Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 27 iulie 2012 Articole, Briza | Un comentariu

În Briza emoţiilor. Exerciţii de sinceritate



–          Bună! Ce faci?

–          Bine!

…….. Vă sună cunoscut?

Cât de des puneţi sau vi se pune această întrebare şi cât de des auziţi sau daţi acest răspuns?

„Ce faci?” a devenit în ultimul timp o prelungire a formulei de salut şi nerostirea acestei întrebări la începutul unei conversaţii poate fi taxată chiar ca lipsă de politeţe.

–  Bine! – este răspunsul pe care, aproape invariabil, îl dăm sau îl primim, poate tot dintr-un reflex de politeţe, pentru că prin el începem o conversaţie.

–  Bine! – este un răspuns dat aproape instinctiv şi de puţine ori în concordanţă cu realitatea.

–  Bine! – este primul cuvânt care ne vine în minte şi îl rostim automat, pentru că el a devenit  un tic verbal, dar şi pentru ca de  multe ori nici nu ştim ce altceva am putea spune.

Dacă discuţia ar continua, dacă noi, cei angrenaţi într-un dialog chiar am avea curiozitatea să aflăm unii despre alţii ce mai facem, probabil că de puţine ori „Bine!” ar mai fi un răspuns. Pentru că, de cele mai multe ori, ceea ce se ascunde în spatele acestui cuvânt e cu mult mai mult sau cu mult mai puţin, un evantai de nuanţe ce se desfăşoară de la „minunat” la „foarte rău”.

Exerciţiu practic: observaţi-vă de câte ori apelaţi la acest răspuns şi fiţi sinceri dacă este un răspuns dat în mod onest. Sau, în postură de interlocutor, aveţi răbdare ca celălalt să-l nuanţeze pe „Bine!”.

Într-unul dintre atelierele Briza  am lucrat cu copiii pe sentimente şi emoţii. Pe ceea ce simţim. Întrebarea cu care am deschis atelierul n-a fost „Ce faci?” , ci „Cum te simţi?”, însă, aproape invariabil, răspunsul a fost „Bine!”

Ceea ce este un răspuns satisfăcător, dacă „Bine!” ar fi spus conştient şi pliat pe starea sufletească a acelui moment. Însă, parcă nu era aşa….

Cantonaţi în rutină şi într-o anumită superficialitate în ceea ce priveşte relaţiile cu celilaţi şi cu noi înşine, avem tendinţa să rămânem în zona clişeelor, a tiparelor şi destul de rar ne îngăduim să fim autentici şi sinceri. Mai ales referitor la ce simţim. Aşa am învăţat şi aşa dăm mai departe.

Mi se întâmplă să întâlnesc tot mai mulţi copii cărora să le fie greu să exprime ceea ce simt atunci când răspunsul lor  „Bine!” nu mă mulţumeşte şi încep să îi iscodesc. Neputinţa de a exprima nu se datorează faptului că nu s-ar simţi şi altfel decât „bine”, ci aceluia că nu stiu să exprime ceea ce simt. Ne e atât de teamă ca ei, cei mici, să nu sufere, să nu fie nefericiţi, ori trişti, încât devenim incredibil de inventivi în a-i distrage de la propriile simţiri şi de a ne iluziona pe noi că totul este „Bine!”. Ca atare „facem” multe pentru ei şi „simţim” destul de puţin alături de ei, ne preocupăm mult să le satisfacem dorinţele  şi destul de puţin în a le intui şi împli nevoile  (încurajându-i, însă, la demersuri personale, utilizând  propriilor mijloace şi limite). Atât de tare vrem să fie bine, încât insinuăm încă din întrebare răspunsul pe care îl aşteptăm: – Aşa-i că a fost bine…?

Şi ce e de făcut?

 Cred că un lucru esenţial pe care îl putem face pentru copiii noştri este acela de a-i ajuta să-şi identifice emoţiile, să le recunoască şi mai apoi să le exprime, dându-le astfel cel mai eficient instrument  care să le permită să-şi gestineze senzaţiile chiar în momentul derulării lor, chiar în prezent.

” Atunci când sunt trecute în cuvinte, sentimentele încep să vorbească” (J. Salome)

 Lecţia despre sentimente

 Nu le putem ţine copiilor lecţii despre emoţii şi sentimente! Nicio prelegere n-ar fi eficientă, descrierile ar fi inutile, graficele de prisos. Emoţiile şi sentimetele se trăiesc, iar viaţa însăşi este cea mai veritabilă şcoală pentru asta. Fiinţa umană este completă, atunci când a experimentat şi integrat întreaga paletă de trări, atunci când este conştientă de complexitatea propriei fiinţe şi împăcată cu propriile lumini şi umbre. Mult mai nociv decât a trăi o emoţie etichetată ca fiind negativă este faptul de a nu o conştientiza şi de a nu o exprima.

