Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 2 decembrie 2010 cartile transformarii | 12 comentarii

Calatoria inimii. Dansul pe muchie de cutit al iubirii constiente



„Până când moartea ne va despărţi”. E legământul cu iz de sentinţă în care ne-am obişnuit să ne înfăşurăm alături de partenerii noştri, sperând că astfel vom cimenta un drum sigur pentru amândoi, imaginându-ne că asta înseamnă iubire. Am sperat că, legându-ne astfel de celălalt, ne vom simţi verticali şi stabili şi vom uita pe cît posibil de propria singurătate. A durat o vreme până să ne dăm seama că un asemenea legământ nu este despre viaţă ci depre moarte. Că nu vorbeşte despre ceea ce alegem să facem acum şi aici, în această viaţă, ci despre un final implacabil, care goleşte de sens toate structurile dure pe care ne-am străduit să le ridicăm şi în care ne-am închis, ca un blestem.

Pe măsură ce ne întoarcem către noi, către acele întrebări fundamentale legate de cine suntem, un spaţiu fragil, ignorat până la uitare deplină, începe să pâlpâie cald în adâncurile noastre, chemând la reamintire: inima noastră. Am explorat tot ce era de explorat în afară, am căutat să disecăm tot ce se putea diseca, ne-am făcut hărţi şi ghiduri pentru orice iar când ne-am amintit de noi înşine am început să ne explorăm după acelaşi model, ca pe un dulap, desfăcând sertare, scoţând şi inventariind obiecte. Am transformat totul în unelte, le-am optimizat ca să ne poată servi cât mai bine, uitând esenţa celui căruia erau menite să servească. Iar pentru că raţiunea ne-a oferit, aşa cum ne-a promis, toate răspunsurile, mai puţin cele cu adevărat importanante, oamenilor începe să li se facă dor de viaţă. Viaţa, în curgerea ei e poate singurul „lucru” pe care, deşi am încercat, nu am reuşit să îl prindem sub lentila microscopului. Şi ce bine că este aşa!

Vremurile pe care le trăim acum cheamă la onestitate. Suntem nevoiţi să admitem că ne-am înşelat cu privire la tot ceea ce contează cu adevărat. Descoperim că fundamentul pe care ne construiam judecăţile, lentila prin care ne-am învăţat să privim lumea, este opacă şi diformă. Viaţa nou trezită în conştiinţa noastră topeşte cu suflul ei cald totul în jur. Nimic din ceea ce consideram dur, de neclintit şi menit să ne susţină nu mai stă. Ne ducem la vale ca un râu de munte dar asta, deşi pare un coşmar, se întâmplă pentru că abia acum reîncepem să trăim cu adevărat. Ne amintim acum că viaţa este sălbatică şi fluidă iar pentru că am tot încercat să o închidem între baraje şi-a pierdut prospeţimea, a devenit putredă şi urât mirositoare.

Nu e de mirare că printre primele zone afectate de aceste transformări sunt relaţiile noastre de iubire. Conştiinţa noastră se lărgeşte iar cadrul relaţiilor noastre de iubire se transformă odată cu noi, pentru a putea cuprinde noile orizonturi spre care se îndreaptă fiinţele noastre. Din ce în ce mai mult tot ceea ce facem încetează să mai fie mecanic şi tinde să devină o cale de explorare deschisă a sinelui. În acest context relaţiile noastre de iubire se metamorfozează, devenind şi ele o cale – poate cea mai frumoasă dar şi cea mai provocatoare dintre căi.

Îndrăznind să pătrundem cu onestitate în noi înşine, intuim pentru prima oară acolo un univers de forme şi înţelesuri fără contur, de lumini şi culori care se desfăşoară într-un joc magic, pe care ne este imposibil să îl cuprindem în vreunul din cadrele rigide ale gândirii noastre. Privită, inima noastră se trezeşte şi începe să privească. Lumini şi culori se ţes şi se desţes acolo, iar noi, vrăjiţi de jocul lor divin, ne întrăgostim întâia oară. Contemplarea de sine devine prima noastră iubire iar această iubire devine prima noastră libertate.

