.

Am descoperit că unele dintre comentariile lui Jeremy Hayward despre educaţia budistă ( dintr-un discurs pe care l-a ţinut la Naropa Institute) au legătură cu toată această chestiune. El a spus:

„Din punctul de vedere al tradiţiei budiste, există anumite trăsături esenţiale ale existenţei umane care trec dincolo de cultură sau înainte ei. Una dintre acestea este că toţi oamenii suferă. Cu toţii, în taina securităţii noastre domestice, suntem înspăimîntaţi…este un fapt că în orice moment, fiecare dintre noi poate să moară, chiar dacă acest moment este nedeterminat şi în mod cert, necunoscut. Şi oricît de încet, sau oricît de rapid poate să fie procesul morţii, în termenii bolii sau ai vîrstei înaintate, momentul morţii este spontan… În anumite momente, cînd ne gîndim la acest lucru suntem cuprinşi de spaimă. Şi acesta nu  depinde de cultură. Este valabil atît pentru inuiţi cît şi pentru australieni… Este un fenomen universal…Astfel, recunoaştem acea teamă şi fugim de ea – acest echilibru se desfăşoară permanent. Faptul recunoaşterii este unul al neînfricării.  Neînfricarea înseamnă că recunoşti acest lucru, că nu fugi de el, că te laşi cutremurat de el şi  că simţi această cutremurare. Şi apoi, cînd fugi de el, temîndu-te de teamă, aceasta se numeşte laşitate. Este un joc constant al minţii…Într-un asemenea moment, poate să apară o anumită intuiţie care să cuprindă atît frica cît şi neînfricarea: bucuria…sau încrederea. Astfel, cînd trăieşti cu acea teroare poţi să descoperi la un moment dat încrederea sau bucuria, care sunt generate de recunoaşterea indestructibilităţii conştiinţei..

„Prin urmare, faptul fundamental, este frica şi neînfricarea care, împreună, aduc încredere şi bucurie…Temeiul umanităţii este bunătatea, în sensul  bucuriei fundamentale şi al încrederii fundamentale. Prin urmare, noi suntem liberi de vinovăţiei, liberi de păcat.”

El continuă prin a spune că baza educaţiei budiste este absenţa vinovăţiei, că aceasta este  temeiul inerent al bunătăţii.  Noi trebuie „să ne eliberăm de vinovăţie, de păcat, de acuzaţii, de gîndul că am greşit; să încetăm să ne mai preocupăm mai degrabă de problemele care trebuie corectate decît de bunătatea şi inteligenţa care pot fi alimentate…Să recunoaştem atît frica cît şi neînfricarea în ceilalţi, şi să-i ajutăm să-şi recunoască frica şi să descopere neînfricarea, aceasta este compasiunea.”

Acum, în privinţa acestor prezentări, sunt gata să recunosc că ele ar putea să fie de folos multor oameni.. Dar au început să apară o serie de relatări şi studii critice despre ele care susţin că pentru unii oameni sunt dăunătoare iar pentru alţii coercitive, şi că nu sunt întemeiate pe compasiune. Menţionez acest lucru pentru că eu cred că, în special, oamenii care au cancer, în căutarea de către ei unui tratament şi în încercarea lor de a investiga toate posibilităţile, ar putea să fie vulnerabili la ceea ce promit aceste prezentări. Femeia de la telefon îmi spusese că în cadrul unei asemenea prezentări aş putea să-mi descopăr „limitele” şi că acest lucru m-ar vindeca complet. Mă bucur că Ken nu a auzit asta!

Dar, în vîltoarea tuturor acestor posibilităţi, multe dintre ele nedemonstrate, mă întorc mereu la un lucru, fie că este vorba de alegerea tratamentului fizic sau a celui psihologic – indivizii trebuie să aibă încredere în ei înşişi atunci cînd fac o alegere şi să nu se lase forţaţi sau influenţaţi într-un mod nejustificat de preferinţele altora. Vreau să-i ajut pe oameni să aibă puterea să spună „Nu, acest lucru nu este pentru mine” sau „Nu, nu eşti un terapeut potrivit pentru mine” fără să le fie întotdeauna teamă că la baza alegerii lor se află un fel de opoziţie necritică. Mesajul meu este simplu, dar sigur: Ai încredere în tine, ai încredere în sistemul tău psihic imunitar. Fă-ţi timp pentru a-ţi descoperi centrul, temeiul solid din interiorul fiinţei tale, fă toate acele lucruri care îţi asigură această legătură solidă cu interiorul, fie că este vorba de meditaţie sau vizualizare, imaginare activă sau terapie, o plimbare în pădure sau scrierea unui jurnal, interpretarea viselor sau pur şi simplu exersarea atenţiei în viaţa ta de zi cu zi. Ascultă ce-ţi spune inima, şi urmează cel mai bun sfat care vine din partea ta!

Doamne, nu-mi vine să cred în ce stare mentală eram la începutul bolii mele, cînd a trebuit să iau hotărîri – presiunea, teama, agitaţia, confuzia, ignoranţa – şi cînd mă uit înapoi mă minunez de de faptul că am mers înainte cu atîta convingere, că am fost atît de puternică dar nu mi-am făcut timp să dezvolt o relaţie cu propria mea înţelepciune interioară, astfel că mi-a lipsit complet acel sentiment de calm şi pace pe care îl am acum.

Ken Wilber. Graţie şi forţă

(comandă cartea)


Descarcă acest articol ca PDF.

Un comentariu

  1. Prima carte din colectia mea de carti Elena Francisc. Multumesc si pentru ea! Am invatat multe de la acesti doi oameni, Treya si Ken.

Anulează răspuns

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2020

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net