Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 14 decembrie 2011 cartile transformarii | 11 comentarii

Calatoria ultima. Dincolo de frontierele fricii




Categoric n-aş fi citit acum trei ani (cu atât mai puţin acum cinci, şapte sau mai mulţi) Călătoria ultimă a lui Stanislav Grof. Probabil m-aş fi eschivat de la orice recomandare de lectură şi aş fi făcut tot posibilul să nu ţin în mână această carte. Nu din naivitate, dezinteres sau incapacitate de înţelegere, ci din teamă. De frică! Fiindcă pentru mine cea mai mare frică a fost frica de moarte. De moarte mi-era o frică de moarte!

Înţelegerea şi semnificaţia pe care am dat-o eu foarte devreme, la nici 4 ani, acestui profund proces prin care trece fiinţa noastră, mi-a ghidat viaţa într-un mod de care aveam să devin conştientă doar atunci când, încurcată în propriul labirint de frici, a trebuit să stau faţă în faţă cu moartea, la o respiraţie distanţă.

Întâmplarea care m-a făcut pe mine să pun semnul egal între moarte şi pierdere dureroasă (uşor confundabilă cu unacut sentiment al abandonării) a fost experienţa “însoţirii” către dincolo, într-o noapte, a bunicului meu. Noaptea aceea, din a cărei totalitate păstrez doar frânturi, a fost percepută de mine atât de dramatic, încât zeci de ani după aceea am trăit cu spaima unei noi confruntări, nu atât cu moartea, ci cu golul pe care ea îl lasă în urmă.

Probabil că şocul despărţirii nu ar fi fost atât de puternic atunci, dacă adulţii din jurul meu ar fi reacţionat altfel, în limitele firescului pe care abia de curând am înţeles că-l presupune orice plecare, a oricui, oricând şi indiferent în ce condiţii. Intenţia bună  a părinţilor mei de a mă proteja de “traumă” a făcut ca ea să devină şi mai acută, pentru că, exclusă fiind din tot ceea ce înseamnă ritualul înmormântării şi cermonialul despărţirii, am acordat marii treceri semnificaţia unei întâmplări  absurde, fără sens, aducătoare de suferinţă, efect al unei uriaşe nedreptăţi care i-a fost dat fiinţei să o îndure din partea unei autorităţi supreme ce se manifestă haotic, lipsit de noimă şi pedepsitor.

La vârsta de nici patru ani, după o experienţă ce avea să marcheze hotărâtor modul meu de a mă raporta la viaţă, am revenit după trei zile într-un loc ce nu mai semăna deloc cu “acasă”, pentru că unul dintre elementele ce acordau stabilitate universului meu şi mă făcea să mă simt în siguranţă, dispăruse. Dispăruse prin moarte şi astfel eu am înţeles că ea, moartea- nu atât a mea, cât a celor pe care îi iubesc- poate veni oricând şi să producă un uriaş cutremur.

Dispariţia enigmatică a bunicului a lăsat un gol enorm şi o durere pe măsură!

La o distanţă de treizeci de ani de la plecarea bunicului meu, după trei ani de eforturi supraomeneşti de a înfrunta boala şi, în cele din urmă moartea, aveam să mă aflu iar în aceeaşi ipostază a însoţirii spre marea trecere a cuiva drag. De data aceasta apropierea de marea frontieră s-a petrecut încet, în timp, cumplit de greu, cu nenumarate tentative de abandonare, pentru ca în final totul să se transforme în cea mai luminoasă experienţă de viaţă prin care am trecut.
Soţul meu a avut cancer şi pe drumul dinspre Aici spre Dincolo n-a fost zi, oră sau secundă în care să nu-i fi fost alături. El s-a confruntat cu propria boală şi cu propria plecare, eu cu boala şi cu plecarea sufletului pereche. Şi cu propria frică.

Şi-atunci, de unde lumina de care spun şi întelegerea mea asupra morţii- care s-a convertit pentru mine în cea mai transformatoare experienţă prin care ne este dat să trecem?

