Codul alb al Constiintei

Aventurile unui final de workshop. Momentul alb. Ce legătură au stările de conştiinţă cu viscolul. Ger şi cădere de guvern pe câmpiile patriei. Marile întrebări, marea curăţare. A accepta ceea ce este. Noi suntem creatorii realităţii noastre? Poate ai Adevărului nostru. Încrederea în Sine. Energiile sunt aici ca să ne servească, oricum ar părea acest lucru din perspectiva aspectului uman. A avea încredere înseamnă a ieşi de sub imperiul fricii şi, deci, al controlului. Ultima libertate. Călătoria Inimii continuă laCluj, 23 februarie:  conferinta “2012, Transformarea interioară” plus o mare Experienţă.

A fost un workshop superb la Iaşi, care s-a terminat înalt. Pentru mine, cel mai adânc moment al acesteri întâlniri magistrale a fost în cea de-a doua zi, seara, după Respiraţia Holotropică. Erau acolo oameni din toată Moldova, nu numai de la Iaşi, veniţi, în ciuda viscolului, să coboare în adâncul propriei Conştiinţe. Unii mai fuseseră, alţii nu. Parcă se cunoşteau dintotdeauna. În prima zi, vorbiseră încontinuu, o vorbărie compulsivă pe care noi, eu şi Elena, o cunoaştem. Este sentimentul interior al experienţei care urmează. Ceva, în adâncul inconştient, ştie ce se va petrece. Simte. Şi atunci,cumva, apare frica. Mintea încearcă să compenseze cum se pricepe să facă. Exteriorizează, proiectează, aruncă jerbe de cuvinte în aer, ca şi cum ar vrea să acopere acea nelinişte interioară a experienţei care, de fapt, deja a început. Ei bine, la Iaşi, această nelinişte prinsese culori vii, judecând după fluviile de cuvinte. Asta în prima zi şi la începutul celei de-a doua. Iar acum, în acest moment magnific al finalului celei de-a doua experienţe de conştiinţă extinsă, se lăsase tăcerea. Minute în şir, nimeni nu s-a mişcat din loc. O tăcere fierbinte în care pluteau, de nerostit, experienţele lor. Nimeni nu s-a ridicat în picioare după ce muzica s-a oprit, nimeni nu s-a grăbit la ţigări, nici un cuvânt nu a rupt catifeaua adâncă a tăcerii, punctată de flăcările lumânărilor de veghe în înserarea sălii. Apoi ne-am ridicat şi am făcut un cerc de rezonanţă. Atunci i-am privit. Chipurile lor se schimbaseră. Nu mai erau aceiaşi de la începutul experienţei. Şi tăcerea aceea, superbă, cuprinzând în ea toate cuvintele care ar fi putut fi spuse vreodată despre experienţa trăită. Acesta a fost pentru mine momentul de vârf al Iaşiului.

Duminică, atunci când am plecat spre Bucureşti, ningea deja de mai bine de 24 de ore. Am plecat cu acest moment, pe care vi l-am povestit mai sus şi cu sentimentul neclar al unei mari neînţelegeri. Ascultasem întrebările lor, observaţiile lor, nelămuririle care urmează oricărei experienţe de conştiinţă extinsă. Mintea, după un time-out major, încearcă să recupereze scena conştienţei, încearcă să explice experienţa, să o aducă în limitele înguste ale raţiunii. Acest lucru nu este posibil fără să pierzi experienţa. Şi totuşi, aşa cum se întâmplă de multe ori, lipsa de încredere în propriile trăiri, conduce la erodarea mentală a acestora. E ca atunci când ai avut un vis extraordinar şi încerci să-l povesteşti, să-l explici, sa-l interpretezi. Îl strici. Sau ca atunci când povesteşti de atât de multe ori o anumită experienţă, încât, după un timp, adevărul despre acea experienţă  se pierde şi nu mai rămâne decât uscăciunea goală a povestirii. Trăirea a murit. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când încerci sa scoţi experienţa din sfera trairii simţite şi s-o traduci în logică, în  mentalizare liniară.

Nevoia de a explica vine din frică. Frica de necunoscut, frica de inconştient, de teritorii pe care mintea nu le poate controla. Caci, în ultimă instanţă este vorba despre control. Acesta este rolul minţii, de a încerca să controleze – din motive de “securitate”, o realitate incontrolabilă. Conştienţa adâncă a faptului că realitatea este incontrolabilă naşte frică. Mintea crede că dacă poate explica ceva, dacă găseşte o relaţie cauză-efect, atunci “cunoaşte” şi poate controla efectul. Sigur că este o utopie. Nici un lucru nu este “efectul” unei singure cauze, ci al unui context pe multe niveluri ale realităţii, iar mintea, în cel mai bun caz va desluşi unul sau două elemente ale contextului, întotdeauna în realitatea liniară. Niciodată în realităţile non-liniare ale Conştiinţei, acolo unde se află adevăratele “cauze” ale realităţii.