Apoi, dând cu inima de celălalt, fiinţa noastră recunoaşte acolo propria infinitate şi începe să se oglindească pe sine în ea. Aşa începe povestea. Două infinităţi deschise se suprapun şi se separă pentru a explora noi teritorii, se reflectă şi ciocnesc, se împletesc şi despelesc în curgerea lor, pentru a atinge culmi şi a se prăbuşi în văi pe care nu le credeam vreodată cu putinţă.

Atunci când, la întâlnirea cu celalat, energia iubirii explodează în noi în mii de fiori, între cele două inimi are loc o fuziune sacră, care acţionează ca un şoc ce ne lasă goi şi fără apărare în faţa a tot ceea ce este. În acel moment toate zidurile noastre se prăbuşesc, lăsând expus întregul nostru univers interior, întregul nostru potenţial, toată măreţia noastră, tot ceea ce am am îndrăznit sau nu să credem vreodată despre noi. Armonia care se naşte atunci, acea frecvenţă comună pe care cele două inimi se întâlnesc şi încep să cânte, acea intensitate care ne ridică pe culmi la care nici nu am visat, explică întreaga fascinaţie pe care iubirea o exercită asupra imaginaţiei umane. Dar în acelaşi timp explică şi teama pe care o provoacă o astfel de întâlnire. Pentru că, odată coborâţi din acele înălţimi, suntem provocaţi să aducem iubirea aici, pe pământ, să o facem să rodească în mijlocul agitaţiei noastre zilnice, să crească în vieţile noastre de oameni, cu toate limitările noastre inerente. După ce inimile noastre de îngeri s-au contopit fără efort până la unitate, suntem acum chemaţi să punem în contact şi dimensiunile noastre mai dense, tiparele noastre de gândire şi comportament, tot ceea ce ne diferenţiază şi ne separă. Înţelegem că am găsit iubirea într-o clipă jucându-ne de-a zeii dar acum, pentru a o păstra, trebuie să învăţăm să ne jucăm de-a oamenii. Este un proces dureros, care scoate la lumină tot ceea ce am fi preferat poate să nu ştim despre noi şi despre celălalt.

A rămâne treji în acest proces, la mijloc, între Cer şi Pământ, fără a respinge nimic, a rezista tentaţiei de a transforma iubirea într-un ideal celest, dar şi a ne abţine să facem din ea un instrument proiectat să ne satisfacă nevoia de securitate şi confort, a fuziona într-un anume fel cu celalalt şi în acelaşi timp a admite că, dintr-o altă perspectivă, suntem şi vom rămâne mereu singuri, reprezintă marea provocare a iubirii. Devoţiunea totală, necondiţionată faţă de celălalt, manifestată concomitent cu respectul şi dragostea faţă de noi înşine şi propriile nevoi, ne cheamă să descoperim cu înţelepciune, blândeţe, curaj, umor şi spirit de joacă un nou nivel al potenţialului nostru interior.

Să nu ne amăgim că ar fi un drum confortabil. Dimpotrivă, calea inimii ca drum al descoperirii de sine este un drum al celor curajoşi şi oneşti, atât de oneşti încât sunt dispuşi să sacrifice totul, tot ceea ce credeau că sunt şi le aparţine, până la autonimicire. Da, este vorba din nou de moarte, dar despre o altfel de moarte. Este o moarte care dezleagă, care deschide. Este o moarte aici şi acum, în fiecare clipă, strat după strat, a tuturor neadevărurilor pe care ni le-am spus vreodată despre noi înşine, a tuturor orizonturilor în care ne-am închis pentru a ne simţi invulnerabili. Nu vom mai putea să ne amăgim că ştim ceva cu siguranţă despre noi înşine şi cu atât mai puţin despre celălalt. Adevărul crud pe care îl descoperim este că în viaţă nu există siguranţă – moartea este singurul lucru care vine cu siguranţă.

În faţa unei asemenea perspective mintea tinde de cele mai multe ori să o ia la fugă. Dar, aventurându-ne pe acest drum, descoperim că ceea ce moare lasă loc de expresie unei alte dimensiuni, mult mai intime, a relaţiei cu noi înşine. Începem să ne cunoaştem pe noi aşa cum nu ne-am mai cunoascut vreodată. De multe ori vom fi nevoiţi să renunţăm la acel echilibru interior artificial, fixat pe concepte şi judecăţi, despre care credeam că ne garantează armonia şi confortul. Călătoria inimii este un drum pentru cei care iubesc dansul pe muchie de cuţit.

