Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 28 aprilie 2011 cartile transformarii | 4 comentarii

Calau si victima. Guy Corneau



Cine a cercetat mai adânc profunzimile sufletului ştie că nu ura ci teama este opusul iubirii. Teama, ca închidere în sine, ca zid ridicat în jurul unui eu mic, limitat, neputincios, rupt de Univers, de Sine, de Sursa profundă a întregii creaţii. Teama este cea care ne face să ne simţim într-un permanent conflict cu ceilalţi, apărând o iluzie. Şi tot teama este cea care ne face să ne agăţăm de ei, cerându-le cu disperare afecţiunea şi recunoaşterea fără de care ne simţim morţi. Teama este cea care se interpune între noi şi Realitate, ţesând acea pânză a iluziei care ne opreşte să fim manifestarea completă a adevăratei noastre naturi. Iubirea, în schimb, e cea care ne aduce laolaltă. Acolo, în acel abandon sacru al iubirii, descoperim că tot ce ne-am imaginat că ne poate răni, tot ce am crezut vreo dată că ne poate distruge, tot ce am vrut să păstrăm la o distanţă confortabilă faţă de cel ce credeam că suntem, toate acestea fac parte noi şi vin către noi în acestă viaţă ca să ne reîntregească.

De câte ori simţim că nu mai avem nici o ieşire, că suntem victimele neputincioase ale situaţiilor şi oamenilor din jurul nostru, de câte ori devenim noi înşine proprii călăi, îngropându-ne în vinovăţii şi judecăţi, să privim cu onestitate în noi înşine şi vom observa cum acel moment ascunde de fapt şansa unui mare salt, a unei imense transformări interioare.

De când anumite ramuri ale psihologiei au încetat să mai reducă fiinţa umană la creierul său, redescoperindu-i în schimb sufletul, cu toate profunzimile sale, cu întreaga sa măreţie şi dorul său de întreg, noi orizonturi au început să se deschidă pentru cei aflaţi în căutarea păcii, armoniei, iubirii şi înţelepciunii care-nu-se-pot-pierde. Călău şi victimă a lui Guy Corneau este una dintre acele cărţi excepţionale care aduc înţelepciunea perenă, codată în miturile şi arhetipurile umanităţii, pentru a o folosi ca hartă pentru înţelegerea complexelor procese de transformare ale psihicul uman pe drumul descoperirii de sine. Poziţiile de victimă, de călău sau de salvator apar atunci drept roluri pe care ni le asumăm inconştient şi care, odată înţelese şi integrate, îşi pierd puterea asupra noastră, lăsând loc de manisfestare adevăratei Fiinţe infinite şi libere care suntem, fiecare dintre noi. E ca şi cum adevărurile despre care vorbeşte el aşteptau de mult să iasă la lumină din interiorul nostru.

Adversarul propriei persoane

Individul care se identifică cu propria personalitate trăieşte sub imperiul unei dictaturi inconştiente – dacă am fi puţin atenţi, am auzi acordurile unui marş militar. Acest individ nu este numai străin de sine însuşi, ci şi propriul său duşman. Dacă suferă de ceva, el suferă de tirania pe care propriile temeri, rănile trecutului şi nevoile ce se nasc de aici o exercită asupra lui.

Temerile, rănile, nevoile, convingerile ne condiţionează şi ne transformă în sclavii propriei persoane. Toate acestea fac din individualitatea noastră un sclav al personalităţii. Ne obligă să dansăm pe ritmurile unei muzici zgomotoase, care nu ne aparţine. Întrucât nu ştim că suntem înainte de toate supuşi personajului pe care ni l-am asumat pentru a supravieţui, îi facem pe partenerii noştri răspunzători de greşelile noastre. Dacă aceştia din urmă nu reacţionează la nevoile noastre şi, în felul acesta, ne frustrează, îi arătăm cu degetul şi îi sâcâim. Prin urmare, ei devin adversarii şi totodată victimele noastre. Altfel spus, nevoile şi aşteptările noastre inconştiente ne lasă pradă unei ostilităţi permanente.