La toate acestea mă gândeam în drumul gonit prin viscol, către Bucureşti. Voiam să ajungem acasă, la fel cum mintea vrea răspunsuri la întrebări. Sigur, codul galben, portocaliu, roşu şi de alte culori ale alarmei naţionale începuse deja. Drumurile erau blocate de maşini de poliţie cu girofaruri. Am scos la bătaie toate rezervele de persuasiune, toată experienţa mea de om de presă şi, în mod incredibil, am ajuns de la Iaşi până în câmpiile pustiite de vânturi ale Râmnicului Sărat. Am trecut de vreo cinci baraje de poliţie, am depăşit coloane care mergeau în urma maşinilor de deszăpezire şi am trecut. Nu vă imaginaţi că am riscat prea mult. Drumurile erau mult mai bune decât se spunea la radio şi la televizor. Până când ni s-a înfundat. Un subofiţer pătruns de gravitatea calamităţii naţionale ne-a oprit din drumul triumfal către Bucureşti. A trebuit să acceptăm că NU vom ajunge acasă in seara aceea, aşa cum voiam.

Şi atunci s-a născut tema acestui articol. A avea încredere în realitate, aşa cum spunem mereu la workshop-urile noastre, este una dintre cele mai importante lcurui pe care le învăţăm din stările de conştiinţă extinsă. Căci nu poţi avea încredere în realitate, dacă nu ai încredere în tine însuţi. Şi totuşi, a avea încredere în realitate şi în natura ei energetică, a avea încredere în faptul că noi suntem în ultimă instanţă marii creatori ai propriei noastre realităţi, fie că o facem conştient sau nu, implică uneori asemenea împrejurări. Voiam să ajungem acasă, şi totuşi, viscolul, împrejurările, zăpada, ne împiedică. Aceasta este realitatea. Pot avea încredere în realitate oricum ar fi ea? E uşor să ai încredere atunci când totul merge conform criteriilor minţii, adică “bine”. Dar atunci când toate planurile, urgenţele tale nemaipomenite, toate acele lucruri care nu suferă amânare sunt date peste cap de viscol, poţi atunci avea încredere că viscolul acela este “ok”? Că acea realitate te serveşte, chiar dacă mintea ta nu e de acord cu asta?

Odată cineva a întrebat la o conferinţă: adică eu sunt acela care crează realitatea bolii, a nefericirii, a nebuniei sau a cancerului? Eu sunt acela care vrea accidente, concedieri şi divorţ? Am intrat atunci într-o discuţie despre structura interioară  conştiinţei şi despre “cine credem că suntem”. Sigur, aspectul uman nu vrea toate “relele”, căci priorităţile sale sunt confortul, placerea, siguranţa şi controlul. Dar dimensiunile noastre divine, sufletul nostru, Sinele nostru are cu totul alte priorităţi. Pentru el nu există disconfort, nici neplăcere, nici nesiguranţă şi nici nevoie de control, căci nu se teme de nimic. El simte Întregul ca Sine. Pentru el importantă este experienţa în sine, oricare ar fi ea, expansiunea şi expresia, adică Creaţia de realitate. Pentru el nici o dramă umană nu e dramă, ci experienţă. Catastrofele, războaiele, sau calamităţi naturale, nu sunt decât reaşezări ale dimensiunii dense a Conştiinţei. Nu există moarte, catastrofă sau calamitate. Acestea sunt doar cuvinte omeneşti exprimând pozitionarile, si fricile dimensiunii umane.
A accepta o experienţă pe care mintea o clasează ca indezirabilă, cum ar fi să rămâi în nămeţi, zile întregi, poate fi o dovadă de înţelepciune, dar şi o slăbiciune. Depinde cine crezi că eşti. Un om, biet supus al vremurilor, guvernelor şi viscolului, se supune, căci nu are încotro. “Dumnezeu e sus. Nu te pui cu el!” Cel care însă a desluşit suficient de mult natura adâncă a realităţii se întreabă: “De ce am ales să trec prin această experienţă. Am încredere în această realitate. Este aici pentru că ceva din mine a chemat-o. Şi dacă toată realitatea este doar energie, iar energiile sunt aici ca să mă servească şi să ne servească, atunci ce-mi aduce BUN această experienţă la prima vedere nefericită?”