Încet-încet, renunţând la ideile noastre despre viaţă şi începând să îi experimentăm direct toate faţetele, descoperim din ce în ce mai mult că tot ceea ce ne scoate din minţi la celalalt nu este decât o oglindă. Nimic din ceea ce ar putea mainfesta vreodată celalat, nimic din fricile şi măştile pe care le poartă, niciuna dintre obsesiile lui nu este în mod profund străină de noi. Şi, mai mult decât atât, pe măsură ce ne obişnuim să ne uităm plini de curaj la noi înţelegem că nimic din ce ar putea face celălalt nu ne poate răni vreodată cu adevărat. Acceptând suferinţa şi aruncând asupra ei lumina conştiinţei, descoperim că singurul care ce se prăbuşeşte şi ne doare este egoul. Ceea ce moare nu suntem noi ci povestea noastră despre noi, o poveste spusă din frica şi disperarea de a da cu ochii de adevărata noastră natură. Inima deschisă este fragilă ca o floare dar, într-un anume sens, este mai puternică decât oricând, pentru că este vie. Un nou echilibru se naşte atunci, exact în acel punct în care polarităţile se întâlnesc.

Iubirea ne invită pe un tărâm al paradoxurilor şi tensiunilor creatoare, unde cele două inimi care se aventurează împreună în călătorie pot să exploreze întreaga paletă de dimensiuni ale vieţii care palpită în ele. Energiile sălbatice a căror expresie suntem, masculinul şi femininul, interiorul şi exteriorul, umanul şi divinul, sacrul şi profanul, se întâlnesc şi coexistă într-un spaţiu de a cărui vastitate mintea noastră este total depăşită. Aşa cum viaţa nu poate fi rezumată la un set de răspunsuri precise, bine definite, fără a-i denatura însăşi esenţa de necuprins, tot astfel cele două inimi şi relaţia vie dintre ele nu poate fi inclusă într-un set de modele şi reţete care să le garanteze supravieţuirea, succesul, armonia sau orice altceva. Tot ceea ce se poate contura este un echilibru fin al contrariilor, în mijlocul şi nu împotriva tensiunii fundamentale dintre cei doi, echilibru care anunţă deschiderea unor orizontuiri încă şi mai vaste ale celor două fiinţe. Acest echilibru nu poate fi stabil, în sensul că, odată atins, s-ar menţine ca în poveşti până la adânci bătrâneţi. El se cere mereu şi mereu redescoperit, reajustat, recreat. Iubirea ca o cale de explorare şi expansiune a fiinţei umane este mai degrabă o atitudine de angajare totală pe acest drum personal decât o hartă cu poteci îngrădite, menite să ne ţină împreună. Promisiunea pe care o facem atunci când legăm o relaţie devine o promisiune către noi înşine, privind profunzimea şi onestitatea călătoriei noastre interioare.

Călătoria Inimii a lui John Wellwood este o carte care, fără a ne oferi vreo reţetă pentru depăşirea problemelor şi construirea unei relaţii împlinite, ne invită în schimb să descoperim că echilibrul nu se poate naşte din anularea tensiunilor şi a suferinţei ci din acceptarea lor totală, din curajul de a le pătrunde, din explorarea tuturor faţetelor emoţiilor care apar pe parcurs şi a ceea ce spun ele despre noi înşine şi, în ultimă instanţă, acceptarea noastră atât în ipostaza de zei cât şi în cea de oameni. A aduce împreună, prin inimă, toate aceste polarităţi aparent ireconciliabile, reprezintă marea noastră devenire prin iubire.

Gabriela Cepariu

 

(COMANDĂ CARTEA)

Găsiţi informaţii despre workshop-urile si serile noastre experiment, pe site-ul Asociatiei de Terapii Transpersonale (www.transpersonal.ro)


Descarcă acest articol ca PDF.

