Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 4 mai 2011 cartile transformarii | Un comentariu

Fructele intunericului. Joan Halifax



Cele mai profunde adevăruri sălăşluiesc Înăuntru şi nu pot fi rostite în cuvinte, cel puţin nu fără a le trunchia şi limita în mod fundamental. Aceasta este înţelegerea revelată tuturor căutătorilor, tuturor maeştrilor, tuturor iniţiaţilor care au parcurs drumul către propria fiinţă, în toate locurile şi în toate vremurile.

Şi atunci care mai este rostul tuturor acestor drumuri pe care rătăcim, vieţi întregi, pentru a afla răspunsul la întrebările, rostite sau nu, ale inimilor noastre însetate de Adevăr? Totul în jur e o oglindă, mai spun misticii. Lumea pe care o străbatem, o judecăm, o iubim sau doar o privim, e o reflexie a lumii noastre interioare, care odată asumată cu blândeţe şi înţelepciune, are puterea de a ne reda demnitatea şi măreţia de fiinţe divine, încarnate pentru a putea cuprinde conştient miracolul propriei noastre creaţii. Acolo unde luptele, opoziţiile şi graniţele dintre lucruri, dintre oameni, dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, se înmoaie şi se contopesc, acolo are loc Întregirea noastră, vindecarea şi eliberarea de sub vraja iluziei. Ne redescoperim pe noi, cei adevăraţi, împăcându-ne cu jocul pe care noi înşine l-am născocit, pentru a regăsi drumul către Acasă.

Joan Halifax este un adevărat maestru al secolului XX, iar cartea sa, Fructele Întunericului este, fără nici o îndoială, o capodoperă demnă de a sta printre cărţile fundamentale ale oricărui explorator al conştiinţei, al oricărui căutător al Sinelui. Face parte din seria pe care noi am numit-o „cărţile transformării” sau „cărţile revelaţiei”, căci relatează parcursul interior către transformarea conştiinţei al acestei femei excepţionale care este Joan Halifax. Călătoria sa interioară este la fel de fascinantă precum abordările sale. Joan Halifax este antropolog şi profesor, maestru Zen şi shaman, discipol al unor mari maeştri până în clipa în care îşi găseşte strălucitoarea cale. Este o vizionară ale cărei cuvinte fulgeră. O femeie care străbătut planeta, dar şi lumile interioare, care a trăit revelaţia alături de shamani indigeni de pe câteva continente, care şi-a căutat adâncimile retrăgându-se în sălbăticie şi meditând cu înţelepţi tibetani, care a scormonit prin meandrele inimii şi ale minţii alături împreună cu iniţiaţi ai culturilor native nord-americane.

Începând cu tradiţiile zen-ului japonez şi până la experienţe cu cele mai puternice plante psihedelice, de la ritualurile străvechilor triburi Dogon din Africa  până la ceremoniile mazatece cu ciuperci sacre, în Mexic, nimic nu-i este străin, astfel încât călătoria sa în adâncurile fiinţei, în partea sa de umbră, este o adevărată odisee a spiritului. Dar rezultatele sunt pe măsura curajului şi sensibilităţii sale. „Întunericul”, „Umbra” de care fugim atâţia dintre noi se dovedeşte a fi partea cea mai roditoare, conexiunea noastră cu propria divinitate, pe care înţelepciunea ancestrală a populaţiilor indigene nu a ignorat-o niciodată. „Fructele întunericului” sunt fructele revelaţiei, fructele cunoaşterii, fructele transformării personale.

Calea Tăcerii

Traversând deşertul Sahara, apropiindu-mă de 30 de ani, în drumul meu spre dogoni, am ajuns să aflu cum era să trăieşti într-o lume cu un orizont nesfârşit, un loc fără graniţe, în care tăcerea îţi foşnea în urechi. Fiecare milă cu care înaintam prin impunătorul deşert mă adâncea şi mai mult în necunoscut. La nord de mine, departe în nord, se afla oraşul Oran din Algeria. Departe spre sud se afla fluviul Niger. Dar între Oran şi fluviu se afla un teritoriu întins în care îşi aveau sălaş zeii, zeii soarelui, ai cerului, ai nisipului şi ai spaţiului, zeii dunelor unduitoare, portocalii, cu forme neclare şi zeii nopţilor brăzdate de cornul lunii.

