Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 1 februarie 2011 cartile transformarii | Un comentariu

Fara granite. Ken Wilber



V-aţi întrebat vreodată de ce este viaţa plină de contraste? De ce tot ce preţuiţi pe lume este doar un element dintr-o pereche de contrarii? De ce orice decizie se face între două elemente opuse? De ce toate dorinţele sunt bazate pe contrarii?

Remarcaţi că fiecare dimensiune spaţială şi direcţională îşi are opusul său: sus şi jos, înăuntru şi afară, lung şi scurt, nord şi sud, mic şi mare, aici şi acolo, vârf şi bază, stînga şi dreapta etc. Şi observaţi, de asemenea, că toate lucrurile pe care le considerăm serioase şi importante în viaţă nu sunt altceva decât un pol al unei perechi de termeni opuşi: bun şi rău, viaţă şi moarte, plăcere şi suferinţă, Dumnezeu şi Satana, libertate şi constrîngere.

În mod similar, toate valorile noastre estetice şi sociale sunt perechi de contrarii: succes şi eşec, frumos şi urât, puternic şi slab, inteligent şi stupid. Chiar şi cele mai înalte abstractizări se bazează tot pe opoziţie. Logica, spre exemplu, se bazează pe ceea ce e adevărat faţă de ce e fals; epistemologia, pe realitate faţă de aparenţă; ontologia, pe existenţă faţă de non-existenţă. Lumea întreagă pare a fi un vast ocean de contraste.

Adevărul celor de mai sus este atât de evident, încât aproape că nici nu mai trebuie menţionat, dar cu cât îl examinăm mai îndeaproape, cu atât pare mai ciudat. Fiindcă, la urma urmei, în natură nu există nimic din această lume a termenilor opuşi în care trăim noi. Natura nu cunoaşte broaşte reale şi broaşte false, copaci morali şi copaci imorali, oceane corecte şi oceane greşite. Nu vom găsi nicăieri în natură munţi echitabili şi munţi inechitabili. Nu există nici măcar specii frumoase şi specii urâte — cel puţin nu pentru natură, fiindcă ea le-a creat pe toate. Thoreau spunea că natura nu-şi cere niciodată scuze, motivul aparent fiind acela că ea nu cunoaşte binele şi răul, deci nu recunoaşte ceea ce omul consideră a fi „greşeli”.

Este adevărat, în natură există unele dintre lucrurile pe care le numim noi „opuse”. Întâlnim, de pildă, broaşte mari şi broaşte mici, copaci înalţi şi copaci scunzi, portocale coapte şi portocale necoapte. Dar această deosebire nu are importanţă pentru ele, nu le aruncă în ghearele unei anxietăţi paroxistice. Poate că există urşi deştepţi şi urşi prostănaci, dar pe ei chestiunea nu pare a-i preocupa prea mult; nu vom întîlni complexe de inferioritate la urşi.

În mod similar, în natură există viaţă şi moarte, dar nici ele nu au dimensiunile terifiante atribuite lor în lumea noastră, a oamenilor. O pisică bătrînă nu cade pradă acceselor de spaimă stîrnite de ideea apropiatei sale morţi; pisica se mărgineşte să se retragă liniştită undeva, să se ghemuiască sub un copac şi să moară. Un măcăleandru suferind de o boală letală se aşează confortabil pe o ramură de salcie şi priveşte calm lumina apusului. Iar când şi ultima rază de soare a dispărut, pasărea închide ochii pentru totdeauna şi se lasă să cadă la pămînt. Ce diferenţă faţă de modul în care noi, oamenii, privim moartea:

Să nu pleci uşor în acea noapte lină,
Ci luptă, luptă împotriva pieirii luminii.