12 comentarii

  1. MA INCLIN

  2. Calatoria abia incepe…indrumarea vine din interior.

  3. dragostea dintre 2 oameni se stinge daca devine o obisnuinta, zi de zi acelasi lucru
    relatia trebuie traita/consumata cu masura…

  4. Omul,asa cum a ajuns el, nu prea stie ce e iubire.el traieste un sentiment pe care-l construieste din posesivitate,frica de singuratate,chemarea carnii (o iluzie inrobitoare, devenita sistem de credinta si care acumuleaza energii enorme de posesivitate ce sfarsesc printr-o reactie chimica),”gura lumii”(asa trebuie,asa se face,asa e normal,sau…ce-o avea asta de nu-si gaseste partener/a?)Iubirea creaza in fiecare zi altceva,cu ea nu te plictisesti niciodata,ca tu esti iubirea si intrece orice masura fiindca nu-i masurabila si nici consumabila(e infinita).Neiubirea intr-adevar consuma,se masoara,duce la plictiseala,numara zilele si,in cele din urma se stinge cu suferinta de o parte ,sau de alta.aberatia de a pretinda ca celalalt sa „te iubeasca”asa cum tu „il iubesti” se numeste troc si nu iubire.Nu o va face ,ca pur si simplu e imposibil pentru ca el face orice ca…el si nu ca tine.de obicei relatia dintre 2 oameni(de sexe diferite;mi-e incomod sa le spun opuse) e construita rational ,iar iubirea este irationala,dincolo de minte.
    Oricum,primul pas este iubirea de sine,ca…daca nu ai,ce sa dai?Poate doar…vorbe,insa iubirea „vorbeste” fara vorbe.
    Una e viata si alta e …continutul vietii,umplutura.

  5. Draga Lucica eu una nu pot sa fiu de acord ca ceea ce numesti tu „chemarea carnii” este o „iluzie inrobitoare”, cel putin nu in sensul ostil pe care il lasi sa se intrevada. Sunt de acord ca a ramane blocat acolo, la acest nivel, este o nedreptate fata de fiinta ta completa, dar in exact aceeasi masura in care este o nedreptate a-l exclude. Daca nu ma insel, chiar tu povesteai intr-un alt post cum te disterzi de minune incuindu-i pe dogmatici cu observatia ca daca Dumnezeu este peste tot, asta inseamna ca fiecare dintre noi este Dumnezeu. Frumos argument insa, daca chiar ajungi sa traiesti cuvintele astea, inseamna ca simti divinitatea curgand prin tine TOT, intreg, asa cum esti. Cu alte cuvinte, carnea ta este carnea lui Dumnezeu. Si atunci, de unde aceasta revolta fata de corpul tau, fata de dorintele tale, fata de emotiile tale? Dorinta pielii tale de a fi atinsa, mangaiata, iubita, este parte din aceeasi sete a divinului de a se descoperi si imbratisa pe sine. Dumnezeu fiind, iti poti acorda libertatea de a simti asta? Iti poti onora corpul, la un loc cu mintea, cu temerile si nevoia de control, cu iluziile si ratacirile ei, cu suferinta si limitarile tale de om, cu disperarea si neputinta care rezida acolo, le poti primi cu blandete, ti le poti asuma si integra cu iubire, privindu-le de la nivelul Totalitatii care se cauta pe sine? Poti inceta sa mai fii atat de dura cu tine, te poti relaxa, te poti opri sa amputezi si sa etichetezi ca malefice parti din tine? Oricat ar durea, le poti oferi loc in fiinta ta, le poti mangaia cu respiratia ta? Le poti acorda spatiul de a fi aspecte ale cautarii, de a fi strigate de dor, de a fi pur si simplu, aici si acum, in tine si in ceilalti? Asta e taramul paradoxurilor creatoare, asta e muchia de cutit despre care vorbeste Welwood. Si, din cate am trait eu pana acum, acesta este singurul mod prin care am ajuns vreodata sa le vad cum isi pied puterea asupra mea si cum incep sa se dizolve, sa se duca. Si da, sunt convinsa, la fel ca tine, ca traind in acest univers interior viu si trepidant nu ai cum sa ajungi la obisnuinta, nu ai cum sa te plictisesti, nici de tine, nici de celalat, nici de potentialul infinit pe care il descoperi in iubirea din si dintre voi.