În alternanţa dintre oceanul de nisip în timpul zilei şi a stelelor pe cerul nopţii, în momentele de tăcere pură ce stăteau ca nişte santinele de veghe în timpul somnului, priveam cum lumea mea mă părăsea şi o altă lume îşi făcea apariţia, o lume aflată în afara controlului meu. Am trecut de o graniţă, pe un tărâm secret al necunoscutului pe care fiinţele umane îl văd doar prin ochii supranaturalului. Era o lume imprevizibilă, un cămin al haosului, un loc al cenuşii şi al nisipului străvechi, stârnit de vânturi puternice şi nestatornice. O iniţiere, această călătorie prin Sahara, m-a desprins de lumea mea şi m-a condus în esenţa nedefinirii. M-a condus deopotrivă în tăcerea imaculată.

Poeta Kathleen Raine sugera odată: “Nu înseamnă că păsările vorbesc, ci că oamenii învaţă să tacă”. Cred că atunci când noi învăţăm să tăcem păsările ne vorbesc. O tăcere fertilă este asemenea unei placente care ne hrăneşte deopotrivă din vidul ei şi din conectarea ei la marele organism al creaţiei. Într-adevăr, una dintre faţetele tăcerii este spaţiul gol, şi da, adesea înseamnă singurătate. În prezenţa tăcerii, sinele condiţionat horcăie şi scrâşneşte. Începe să se fărâmiţeze asemenea vieţilor îmbătrânite sau a stâncilor erodate. Dacă avem curaj, luăm tăcerea ca pe un medicament care să ne vindece de bolile noastre sociale, suferinţa produsă de alienarea egocentrismului. În tăcere, în sfânta tăcere, stăm goi, asemenea copacilor iarna, cu toate secretele noastre la vedere sub pielea transparentă. Şi asemenea copacilor iarna, părem morţi, dar suntem încă în viaţă.

În tăcere şi solitudine, în golirea de dorinţă şi în virtuţile sălbăticiei, bărbaţi şi femei şi-au găsit refugiul în continuumul adevărului dezgolit.

Odată John Muir a scris: “Am ieşit doar pentru o plimbare, şi în cele din urmă, am sfârşit prin a sta afară până la apus, pentru că am descoperit că a ieşi afară însemna în realitate să mergi înăuntru.” Tăcerea este locul în care învăţăm să ascultăm, unde învăţăm să vedem. Păstrând tăcerea, fiind învăluiţi de linişte, budiştii şi cei din populaţiile tribale merg singuri în sălbăticie “ca să se oprească şi să vadă”, ca să îşi reînnoiască viziunea, să pătrundă în străfundurile minţii, să audă adevărul, să se întoarcă la cunoaşterea sinelui atotcuprinzător şi la adevărul non-sinelui. Ceremonia postului care activează capacitatea vizionară şi a tradiţiilor eremitice şi practicile yoga din budism nu sunt nişte strădanii de natură solipsistă. Deseori trebuie să mergem în exteriorul societăţii pentru a ne asigura că trăim în continuumul creaţiei. Cineva caută solitudinea pentru a cunoaşte comuniunea cu ceilalţi. Acolo necunoscutul, nearticulatul, imprevizibilul, incontrolabilul apar ca fiind apărătorii adevărului, apărătorii prezentului.

John Fire Lame Deer din tribul Lakota a simţit că liniştea era solul vindecării sale:

“Wicasa wakan iubeşte tăcerea, care îl învăluie ca o pătură – o tăcere răsunătoare, cu o voce ca un tunet care îi vorbeşte despre multe lucruri. Un asemenea om adoră să fie într-un loc în care nu există niciun sunet decât zumzetul insectelor. Se aşează cu faţa către Apus, şi cere ajutor. Vorbeşte cu plantele şi acestea îi răspund. El ascultă glasurile lui Wama Kaskan – ale tuturor celor ce se mişcă pe pământ, animalele. El este una cu ele. Din toate fiinţele ce vieţuiesc ceva curge în el tot timpul şi ceva curge din el. Nu ştiu unde şi ce, dar este acolo. Ştiu.”