E aproape imposibil de cuprins în cuvinte experienţă însoţirii cuiva către dincolo, mai cu seamă când între cele două fiinţe comunicarea trece de limitele tangibilului.         Târziu, mult mai târziu decât soţul meu, am înţeles şi eu că drumul nostru va ajunge la o răspântie şi că va trebui să ne despărţim.  Acceptarea din partea mea a acestei realităţi, nu ca formă de capitulare, ci ca formă supremă de a onora experienţa prin care soţul meu a decis să treacă, a fost shiftul care a făcut posibil să ne fim unul altuia ghizi în spatiul intermediar în care ne aflam, eu dinspre Aici, iar el dinspre Dincolo. Relatările soţului meu despre experienţele pe care le percepea cu alte simturi, despre călătorii pe tărâmuri albastre, m-au ajutat pe mine să înteleg că dincolo e lumină şi că sunt îngeri, iar asigurările mele că viaţa mea va continua frumos din punctul de răpântie l-au facut pe el să se poată desprinde.

–          A venit un înger să mă ia….Zbor….. Zbor cu el şi ameţesc foarte tare! Te rog, ţine-mă de mână!

–          Te ţin! Sunt lângă tine!

–          Ţine-mă strâns. Zborul ăsta mă ameţeşte…..! Sunt în cer, sus de tot…. Ţine-mă, trage-mă jos! Vreau să cobor………

–          Dacă e un înger cu tine, să nu-ţi fie teamă!

–          E cu mine…. Mă cheamă… Zbor… Ţine-mă de mână!

–          Te ţin de mână! Eşti jos, lângă mine…. Eşti pe pat, eu sunt lângă tine şi te ţin de mână. Dar cred că sufletul tău vrea să zboare…

–          Acum sunt în iarbă…. E foarte verde….. şi moale…. E bine …..în iarbă…. e verde…şi moale….

–          Unde e îngerul?

–          Aici, lângă mine….Mă aşteaptă…..Iar zbor… E ameţitor…. Sunt în cer, acum iar sunt în iarbă… Iar în cer…..în iarbă….. zbor…. O parte din mine e jos, cu tine, alta e sus, cu îngerul…….. Ameţesc…. îngerul zboară prea tare. Tu ţine-mă de mână, strâns…. strâns…….  Nu ştiu ce să fac…. să zbor, sau să stau în iarbă, să stau cu tine…. Ţine-mă de

mână!….. Lasă-mă!… Ţine-mă…..

–          Nu te gândi la mine! Fă doar ceea ce vrei… Zboară cu îngerul, sau rămâi în iarbă cu mine. Fă cum vrei….

–          Vreau şi-n cer, şi-n iarbă… Dar în cer ameţesc….. Acum sunt într-o livadă…. e înflorită….

–          Odihneşte-te în livadă! E şi îngerul cu tine?

–          Da! El m-a adus aici. O să stau puţin să mă odihnesc….

–          Spune-mi de înger! Cum e îngerul?

–          Îngerul e cu mine, mă aşteaptă….E mare… alb…. are aripi mici … E în faţa mea….. Iar zburăm…

–          Caută lumina! Încearcă să gaseşti lumina! O vezi? Îndreaptă-te spre ea!

–           Perdele….. sunt multe perdele de lumină şi e greu să zbor printre ele…..Trebuie să le dau la o parte…… Ţine-mă de mână! Să nu mă laşi…

–          Sunt aici, te ţin de mână, tare de tot…. Te las doar dacă vrei să te las… Poate te încurc la zbor…

–          Cine eşti tu? De ce vorbeşti cu mine? Cine eşti?

–          Eu….? Eu sunt Raluca…… soţia ta….

–          Ştiu ca eşti Raluca, ştiu că eşti soţia mea, dar cine eşti? Adică CINE eşti? Nu ştiu cine eşti! Nu ştiu cum să spun…. ştiu cine eşti… dar nu ştiu CINE eşti……. Îngerul mă cheamă….