Aţi observat cumva că cererile noastre urgente şi excesul de autoritate se dovedesc a fi de cele mai multe ori inutile? Iar asta pentru că numai noi putem să conştientientizăm dominaţia pe care personajul pe care îl interpretăm o exercită asupra noastră. Din nefericire, cu cât rămânem mai mult sub această sclavie inconştientă, cu atât ne transformăm mai mult într-un călău pentru noi înşine. Cu alte cuvinte, ne sufocăm elanurile creatoare, pe care le purtăm în noi. Pe scurt, pentru a avea o existenţă puternic personalizată, ne decuplăm de la muzica noastră interioară. În acest sens ne transformăm în călăul propriei persoane, în adversarul Sinelui nostru, în duşmanul fiinţei noastre veritabile. Nu încape îndoială, personalitatea ne protejează de judecata lumii exterioare, dar în acest fel ne alienează şi ne înstrăinează de noi înşine. Recompensele asimilate satisfacerii din ce în ce mai dificile a nevoilor se dovedesc a fi, mai devreme sau mai târziu, iluzorii: ele fac loc unei pierderi a poftei de viaţă, sentimentului de a fi ratat dansul, cu alte cuvinte, existenţa sa. În acest moment, trebuie să se întâmple ceva. Întrucât personalitatea noastră riscă să sufoce elanurile vitale care ne animă individualitatea, transmitem fără să ne dăm seama semnale de disperare, ce atrag de partea noastră indivizi şi situaţii de natură să ne declanşeze programările inconştiente – fie o atmosferă tensionată în viaţa de cuplu, fie un eşec profesional, fie o boală. Altfel spus, această stare de alienare interioară şi de adversitate inconştientă, acest conflict permanent cu sine, ne creează situaţii nefavorabile sau adversari.

Toate aceste întâmplări contradictorii fac să explodeze rezervele noastre obişnuite; ele pot pregăti terenul pentru conştientizarea şi punerea sub semnul întrebării a „fixaţiilor” inconştiente, care ne constrâng pe fiecare dintre noi să repetăm mecanic aceleaşi gesturi. Şi totuşi, asta nu înseamnă că înţelegem totul din primul moment. Aceste situaţii au potenţialul de a ne pune în mişcare, dar nu suntem întotdeauna pregătiţi să dansăm pe alte ritmuri.

Mişcarea este esenţa lumii. De fiecare dată când ne oprim din evoluţie, când încetăm să ne mai deschidem, să ne mai schimbăm, dăm vina pe agitaţie. Or, personalitatea nu este altceva decât încetinire şi îngreunare. Temerile şi nevoile noastre ne obligă să dansăm în toate direcţiile, dar, în realitate, batem pasul pe loc. Înainte de toate trebuie să oprim această mişcare frenetică din exterior, pentru ca muzica interioară să poată fi auzită din nou. Acest lucru se întâmplă atunci când facem o depresie. De fapt, trăim într-un univers în continuă transformare şi, dacă nu respectăm un anumit ritm de evoluţie interioară, atragem asupra noastră acele întâmplări care ne vor pune din nou în circulaţie. Fenomenul este uşor de verificat pentru corpul nostru: trebuie să ne mişcăm, cu riscul de a favoriza apariţia unor noi simptome. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul psihicului omenesc: emoţiile, ideile şi convingerile noastre trebuie să se reînnoiască tot timpul.

În faţa unei situaţii nefavorabile, atunci când dansul pierde din ritm, cel mai bine ar fi să ne întrebăm: ce nevoi, ce convingeri ne apasă şi ne blochează avântul? Este în interesul nostru să ne punem această întrebare, pentru că, dacă nu ne asumăm de bună voie şi în manieră personală schimbarea, riscăm s-o facem în mijlocul unei crize, sub influenţa lui Seth, un maestru mai degrabă auoritar al dansului.

În faţa statuii lui Ramses

Oricine se plimbă prin templul lui Karnak din Luxor, în Egipt, poate contempla statuia uriaşă a lui Ramses al III-lea, cu ochii săi larg deschişi, întrebându-se dacă faraonul a dispus ridicarea acestui monument într-un moment de inspiraţie sau dintr-un acces de orgoliu. Adulat încă din timpul vieţii ca un zeu, superior supuşilor săi prin naştere, oare şi-a amintit el că elanul universal este acelaşi în fiecare dintre noi şi că rolul său de faraon, cu toate încercările la care a fost supus, nu-i slujeşte decât pentru a trece de la o suveranitate vremelnică la o suveranitate interioară? Sau a uitat?

O piramidă ridicată în semn de glorie sau o piramidă de orgoliu – e greu de făcut diferenţa, iar saltul de la una la cealaltă este uşor de realizat. Ele au fost ridicate dintr-o anumită perspectivă asupra realităţii, dintr-o anumită atitudine, dintr-o anumită gândire. Un rege aduce civilizaţia în sânul poporului său; în primul caz, el acţionează ca trimis al vieţii înseşi, ca o expresie deplină a elanului vital; în cel de-al doilea caz, acţionează pentru a fi recunoscut, admirat, glorificat. În primul caz, el este mai întâi suveran asupra lui însuşi, înainte de a fi suveran peste ceilalţi; în cel de-al doilea caz, ceilalţi au un ascendent asupra lui, pentru că el însuşi depinde de privirile lor pentru a se preţui pe sine. Dar cine poate să facă această diferenţă?