Deşi în natură apar deopotrivă plăcerea şi durerea, ele nu constituie probleme îngrijorătoare. Când suferă, un câine chelălăie. Cînd nu, pur şi simplu nu-şi face griji. Nu se gândeşte cu spaimă la durerea care ar putea veni în viitor şi nici nu are regrete gândindu-se la cea din trecut. Pentru el, suferinţa pare a fi o chestiune cât se poate de simplă şi de firească. Putem spune că toate acestea se întâmplă pentru că, pur şi simplu, natura este tâmpă. Dar motivul nu stă în picioare; abia acum începem să ne dăm seama că natura este mult mai inteligentă decât ne-ar plăcea nouă să credem. Marele biochimist Albert Szent-Gyorgyi ne oferă un exemplu interesant:

Când am intrat la Institutul pentru Studii Avansate de la Princeton am făcut-o în speranţa că, venind în contact cu toţi acei fizicieni şi matematicieni de seamă, voi învăţa ceva despre problemele vieţii. Dar imediat ce am declarat că în orice sistem viu există mai mult decît doi electroni, fizicienii mi-au întors spatele. Cu toate computerele lor, ei nu-şi explicau ce anume ar putea face al treilea electron. Remarcabil este însă faptul că el ştie cu exactitate ce să facă. Prin urmare, acel electron minuscul ştie ceva ce învăţaţii de la Princeton nu ştiu, iar acest ceva nu poate fi decât foarte simplu.

Mi-e teamă că natura nu este doar mai deşteaptă decât credem noi, ci mai deşteaptă decât ne putem imagina. La urma urmei, ea a creat creierul uman, pe care ne place să-l considerăm unul dintre cele mai inteligente instrumente din Univers. Ar fi oare posibil ca un idiot să producă o capodoperă veritabilă?

Potrivit Genezei, una dintre primele „îndatoriri” ale lui Adam a fost aceea de a da nume plantelor şi animalelor deja existente — fiindcă în natură nimic nu vine pe lume cu etichete gata pregătite şi ar fi foarte convenabil să putem clasifica şi numi toate aspectele lumii vii. Altfel spus, Adam a trebuit să introducă o ordine în complexitatea formelor şi proceselor din natură şi să le dea cîte un nume. „Aceste animale seamănă între ele, dar nu aduc deloc cu cele de acolo, aşa că hai să botezăm acest grup «lei» şi pe acela «urşi». Şi, mai departe, aceste chestii pot fi mâncate, pe când acelea nu. Le voi spune primelor «struguri», iar celorlalte, «pietre».“

Dar adevărata sarcină a lui Adam nu a fost totuşi aceea de a născoci nume pentru plante şi animale, oricât de laborioasă ar fi o asemenea activitate; elementul esenţial al îndatoririi sale a fost chiar procesul de clasificare şi categorizare. Fiindcă, exceptând situaţia în care pe lume exista câte un singur animal din fiecare specie — lucru greu de crezut — Adam a fost nevoit să grupeze laolaltă animalele similare şi să înveţe să le deosebească mental de celelalte. El a trebuit să traseze o linie de demarcaţie mentală între diversele grupuri de animale, fiindcă numai după acest proces a putut să recunoască — şi deci să numească — diversele specii de animale. Cu alte cuvinte, Adam nu a făcut altceva decât să iniţieze activitatea de trasare a unor linii despărţitoare simbolice sau mentale. El a fost primul care a împărţit, a clasificat şi a sistematizat natura; a fost primul mare cartograf. Adam a creat graniţele.

Acest proces de cartografiere a avut un succes atât de mare, încât chiar şi astăzi noi ne petrecem cea mai mare parte a timpului delimitând şi construind graniţe. Fiecare decizie pe care o luăm, ficare acţiune şi fiecare cuvânt rostit se bazează pe trasarea – în mod conştient sau nu – a unor linii de demarcaţie. Şi nu mă refer aici doar la graniţele identităţii de sine, care îşi au, fireşte, importanţa lor, ci la toate graniţele, în cel mai larg sens al termenului. A lua o hotărâre înseamnă a trasa o linie de demarcaţie între ceea ce dorim şi ceea ce nu dorim. A dori ceva înseamnă a construi o graniţă între lucrurile plăcute şi cele dureroase şi a ne îndrepta apoi spre cele dintâi. A nutri o idee înseamnă a face o dlimitare între conceptele pe care le considerăm adevărate şi cele care ni se par false. A primi o educaţie înseamnă a învăţa când şi cum să trasăm limite şi apoi ce să facem cu aspectele delimitate. A menţine un sistem juridic înseamnă a schiţa o linie de demarcaţie între cei ce se adaptează laregulile sociale şi cei care nu o fac. A duce un război inseamnă a-i diferenţia pe cei ce sunt de partea noastră de cei care ne sunt împotrivă. A studia etica înseamnă a învăţa cum să despărţim binele de rău. A practica medicina occidentală înseamnă a trasa o limită clară între boală şi sănătate. În mod evident, de la incidentele minore până la crizele grave, de la deciziile mărunte până la hotărârile majore, de la preferinţele relative la pasiunile înflăcărate, viaţa este un continuu proces de trasare a graniţelor.