–          ……………

De atunci, de când am participat atât de intim-aproape la transferul între lumi a sufletului drag,  pentru mine viaţa înseamnă expresia în densitate a aventurii spiritului, iar moartea – expresia celei mai mari libertăţi, aceea de a decide când şi cum să te întorci Acasă.

Am citit cartea lui Grof în vara anului trecut, la câteva luni după această uriaşă experienţă. N-am trăit regretul unei

întâlniri tardive, ci bucuria confirmării neaşteptate a unei înţelegeri, cu siguranţă încă nu depline, a marii treceri.

Simţeam că răsturnarea ce se petrecuse în mine legat de “viziunea asupra morţii” a schimbat complet şi “viziunea asupra vieţii” şi “a înţelege moartea” l-a adus pentru mine, într-un mod aproape miraculous, pe “a iubi viaţa”, dar era

firesc să simt eu asta?

Apartenenţa mea la o societate pentru care moartea este un subiect tabu, o temă care naşte frică şi duce la disperare, afăcut ca eu să continui tiparele colective până într-un moment limită, când în faţa morţii, tot ce am avut la îndemână a fost iubirea. Ea a fost catalizatorul care a transformat întunericul în lumină, frica în buncurie, moartea în viaţă.

Paradigma căreia îi aparţinem ne face să trăim cu un continuu sentiment al separării, al rupturii de sine, de ceilalţi şi de divinitate şi ne aruncă într-o existenţă condiţionată de propriile frici. Avem percepţia trunchiată asupra propriei fiinţe, şi, aşa cum spune Grof, trăim “într-o lume în care realitatea e definită exclusiv ca materială, tangibilă şi măsurabilă”, iar în această lume nu prea e loc pentru suflet.  Partea  terestră a fiinţei noastre şi-a pierdut/uitat dublul celest, iar identificarea exclusiv cu aspectul dens al fiinţei noastre a dus la credinţa că noi suntem doar corpul nostru şi nimic mai mult. Şi toată această teorie, în care credem aproape fanatic, funcţionează mult şi bine, până în momentul unei crize care, de cele mai multe ori, înseamnă boală sau moarte. Atunci se trezeşte în noi nostalgia esenţei noastre celeste, atunci ne întrebăm cine suntem, atunci devine important unde ne ducem, unde se duc cei care se duc, dar cenzurăm rapid, din teama discreditării, orice încercare a sufletului nostru de a se manifesta. “Chiar dacă activităţi religioase sunt în general premise şi chiar încurajate formal, din punct de vedere strict ştiinţific, orice implicare în spiritualitate este considerată o activitate iraţională, ce indică imaturitate emoţională şi intelectuală: lipsa educaţiei, superstiţii primitive şi regresie la gândirea magică şi infantilă.Experienţele directe ale realitaţilor spirituale sunt văzute ca manifestări ale unei boli psihice grave, ca distorsiuni psihotice ale realităţii provocate de un process patologic care afectează creierul.” (Stanislav Grof, pag 25). Aici nu mai e nevoie sa spun că seninătatea cu care privesc trecutul este privită uneori cu suspiciune, dar mi se acorda si “circumstanţe atenuante”.

Dar, dincolo de toate limitările care încă persistă în lumea din jur, cartea lui Grof îşi găseşte cititorii, iar marele ei merit acesta este: schimbă perspectiva asuptra morţii acelora care, tributari concepţiei oficiale asupra lumii, încă se tem de trecere, dar intuiesc totuşi că “ trebuie să mai fie ceva”. Cartea se adresează deopotrivă celor aflaţi în pragul trecerii, dar şi celor care îi insotesc, oferindu-le, pe lângă sinteza înţelepciunii străvechi şi a abordărilor ştiinţifice, calea reconcilierii cu moartea prin autoexplorare şi experienţe de conştiinţă extinsa.

Cartea este, aşa cum o recomandă Ervin Laslo “ O tratare strălucită a celui mai neglijat, dar în acelaşi timp celui mai important subiect din existenţa umană. O lectură obligatorie pentru toţi muritorii.”