În viaţa fiecărui om, limita este atât de greu de stabilit! Iar asta n-are nicio legătură cu bogăţia şi cu sărăcia. Există bogaţi umili, aşa cum există săraci orgolioşi pentru sărăcia şi pentru mizeria lor. Anumite persoane îşi deschid inima sub efectul prosperităţii, în vreme ce altele se închid. Unii se deschid în cea mai mare sărăcie, alţii devin ursuzi tocmai din pricina sărăciei.

Atunci când un artist cântă, o face pentru a fi admirat, lăsându-se astfel la discreţia publicului, care îl va aprecia sau nu, expunându-se astfel invidiei? Sau cântă pentru a se exprima, pentru a participa la creaţia lumii, pentru a atinge sublimul, împărtăşindu-şi inspiraţia, trezind în fiecare dintre noi dorinţa de a cânta şi de a face din propria viaţă un imn?

Cât despre mine, autorul acestor rânduri, oare caut admiraţia dumneavoastră, în speranţa de a vindeca o lipsă de recunoaştere şi supunându-mă astfel injoncţiunilor trecutului? Sau dau glas unui elan de utilitate, de creaţie şi de participare?

Iar dumneavoastră, cititorii mei, mă citiţi pentru a da mai multă forţă personajului dumneavoastră sau pentru a vă stimula pofta de viaţă? Mă citiţi, oare, cu scopul ascuns de a vă perfecţiona?

Vedeţi dumneavoastră, gloria pe care o căutăm în afară se află deja în interiorul nostru, în adâncul nostru, în esenţa acestei întfrângeri interioare, care reprezintă înfrângerea orgoliului, înfrângerea fricii, înfrângerea invidiei. Ea consfinţeşte eşecul unui personaj a cărui unică strategie rezidă în ostilitate, o strategie care constă în a se umfla în pene şi în a-şi demonstra fără încetare ascendentul asupra celorlalţi, comparându-se, delimitându-se de cei mai merituoşi şi de cei mai puţin merituoşi, judecându-i pe ceilalţi şi judecându-se pe sine cu şi mai multă severitate.

Da, o piramidă de glorie sau o piramidă de orgoliu… Această dilemă îmi aminteşte de o povestire zen, pe care am auzit-o de curând. Un maestru îşi cheamă adepţii pentru a le împărtăşi o învăţătură. Începe prin a închide ochi, în căutarea unui moment de interioritate, numai că, după o jumătate de oră, tot n-a pronunţat niciun cuvânt. Unul dintre discipoli îşi manifestă mirarea. Înţeleptul îi răspunde că este atent la lupta care se duce în el între lupul dragostei şi lupul furiei. Apoi închide din nou ochii. Se scurg încă 30 de minute. Un alt discipol se interesează în legătură cu rezultatul bătăliei. Maestrul răspunde: „Totul depinde de animalul pe care aleg să-l hrănesc.”

Elanul creator de viaţă sau orgoliul? Ce lup alegem să hrănim? În cea mai mare parte a timpului, alergăm de la unul la altul, fără să ne dăm seama că personajul orgolios ne duce de nas, în pretenţia lui de a exista, în teama lui de a nu mai exista.

Dacă privim lucrurile din această perspectivă, avem de ce să ne facem griji. De fapt, cultura occidentală, care a ridicat individualismul şi ideea că fiecare trebuie să tragă pentru el însuşi la rangul de crez colectiv, alimentează în primul rând sentimentul propriei importanţe şi, prin urmare, rivalităţile. Deţinem mai multe bunuri, dar ne este frică să nu le pierdem. Vrem să ne manifestăm creativitatea, dar numai dacă îi depăşim pe ceilalţi. Trăim o viaţă pasionantă, dar şi din ce în ce mai asupritoare, din ce în ce mai subordonată exigenţelor din toate părţile. Astfel încât ajungem să vedem în jurul nostru din ce în ce mai multă depresie şi oboseală cronică, ca şi când ar fi devenit indispensabil să ne acordăm puţin timp mort, puţin timp petrecut în cufărul lui Osiris, deoarece nu mai putem ţine pasul şi se impune cu necesitate o reînnoire. Oare tot acest lux, toată această tehnologie de ultimă oră, tot acest confort vor ajunge, într-un sfârşit, să ne facă să ne simţim mai nefericiţi, înconjuraţi de o mulţime de duşmani din afară şi dinăuntru? Aceasta ar fi mărturia unui teribil eşec.