Interesant în ceea ce priveşte liniile de demarcaţie este faptul că, oricât de complexe ar fi, ele nu delimitează altceva decât interiorul de exterior. Spre exemplu, putem reprezenta cea mai simplă linie de demarcaţie sub forma unui cerc şi vom vedea că ea desparte ce e înăuntru de ceea ce se află afară. Dar observaţi că cei doi termeni opuşi, înăuntru şi înafară, nu există în sine, ai apărând doar după ce trasăm cercul – delimitarea. Prin urmare, linia de demarcaţie însăşi este cea care creează cuplul de contrarii. Pe scurt, a trasa graniţe înseamnă a da naştere opoziţiilor. Astfel, putem înţelege că trăim într-o lume a contrariilor tocmai fiindcă viaţa, aşa cum o ştim noi, este un proces de trasare a liniilor de demarcaţie, a limitelor.

Iar după cum avea să descopere Adam în scurt timp, lumea contrariilor este o lume a conflictelor. Adam trebuie să fi fost fascinat de forţa generată de trasarea graniţelor şi alocarea numelor. Imaginaţi-vă: o scurtă înşituire de sunete, precum „cer”,poate reda întreaga imensitate a văzduhului, recunoscut – prin puterea aceloraşi linii de demarcaţie – a fi diferit de pământ, apă sau foc. Astfel că, în loc să manevreze obiecte reale, concrete, Adam putea manipula în minte aceste nume magice, care defineau obiectele în sine. Între timp, rezultatele activităţii lui Adam s-au dovedit spectaculoase, incitante, uluitoare şi, fireşte, omul a devenit cam plin de el. În consecinţă, a început să-şi extindă graniţele asupra unor locuri ce rămăseseră necartografiate, dobândind cunoştinţe noi. Acest comportament înfumurat a culminat cu Pomul Cunoaşterii – de fapt, copacul contrastelor, binele şi răul. Iar când Adam a recunoscut deosebirea dintre ele, când a trasat acea graniţă fatală, întreaga sa lume s-a prăbuşit. Când Adam a păcătuit, lumea contrariilor, la a cărei creaţie contribuise el însuşi, s-a întors împotriva lui. Durere/plăcere, viaţă/moarte, muncă/joacă – un val uriaş de contrarii conflictuale s-a prăvălit asupra omenirii.

Cumplita lecţie pe care a învăţat-o Adam din acestea a fost că fiece linie de demarcaţie este totodată un potenţial câmp de luptă, astfel încât simpla trasare a unei graniţe constituie un pas spre conflict – conflictul dintre contrarii, lupta vieţii împotriva morţii, a plăcerii împotriva durerii, a binelui împotriva răului. Adam a învăţat – prea târziu, din păcate – că întrebarea „Unde să trasez acea linie?” înseamnă, în realitate, „Unde va avea loc lupta?”