În cadrul mai larg al tendinţelor actuale de “spargere a paradigmelor”, cărţile lui Stanislav Grof intră în categoria de cărţi pe care eu le consider “ salvatoare”. Salvarea pe care o propune Grof prin asumarea acestei transformări de percepţie asupra morţii, nu este doar a fiecărui individ în parte, ci a întregii omeniri. “Oricat de neplauzibilă pare ideea unei transformări psihospirituale la scară largă, faptul că ea poate apărea cu regularitate la nivel individual este foarte semnificativ. Din experienţa mea, persoanele capabile să înfrunte moartea şi să se împace cu ea în procesul  lor lăuntric sunt predispuse să dezvolte un spirit de cetăţenie planetară, respect pentru viaţă în toate formele ei, sensibilitate ecologică profundă, spiritualitate cu un caracter universal şi atotcuprinzător, aversiune faţă de violenţă şi refuzul de a considera agresivitatea drept formă acceptabilă de rezolvare a conflictelor. O astfel de transformare lăuntrică radicală prin ridicarea la un nou nivel de constiinţă ar putea fi singura şansă de supravieţuire a omenirii. “ (Stanislav Grof)
Încă primesc sfaturi “să-mi refac viaţa”, presupunerea celor care mă sfătuiesc astfel fiind, desigur, că pentru mine totul s-a făcut praf şi pulbere. Ceea ce este adevărat! Doar că ruinarea n-a însemnat

decât transformarea lumii mele vechi în cenuşa atât de necesară renaşterii lumii noi. Cineva care a murit, m-a învăţat pe mine să trăiesc, pentru că, mi-e foarte clar acum, nu de moarte m-am temut eu, ci de viaţă. De viaţă mi-era o frică de moarte!

Raluca Ardelean

 


Descarcă acest articol ca PDF.

11 comentarii

  1. foarte frumos :) si eu am trait o experienta similara, acum un an, cand a plecat tatal meu si a fost incredibil de frumos :) m-am incarcat cu credinta si incredere cat pentru sapte vieti. multumesc Raluca!

  2. Eu iti multumesc tie, Cosmin. Prin transformarea pe care ti-ai ales-o, i-ai ghidat pasii Ralucai catre noi. Iar Raluca, acum, in viata mea, inseamna foarte mult.
    Cu recunostinta pt impartasirea acestui articol, iti multumesc si tie, draga mea Raluca.

  3. Ma bucur ca ne-am intalnit. Multumesc vietii pentru lectiile primite prin voi,uneori chiar si „dincolo de frontierele mortii”
    AnA

  4. Draga Elena, nici nu se putea altfel! Am mers pe firul inimii.

    Asta a vrut sa spuna scrisoarea si trandafirul albastru! :)

    Te imbratisez cu toata inima!

  5. … stiu cum a fost aceasta calatorie… nu esti intrebat daca poti, rezisti, ai timp sa-ntelegi… toate vin pe parcurs… poti si rezisti cand nu mai ai alta alegere, intelegerea aduce lumina in abisul prabusiri care devine inaltare… tot ce-ai stiut inainte nu se potriveste acum, trebuie sa treci la alt nivel, al sufletului care cunoaste TOTUL!
    O poveste adevarata, minunata, de viata si moarte.
    Lumina fie cu tine mereu draga Raluca

  6. Draga Raluca

    in asemenea situatii nu stim cum este mai bine sa ne exprimam;dar noi(incerc sa ma includ in aceasta categorie)care suntem pe acest drum orice am spune nu cred ca e gresit ca o spunem din suflet;se vede ca ai ajuns o „intelepciune” care ti-a permis sa accepti si sa stii sa participi cu o tarie speciala la conducerea sotului tau pe” stramtoarea „canalului de lumina!felicitari! esti un exemplu de urmat! am citit si eu la sfarsitul lui august cartea(dupa celelalte 4 din pachetul aniversar GROF);am fost tot timpul entuziasta,recunoscatoare acestor OAMENI MINUNATI ! AM VRUT SA IMPARTASESC cu cat mai multe persoane…asa am comandat mai multe carti si le-am facut cadou unor prieteni-2 dinte ei chirurgi,internist,ginecologi,ingineri…
    Iti doresc sa faci exact asa cum simti,nu te lasa inflentata!
    PACE,LUMINA si IUBIRE! (citat din Oreste).