Dacă toată această prosperitate ar putea fi folosită, în schimb, pentru a le face celorlalţi viaţa mai uşoară, pentru a rezolva problemele poluării şi ale sărăciei, am avea parte de un imens succes. O reuşită de care suntem capabili, cu singura condiţie să ieşim de sub tirania orgoliului, a iluziei că viaţa occidentală este superioară vieţii orientale. Dacă tehnologiile noastre de ultimă generaţie nu slujesc îmbunătăţirii destinului comun, rivalităţile noastre ne vor aduce în pragul autodistrugerii, dar va fi o distrugere pe care noi, şi nu vreun zeu, o vom fi decretat-o.

Este momentul să ne întrebăm ce anume câştigăm de pe urma unei vieţi trăite în întregime sub privirile celorlalţi şi în duşmănie. Ce plăcere ne poate oferi o viaţă trăită sub stres, fără niciun moment de respiro, bântuită de teama de a nu rata ceva, de a nu duce lipsă de ceva, de a nu mai fi în cărţi, de a nu fi depăşit? Vedeţi dumneavoastră, pe patul de moarte, tot ce vom fi adunat de-a lungul vieţii, succese, bani, diplome, nu ne va folosi la nimic. Absolut la nimic. Toate acestea vor fi fost nişte vehicule plăcute cel mult, dar nişte vehicule atât de pretenţioase, încât, undeva pe drum, ne-au subminat pofta de viaţă.

Încă o dată, nu se pune problema unei judecăţi morale, deoarece nimeni nu ştie prin ce iluzie de măreţie sau de micime are nevoie un individ să treacă pentru a ajunge la el însuşi. Nimeni nu ştie ce dezastru trebuie să îndure sau să provoace un individ pentru a se deschide spre dimensiunea sa interioară. Am cunoscut oameni care, după douăzeci de ani de plutire în derivă, s-au scuturat dintr-odată şi şi-au schimbat viaţa în decurs de un an. Alţii au intuit foarte devreme cine sunt, dar n-au ajuns să se angajeze cu adevărat pe o cale interioară. Aceştia din urmă trăiesc într-un confort relativ, fără să sufere prea mult, dar şi fără să fie prea fericiţi. Acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul unei colectivităţi. Cine ştie prin ce dezastru ar trebui să trecem, ca să regăsim unitatea pierdută a omenirii?

Din fericire, avem acces la această înţelepciune venită din negura vremurilor. Ea ne şopteşte că de pierdut pierd cu adevărat cei care se tem să nu piardă şi că tot ceea ce suntem convinşi că deţinem este trecător. Ne susură în urechi că personalitatea noastră reprezintă un fel de iluzie necesară, care ne va ajuta să ridicăm noi înşine vălul ce ne acoperă adevărata suveranitate. Ne spune că deşteptarea este la îndemâna noastră. Întrucât, prin toate distrugerile pe care le provoacă, Seth ne îndeamnă, pur şi simplu, să devenim ceea ce suntem cu adevărat: o individualitate inspirată şi animată de forţa şi de frumuseţea universului.

Guy Corneau, Călău şi victimă

(comandă cartea)


Descarcă acest articol ca PDF.

4 comentarii

  1. Am citit cartea ; este exceptionala!pentru mine este o descriere a drumului pe care il parcurg si am putut sa spun aha!..cam asa stau lucrurile asezate si explicate intr-o ordine. Intr-o zi,inainte sa termin lectura ei, cineva mi-a spus :”tu vezi lucrurile cu un ochi intr-un fel si cu un ochi in alt fel!”…la sfarsitul cartii am inteles de ce si cum; cei care o vor citi vor sti si ei!!!!!

  2. multumesc pentru acest articol. Aveam mare nevoie sa citesc asta, sa-mi reamintesc :)

  3. Multumesc pentru postarea aceasta.Este foarte adevarat si foarte simplu, dar noua ne „place” sa complicam lucrurile sa fim atenti la ce vorbeste lumea despre noi si la un moment dat ne focusam pe imaginea creata de ceilalti uitam cine suntem noi cu adevarat si ce vrem defapt. Acest fragment este esenta pura!

  4. Multumesc! Vine exact la timp, cand tocmai am primit un animal de putere – un cal minunat- si ma gandeam ca asta chiar mananca jar! M-a scos frumusel din noaptea neagra a sufletului. Acum avem de iesit in lume, sa colidam Cerul si Pamantul.
    Cartea asta frumoasa si puternica va fi un perfect tovaras de drum, din cate vad. Si Huascar – pazitorul lumii de jos -, mi se pare ca „seamana” uneori cu Seth…

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2020

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net