Experienţa a solitudinii şi a tăcerii pe care şamanul din tribul Huichol o face îşi are rădăcinile în spaţiul pe care cineva îl găseşte ca pe fanta de trecere dintre lumi. Acest teritoriu este simbolizat sub forma unei flori înflorite, o imagine a nearika, “uşa spre tărâmul viziunii”, care separă conştiinţa obişnuită de cea vizionară. Deşi eu nu am văzut vreodată o scară sau un trandafir în ţinutul tribului Huichol, evenimentul ascensiunii extatice şi floarea sacră a viziunii sunt două elemente ce se nasc în cursul experimentării solitudinii şamanice:

M-am urcat pe scara albastră sus în cer

Unde trandafirii se deschideau

Unde trandafirii vorbeau

Nu am auzit nimic, nu era nimic de auzit

Am auzit tăcerea

M-am urcat acolo unde trandafirii cântau

Unde zeii aşteptau

Pe o scară albastră ce duce la cer

Dar nu am auzit nimic, nu era nimic de auzit

Se auzea tăcerea tăcerea

Când ne separăm de societate printr-un rit al schimbării, există o uşă invizibilă prin care trecem, dincolo de care nu există cuvinte. De această parte a uşii, spune García Lorca: “Ochii noştri rămân la suprafaţă, asemenea nuferilor, sub care ne ascundem / trupurile tremurânde ce plutesc într-o lume nevăzută.”

Această uşă ce duce spre profunzimi se deschide când murim. Când trecem prin această uşă, întotdeauna pierdem ceva. Ceva trebuie sacrificat. Dacă aceasta este uşa dintre viaţă şi moarte, ne sacrificăm trupul fizic, şi dacă este uşa iniţierii, ne sacrificăm trupul social. Această uşă desparte şi deopotrivă uneşte viaţa şi moartea. Procesul creaţiei cere ca noi să deschidem această uşă.

Cred că uşa se deschide prin mijlocirea liniştii şi a tăcerii. În interiorul camerei secrete, noi ţesem firele înţelegerii în pânza culturii. Oricum, în lumea noastră nici tăcerea nici solitudinea nu se bucură de mare apreciere. “Totul este sleit de muncă; întunecat, mânjit de trudă; / şi este îmbibat cu murdăria omului şi duhneşte de mirosul omului…” scria Gerard Manley Hopkins. Şi totuşi tăcerea şi solitudinea sunt baza profundă a angajamentului nostru faţă de lume. Ele sunt exprimate în experienţe precum a întreba şi a asculta, non-violenţă şi non-dualitate, răbdare şi concentrare, relaţionare şi intimitate, autenticitate şi linişte, înţelegere şi compasiune, şi a vedea dincolo de limbaj şi de intuiţie.

Dacă tăcerea pură este o placentă care ne hrăneşte, atunci solitudinea este matricea secretă ce ne învăluie şi ne ţine în locul nostru. Un spaţiu psihic al golului este un loc în care suntem în faza de gestaţie şi din care ne naştem în matricea mai mare a creaţiei. Singuri în sălbăticie, flacăra soarelui ne poate arde; ploile ne pot îngheţa; vânturile ne năucesc mintea; Pământul ne poate umple de teamă. Noi suntem iniţiaţi şi purificaţi de elementele naturii, cu mâinile goale şi lipsiţi de apărare fiind. Postind, cu stomacurile flămânde, ne simţim mai aproape de esenţa vieţii şi în mod fundamental de moarte. Otrăvurile din trupul şi din mintea noastră ies la suprafaţă din adâncuri. Ele sunt gustul amar, învechit de la rădăcina limbii tale. Acest material al unui trecut care nu a fost trăit cum se cuvine este de asemenea vindecare.

Joan Halifax. Fructele întunericului

(comandă cartea)


Descarcă acest articol ca PDF.

Un comentariu

  1. Foarte frumos si adevarat .As vrea o carte de domeniu pentru ca de la un timp toate dorintele si nevoile imi sunt indeplinite , prin aceasta reflexie a interiorului. Toate gandurile devin realitate .

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2020

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net