  7. Ce impartasire adanca! Cu cat curaj si-a asumat sufletul tau aceasta experienta, ca si al tau suflet pereche! Si stiu ca purtand in tine constient viata, asa cum o faci atat de frumos, drumul iti va fi bogat si plin de sens. Draga Raluca, te admir si te imbratisez cu toata iubirea din mine!

  8. Abia acum am descoperit acest articol. Multumesc mult pentru impartasirea cu noi si ma bucur ca am avut sansa sa citesc despre „transferul între lumi a sufletului drag”.

  9. Draga Raluca,
    Multumesc! Si simt ca nu pot sa spun mai mult.N-am putut nici cand veneai la Centru SM.Am fost jurnalist, l-am cunoscut pe Cosmin-dar nu indeajuns…
    Si in familia mea au fost drame…Multumesc pentru lectia de viata!!!

  10. Draga Monica,
    eu cred ca frumusetea vietii in asta consta: in felul in care ne intalnim, in felul in care ne atingem vietile si, mai ales, in felul in care suntem constienti de asta!
    Ne intalnim unii cu altii ca sa ne dam prilejul unor intelesuri, si dincolo de ceea ce suntem tentati sa numim „drame”, „tragedii”, „fericiri”, „nefericiri”- viata e o nemaipomenita experienta a sufletului si merita traita! :)

  11. Draga mea raluca ,caut de vreo cateva saptamani pe internet ,in speranta ca voi gasi,un raspuns la conexiunea noastra , cu cei de DINCOLO.Cu cei de care in viata aceasta am crezut ca nimeni si nimic nu ne va departi.Cel pe care l-am cunoscut cand aveam 13 ani iar el 16 ani,ne-am indragostit unul de celalat, de la prima vedere.A fost primul meu baiat cu care imi incepeam o relatie de prietenie.Nici nu stiam cum sa ma comport intr-o astfel de relatie, nici ce trebuie sa fac.In fine ,sa trecem peste astea deoarece,imi aduc mai multa suferinta.De atunci am ramas impreuna,ne-am format mult visata si minunata noastra familie.Toata casnicia noastra a fost o frumoasa poveste de dragoste.Ne iubeam enorm de mult, unul pe celalalt.Cu fiecare zi care trecea, dragostea noastra era mai puternica,mai adanca,mai frumoasa.Eram fericiti ,cum nu credeam ca mai exista si altii pe Pamant.Frumoasa noastra poveste de dragoste s-a curmat pe 26 dec.2013.Din acea clipa viata mea este un calvar,nu imi pot regasi linistea sant ca un mort viu.Sint disperata dupa minunata mea dragoste pe care am pierduto.Dupa mare mea iubire,dupa ingerul meu protector, care mi-a fost mai mult decat un sot,atent si iubitor.Un tata al copiilor nostri, cum nu stiu daca mai exista.A suferit de aceeasi nenorocita boala,ca al sotului tau draga Raluca. Imi este tare dor de el ,de mangaierile lui de sarutul lui,de atingerile lui,de chipul lui frumos care-mi trimitea dragostea fara cuvinte.Il iubesc enorm, enorm de mult si nu imi gasesc locul nicaieri.Citind mesajul tau,imi doresc sa pot sa inteleg si sa accept aceasta trecere a celui iubit DINCOLO DE NOI,nu ca ceva care ar pute rupe relatia noastra.Iti multumesc din suflet pentru ca ti-ai impartasit „frumoasa” ta traire.Iti doresc multa sanatate si DOMNUL SA FIE CU TINE!

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2017

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net