  6. Iti multumesc,Anima,pentru cuvintele adresate.Spuneam:”omul,asa cum a ajuns el…”,omul care denumeste iubire ca ceva ce se pierde cu timpul,omul care crede ca iubirea se dramuieste etc.,confunda,de obicei, iubirea cu cele enumerate de mine si cu multe altele…asa cum ,slava domnului,am facut-o si eu …candva.
    Universul meu interior nu(mai) e trepidant.L-as putea numi ,tandru cu mine,imbratisandu-ma cu o imbratisare…multiplicitara (si pe-nauntru,dar si pe afara),dar aceasta simtire nu poate fi un indiciu pentru altii si nu ma simt responsabila pentru perceptiile pe care le au vis-a-vis de mine si nici nu le judec in vreun fel.Dar,la aceasta usuratate de a lua lucrurile asa cum sunt,indiferent cum ar fi,am accesat doar cand am OPRIT CAUTAREA.
    …O persoana i-a cerut unui pictor renumit sa-i faca portretul.Dupa cateva sedinte necesare realizarii portretului,pictorul i-a inmanat lucrarea.Uimit,cel ce pozase i-a replicat:”Dar,acesta nu sunt eu”.”ASA TE VAD EU”,ii explica artistul.
    Indiferent cine face o remarca despre o alta persoana,acea remarca nu poate fi decat propria perceptie.Oricine ar fi, poate vorbi DESPRE,dar nu-l poate trai pe celalalt.Chiar atunci cand vorbesti despre tine,cel prezentat nu esti tu;tu esti cel ce te traiesti.

  7. Draga mea e minunat ca simti asta, ca ai ajuns la gradul asta de libertate. Ai drepate, nu am cum sa stiu ce traiesti tu si poate am proiectat asupra ta ceva ce se refera strict la drumul meu, la cautarea mea. Uite, spun altfel, PENTRU MINE, faptul ca am ajuns sa experimentez uneori suvoiul acela de iubire fara inceput si fara sfarsit, intelegerea aceea sfanta asupra a tot ceea ce este, nu a insemnat ca m-am eliberat de dimensiunea mea umana cu toate limitarile ei, ca am dat drumul complet si definitiv mecanismelor care genereaza inchidere, teama si toata increngatura de emotii care deriva de aici. Dimpotriva, cum spunea Zoli, cu asta calatoria abia a inceput. O calatorie vie si trepidanta pentru ca „ciocnirile” cu „celalat” nu au incetat sa apara dar au devenit din ce in ce mai constiente, m-au facut sa ma deschid mai mult fata de mine, sa primesc cu mai multa blandete si incredere ce e acolo, sa ma imbratisez mai profund si mai onest, sa apreciez mai mult in tot vartejul asta eleganta spiritului care se cauta pe sine in materie. Dar, din nou, iti spun asta doar de dragul dialogului, asta este doar drumul meu. Cat despre iubirea asta umana, relativa, efemera, conditionata, posesiva, vicioasa, carnala, poate nu are ea calitatile inalte ale iubirii ingerilor dar pariez ca, oricum, ingerii ne privesc cu admiratie – pentru ca unde altundeva decat in trup ar putea iubirea sa se manifeste intr-un mod mai poetic, mai sublim, decat intr-o privire furata, in atingerea a doua maini, in contopirea unui sarut? Te imbratisez!

  8. mi-ai adus aminte de ceea ce Shakespeare si Ficino prin sonetele lor au „cintat” adesea – iubirea divina si iubirea obsteasca sau Afrodita cereasca si cea lumeasca. mesajul e acelasi, provocarea caii la intilnirea dintre 2 suflete legate printr-o iubire divina de a o face sa se intrupeze aici. iubirea obsteasca este accesibila multora, fara echivalentul ei divin, insa, moare adesea … iubirea divina, la rindul ei, invata sa traiasca si aici, iar pentru asta trebuie hranita. in ceea ce priveste cartea, e urmatoarea pe lista mea de citit. multumesc.