De fapt, trăim într-o lume a conflictelor şi contrariilor fiindcă trăim într-o lume a limitelor. Din moment ce fiecare linie de demarcaţie este totodată un câmp de luptă, iată blestemul omenirii: cu cât mai ferme sunt graniţele uneia dintre părţi, cu atât mai îndârjite sunt bătăliile sale. Cu cât ţin mai tare la plăceri, cu atât îmi e mai teamă de suferinţă. Cu cât caut mai mult binele, cu atât sunt mai obsedat de rău. Cu cât visez mai pătimaş la succes, cu atât mă sperie eşecul. Cu cât mă agăţ mai tare de viaţă, cu atât mi se pare moartea mai îngrozitoare. Cu cât preţuiesc mai mult ceva, cu atât mai obsedat devin de pierderea sa. Cu alte cuvinte, majoritatea problemelor noastre sunt create de graniţe şi de opoziţia pe care ele o determină. În mod obişnuit, încercăm să rezolvăm aceste probleme prin eradicarea unuia dintre opuşi. Tratăm opoziţia dintre bine şi rău încercând să exterminăm răul. Tratăm dualitatea viaţă/moarte încercând să disimulăm moartea în dosul unir nemuriri simbolice. În filozofie, tratăm conceptele opuse ignorând unul dintre poli sau încercând să-l reducem la celălalt. Materialistul încearcă să reducă mintea la materie, monistul tinde să reducă pluralitatea la unitate, iar pluralistul se străduieşte să explice unitatea ca pluralitate.

Ideea e aceea că întotdeauna tindem să tratăm graniţele ca fiind reale, măsurând apoi contrariile create de ele; niciodată nu punem la îndoială existenţa graniţelor în sine. Fiindcă ne imaginăm că limitele sunt reale, persistăm în convingerea că termenii opuşi sunt ireconciliabili, pe veci despărţiţi unul de altul. 1.URANIUM_WORMWOOD„Răsăritu-i răsărit, occidentu-i occident şi niciodată nu se vor întâlni.” Dumnezeu şi Satana, viaţa şi moartea, binele şi răul, dragostea şi ura, eul şi non-eul – toate acestea sunt la fel de diferite, susţinem noi, ca ziua şi noaptea.

Astfel, ne închipuim că viaţa ar fi perfectă dacă am putea eradica polii negativi şi nedoriţi din perechile de contrarii. Dacă am putea zdrobi durerea, răul, moartea, suferinţa, boala, atunci pe lume n-ar mai fi decât bine, viaţă, bucurie, sănătate – exact imaginea pe care mulţi şi-o fac despre Rai. Paradisul a ajuns să definească nu atât transcendenţa tuturor contrariilor, cât mai degrabă locul în care s-au adunat toţi termenii pozitivi ai perechilor de contrarii, pe când Iadul este cel în care s-au acumulat termenii negativi: durerea, suferinţa, chinul, boala şi frica.

ţel al separării contrariilor şi al năzuinţei către polii pozitivi pare a fi trăsătura distinctivă a civilizaţiei occidentale progresiste, a religiei, ştiinţei, medicinei şi industriei sale. Progresul, la urma urmei, nu este altceva decât o înaintare către pozitiv, în sens opus faţă de negativ. Şi totuşi, în ciuda înlesnirilor evidente datorate agriculturii şi ştiinţei medicale, nu există cea mai mică dovadă că, după secole în care a accentuat pozitivul şi a încercat să elimine negativul, omenirea ar fi mai fericită sau mai împăcată cu sine. De fapt, totul indică exact contrariul: trăim azi în „epoca anxietăţii”, a „şocului viitorului”, a frustrării şi a alienării, a plictisului în mijlocul luxului şi a nimicniciei în sânul abundenţei.

Se pare că „progresul” şi nefericirea sunt feţele aceleiaşi monede aflate în continuă rotaţie. Fiindcă însăşi năzuinţa spre progres presupune o nemulţumire faţă de situaţia actuală; în consecinţă, cu cât ţintesc mai mult către progres, cu atât mai acut măsimt nemulţumit. În alergarea sa orbească spre progres, civilizaţia noastră a instituţionalizat, de fapt, frustrarea.

Ken Wilber. Fără graniţe

(comandă cartea)


Descarcă acest articol ca PDF.

Un comentariu

  1. Iti citesc cu multa bucurie articolele!Incet,incet devenim Unul,fiecare in parte si impreuna totodata!Multumesc

Trackback-uri

  1. Perechea de contrarii | Nicoleta Doina Radu - […] ea, umblând haihui pe net dar mi-am propus să o găsesc, după ce m-am adâncit în articolul Fără graniţe.Ken Wilber. Şi vă provoc …

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2020

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net