A doua zi, după ce am dormit într-o pensiune pentru şoferi de tir şi fete, Elena a fugit acasă cu un tren personal. Eu am rămas în acest peisaj incredibil al stihiilor dezlănţuite rămânânând racordat la întrebările dragilor noştri de ieşeni, care încercau să aducă în logica minţii realitatea multidimensională a experienţei holotropice. Am luat o pauză, cum s-ar spune, înzăpezit în satul mai mare care se cheamă Râmnicu Sărat. Timp de trei zile şi trei nopţi am avut timpul să privesc în afară şi înlăuntru, deconectat de la urgentele treburi care mă chemau la Bucureşti. Lumea nu s-a sfârşit pentru că eu nu am ajuns în capitală. Ba dimpotrivă. Am privit la televizor şi am ascultat la radio cum, după ce mulţimile protestatare fugiseră din piaţa Universităţii alungate de ninsoare, premierul demisiona şi lăsa locul unui nou guvern. Părea că viscolul prieşte României. Ca un fel de time-out, de pauză de respiraţie şi de decuplare de la energia nebună a ultimelor săptămâni.

Dacă întreaga realitate pe care o experimentăm nu este decât oglinda propriei noastre conştiinţe, atunci acest moment era o necesitate. Poate că realitatea românească avea nevoie de o decuplare, de un moment alb, de un îngheţ temporar. Vântul, ca şi ploaia, ca şi ninsoarea, nu face decât să cureţe, să purifice efluviile de energie din care este alcătuită realitatea. Sigur, la fel ca şi în realitatea personală, mentalul colectiv nu acceptă în nici un fel această realitate pe care o numeşte “catastrofică”. Gerul, viscolul, nămeţii şi toate celelalte apar, mai ales prin ecranele televizoarelor, sub aspectul lor cel mai dramatic. “Good news, no news.” Trăim într-o cultură care preferă dramatismul, căci fără dramă ce-ar mai face mintea umană? Comentariile şi prezentările au luat tonuri apocaliptice, deşi, în ultimă instanţă, nu a fost decât o mare ninsoare purificatoare, un mare stop alb căuruia unii i-au dat culorile portocalii şi roşii ale codurilor de urgenţă. La scară macro, se petrece exact ceea ce facem în viaţa noastră. Optăm, inconştient, pentru dramă. Este modul nostru de a exista, de a aduce energiile nevăzute în realitatea noastră. Este modul în care, efectiv, construim realitatea. Împărţim Adevărul, întregul, în bine şi rău, întuneric şi lumină, spiritual şi material, apoi optăm pentru una din ele şi o excludem pe cealaltă. Creem un război al realităţilor în interiorul Adevărului şi ne găsim de lucru susţinând o cauză. Ce-am fi fără această cauză? Cuvântul Nimic, echivalent cu Totul, ne sperie.

Ce legătură este între felul în care România se afla în viscol şi felul în care ieşenii mei dragi se zbăteau în dilema personal-transpersonal? Ei bine, în acelaşi fel în care aspectul uman nu poate înţelege şi nici accepta faptul că priorităţile Sinelui sunt diferite de cele înguste ale ego-ului, în acelaşi fel aspectul uman al României nu poate vedea decât drama viscolului. Dar, ca o fiinţă umană, România are un Sine, un Suflet colectiv şi el este acela care decide, în ultimă instanţă, experienţa. De la nivelul minţii, al dramei, al presei care trăieşte din nenorocire şi din frica telespectatorilor, marele viscol nu poate avea un aspect pozitiv. El nu poate fi decât catastrofic şi urlat. Imaginile selectate pentru a amplifica frica şi sentimentul dezastrului vor fi şi ele pe măsură. Se crează astfel un fel de cerc vicios al energiei, în care dualitatea se întăreşte. Experienţa va fi trăită complet, ca o catastrofă. O realitate.

Dincolo de realitate este Adevărul. Adevărul este o realitate completă, ne-ruptă în polarităţi. În vreme ce mentalul operează în dihotomia bine-rău de pildă, din perspectiva Sinelui nu există aşa ceva, căci el trăieşte în Adevăr, în realitatea întreagă vasăzică. Şi aici ne întoarcem la întrebarea pe care fiecare dintre noi şi-a pus-o la moment dat: adică eu îmi creez propriile necazuri? Răspunsul ar putea să descumpănească: nu, căci mentalul, personalitatea liniară, ego-ul are o capacitate foarte redusă de creaţie. El poate alege doar să meargă de-aici până acolo, dacă privim acest lucru ca pe un act de creaţie şi ca pe o expresie a liberului arbitru. Dar contextul este creat de o parte din noi mai mare, mai largă, mai cuprinzătoare, pentru care “necazurile” ego-ului nu sunt decât experienţe şi nimic mai mult. Ruptura între dimensiunea noastră liniară şi cea extinsă face ca realitatea să pară decisă de instanţe mult deasupra puterilor noastre. Şi aşa este. Din perspectiva aspectului uman, Sinele este dumnezeu însuşi, undeva, departe, greu de mulţumit, de atins, răutăcios şi uneori absurd. El crează experienţe care nu convin deloc, căci ne scot din confortul obişnuinţelor, al convingerilor şi al sistemelor noastre de credinţe.