  9. Excursia aceasta numita Turul Pamantului a tot continuat ca o morisca datorita cautarilor a noi modalitati de exprimare a spiritului care intrase in jocul uitarii de sine.Prefacandu-se ca e singur,uitat de dumnezeu,pedepsit ,nedemn,a luat-o de buna si chiar a crezut ca asa e.Intrase ,de fapt,intr-un vis ,visul trairii in materie dar a sfarsit prin a lua visul drept real.Atat cat i-au permis conditiile,talentul de excelent creator l-a ajutat sa diversifice neasteptat de mult manifestarile,de la cele innaltatoare pana la cele insuportabile (insuportabile pentru conditia de om,ca din punctul de vedere al spiritului nu erau decat experiente binecuvantate ce-si aduceau aportul la largirea bancii de date a creativitatii).Starea noastra umana nu este naturala,este o experienta consimtita constient in care am intrat cu supremul sacrificiu de a uita cine suntem,sa traim inconstienta(si nu o spun in mod peiorativ),apoi sa revenim la constiinta cu care hotarasem experienta si sa traim constienti in corp .Acest corp ,asa cum a ajuns el datorita experimentarii inconstientei,nu poate purta constiinta constienta,decat trecand prin numeroase schimbari de circuite,de ADN,trasee energetice etc.,care merg mana in mana cu extinderea constiintei.Extinzandu-se,”castiga teren” ,reducand inconstienta,insa treptat-treptat, tot ce inseamna omenesc…e cu totul altceva decat a fost candva.Incredibil de…altceva.Toate sistemele de credinta (de ce am crezut ca inseamna a fi om,relatia lui cu divinul…)sunt rasturnate,iar manifestarile omului astfel „obtinut”devin uimitoare pentru …constiinta de masa,care il va si ataca chiar ,fiindca…a iesit din tipar,dar cel „atacat” va permite tuturor atacurilor sa treaca prin el,fara a le opune rezistenta si …asta e valabil ,de credeti,sau nu,chiar si in cazul atacurilor fizice.
    Atunci te poti juca in oricare mod vrei ;si de-a poezia si de-a mangaierea,privirile nu mai trebuie sa le „furi”ca nu mai vrei sa ascunzi nimic ,atingi tot,nu numai buzele…dar nimic din toate acestea nu mai sunt necesitati si nu mai sunt insotite de sentimentul fricii de irepetabilitate.
    Vad…o lume noua in care nici corpul nostru fizic nu este ceea ce am crezut,iar simturile cu care e dotat …omul, nu le-a experimentat decat …varfurile,terminatii.In mare,pentru orice manifestare omeneasca,este valabil acel procent de 3-5% din intreg,stabilit stiintific.95-97% din viata nu este cunoscuta si omului ii este frica de partea necunoscuta,o numeste moarte.Moartea nu este decat viata la care stai cu spatele.Ce spate lat !Vi-l pup.

  10. A nu se crede ca desfid,sau nesocotesc manifestarile diverse ale impulsului ce apropie oamenii,intr-o traire-comuniune,numita dragoste,cea mai aproape,de altfel,de trairea divina.Le onorez si le dau insemnatatea lor proprie.Totusi,noi SUNTEM ACUM, AICI PENTRU A FACE CUNOSCUT NECUNOSCUTUL.E momentul.Mangaierile,saruturile,ocheadele etc….,sunt cunoscute,au fost exersate de generatii si generatii.Noutatea consta in a pleca de la simturile umane,prin intermediul lor,altfel spus,si a ne expansiona in cele divine,care nu sunt cunoscute decat prin extinderea constiintei.Atunci constatam ca …iar e valabil acel procent amintit,simturile umane, fiind o palida expresie a intregii simtiri, nu pot exprima vastitatea care suntem decat intr-o infima,infima masura. Un cuplu nu se formeaza pentru completare (decat in iluzia dualitatii;o asteptare a implinirii,mereu neamplinita, care ajunge de cele mai multe ori la paruiala-de orice fel ar fi,sau plictiseala),completarea neputand avea loc decat in fiecare, pentru fiecare.
    Cand fiecare e complet in el insusi,se poate vorbi de impartasirea iubirii autentice.

  11. Ce-i drept e ca simultan continem ambele manifestari existentiale, atat cea de fiinta umana cat si cea de inger si inca mai mult de atat. Atunci ce poate fi gresit si limitat in vreuna dintre conditii? Cred eu ca nimic, sunt doar perspective si manifestari ale unicei starii in care suntem vii cu adevarat, cea divina. Iar aceasta stare exista in permanenta. Este natura noastra concreta aici si acum, fie ca-s ingeri, fie ca-s oameni, fie ca-s doua buburuze care se imperecheaza pentru a mai adauga cateva buline pe fundal rosu, deja preafrumoasei vieti, nimic mai divin.

  12. Cand ajungi sa iubesti cu adevarat neconditionat,poti spune ca iubesti, in rest este o iluzie.

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2020

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net