Sesizaţi diferenţa între realitate şi Adevăr? Realitatea e un adevăr parţial. Nu este un fals, căci o putem experimenta. Realitatea este articulată de minte. Acelaşi eveniment, în funcţie de perspectivele minţii unuia sau altuia poate părea mai rău sau mai bun. Sistemele de credinţă, de opinie, culturale, politice etc nu sunt decât moduri de a privi şi a experimenta realitatea. Aceasta aparţine întotdeauna dimensiunii umane, minţii şi frumoasei sale construcţii numită ego. Realităţile tind întotdeauna să se autoconserve. Mâncăm aceleaşi lucruri, mergem pe aceleaşi drumuri, credem că adevărurile noastre gândite sunt definitive şi sigure. Ne definim prin ceea ce credem despre realitate. Acesta este ego. O ficţiune. “Siguranţa” pe care o doreşte ego-ul nu e decât încercarea de a încremeni o realitate schimbătoare. De a exclude ceea ce “nu ne place”, ca rezultat al unei poziţionări. Drama nu e decât curgerea normală a realităţii, privită din perspectiva ego-ului care ar vrea să poată controla totul pentru a avea confortul non-schimbării. O utopie. Căci totul este în schimbare şi aşa a fost dintotdeauna.

Soluţii? Nu există soluţii. Mintea este aceea care vrea soluţii, doar că a integra această dimensiune a Fiinţei, Sinele, reprezintă pentru ego un fel de moarte. Implică a renunţa la control şi la tăierea Adevărului în polarităţi. Iar pentru noi, cei care suntem cu adevărat, înseamnă o dez-identificare de spaţiul mental şi trăirea directă a realităţii mai largi a Sinelui. Nu e uşor de făcut acest lucru. Obişnuinţa noastră de a funcţiona în spaţiul mental, de a privi realitatea ca pe un joc dinamic şi dialectic al polarităţilor este un fel de a doua natură. E nevoie de curaj pentru a lăsa controlul şi, mai ales, de Incredere în realitate, în faptul că acest joc splendid al energiilor nu este decât propria noastră creaţie că, în cele din urmă, ele nu sunt aici decât ca să ne servească.

Stările de conştiinţă extinsă, experienţa propriei noastre Fiinţe, scufundările în adâncurile a ceea ce suntem folosesc

exact la acest lucru: a căpăta Încredere în noi înşine, a trai Adevărul că suntem mai mult decât o biată minte, mai mult decât emoţii, mai mult decât corp. Încredere în realitate înseamnă a nu judeca realitatea, a nu o împărţi în polarităţi şi mai mult a o simţi şi a o asculta. Întrebarea pe care o pun tuturor celor care au lucrat vreodată cu noi este aceasta: poţi avea încrederea în realitate chiar şi atunci când aceasta pare inconfortabilă aspectului uman? Poţi avea încredere în acel nivel al propriei tale Fiinţe, Sinele, Creatorul sau oricum ai vrea să-l numeşti, în detrimentul judecăţilor minţii? Situaţiile cele mai dramatice ascund în ele oportunitatea unui salt de conştiinţă. Moartea, de pildă, cel mai “rău” lucru care i se poate întâmpla aspectului uman, nu este nici pe departe o dramă pentru Sine. Ci oportunitatea unui salt cuantic de percepţie şi de conştienţă.

Poţi avea încredere atunci când lucrurile nu merg deloc aşa cum ar vrea mr. ego? Bolile noastre umane nu sunt decât moduri prin care trupul reflectă realităţile psihice, judecăţile noastre, poziţionările noastre şi au în interiorul lor oportunitatea marii schimbări. Toate tragediile umane sunt purtătoarele unei oportunităţi pe care Sinele şi-o oferă sub forma experienţei. Putem schimba perspectiva asupra dramelor noastre astfel încât să vedem ce ne aduc ele? Ştim că priorităţile Sinelui au legătură cu Creaţia, cu Experienţa, cu Expansiunea. Dincolo de drama unui divorţ de pildă, sau a unui accident care mă obligă să iau o pauză, ce oportunitate de a crea ceva nou în viaţa mea se naşte? Ce experienţă nouă, ce expansiune a conştiinţei îmi aduce această împrejurare care, pentru ego este inconfortabilă căci presupune schimbare şi transformare, iar el ar vrea ca totul să rămână “sub control”. Control înseamnă frică. Încrederea are legătură cu iubirea. Are sens?