Şi pentru că voiam un răspuns adevărat, am insistat cu întrebarea mea!

Aşadar:

– Cum te simţi?

Primul pas pe care l-am propus copiilor în a face cunoştinţă cu emoţiile şi sentimentele a fost un joc. La vârstele mici însuşi termenii “emoţie” şi “sentiment” sunt destul de abstracţi. Apoi, descrierea şi exemplificarea lor este destul de dificilă. Aşadar, am luat-o în sens invers. Într-o cutiuţă am pus bileţele colorate pe care am scris diferite tipuri de emoţii şi sentimente – fericire, furie, neîncredere, agitaţie, bucurie, nehotărâre şi altele- şi, pe rând, copiii au extras câte unul. Mimând emoţia sau sentimental de pe bileţel, ei au trebuit să recite poezioara „Căţeluş cu părul creţ”, iar ceilalţi urmau să identifice despre ce sentiment a fost vorba. Jocul a fost primit cu entuziasm de către cei mici, şi în ciuda acestei atitudini, dificultăţile au fost şi în a exprima, şi în a identifca emoţiile de pe bileţelele colorate. Cum, fericirea şi bucuria nu sunt acelaşi lucru? Nici veselia nu-i aceeaşi cu bucuria, sau supărarea cu tristeţea?

Al doilea pas a fost un joc de-a empatia. Ca regulă general valabilă a vieţii, fiecare dintre noi rezonează cu celălalt în aspectele care îi ating propria persoană. Vedem în cel din faţa noastră bucuria, pentru că bucuria e în noi. Vedem în celălat tristeţe, tocmai pentru că tristeţea e şi la noi.

Am intuit în copiii cu care am lucrat anumite trăiri, emoţii şi sentimente neexprimate (desigur, conform legii amintite mai sus, ele erau şi ale mele). Aşa că i-am atras într-un alt joc, cu scopul nedeclarat la început de a-i face să se observe şi să vorbească despre ei. Am creat astfel o serie de personaje animale care treceau prin situaţii delicate,  se confruntau cu anumite emoţii neplăcute, neînţelese, derutante şi cereau ajutor, însoţire şi susţinere din partea copiilor.

Astfel, Broscuţa ţestoasă cea foarte serioasă tocmai în această problemă cerea ajutor: era prea serioasă şi nici măcar nu credea în poveşti. Fluturele se temea de singurătate. Şoricelul cu ochi albaştri era cam agitat interior şi uneori devenea nervos. Privighetoarea, deşi avea o voce excelentă, nu putea să cânte decât foarte încet. Toate aceste animăluţe şi-au scris oful într-o scrisoare, iar Zâna Bună le-a adus-o copiilor de la Briza ca să găsească răspunsuri şi soluţii pentru ei. Interesant, dar fiecare scrisoare a nimerit exact la cine trebuia, iar la final, toate întrebările aveau răspuns.

Copiii au rezonat cu micul prieten necunoscut care le-a trimis scrisoare din lumea poveştilor, iar recunoaşterea propriei trăiri în povestea ce venea de departe i-a făcut să scrie/ să dicteze pe nerăsuflate conţinutul scrisorii de răspuns.

Privighetoarea a scris:

Dragă Andrei,

 Sunt o privighetoare foarte, foarte norocoasă. Locuiesc într-o pădure de poveste, pe creanga cea mai de sus a unui copac cu o mie de crengi. În jurul meu sunt multe privighetori, care toate mă iubesc şi mă ocrotesc. Pe lângă faptul că sunt foarte norocoasă, sunt şi foarte, foarte talentată: cânt frumos şi toţi cei care mă ascultă simt ceva deosebit în inima lor.

Şi totuşi…. am o mare problemă pe care nu ştiu cum aş putea să o rezolv şi de aceea îţi cer ţie ajutorul: nu pot să cânt decăt foarte încet. Mi-e cumva teamă să cânt tare. Nici nu ştiu de unde vine teama asta şi mai ales, nu ştiu cum să scap de ea. 

Te rog mult să îmi răspunzi la scrisoare şi să mă sfătuieşti cum să scap de această teamă a mea ca să pot cânt şi eu tare, ca toate privighetorile!

Mulţumesc mult! Cip-Cirip,privighetoarea din copacul cu o mie de ramuri.

 

Copiii au scris scrisorile cu răspunsurile lor, iar Zâna bună a avut grijă ca ele să ajungă la cine trebuie. Jocul acesta, în care copiii au intrat cu totul, ne-a ajutat să ne recunoaştem câteva trăiri personale, să vedem că ele sunt fireşti şi nu e nevoie să le trăim în solitudine. Împărtăşirea e cel mai bun”medicament”

 La Briza ne-am ocupat de sentimente şi emoţii, le-am numit, le-am simţit, le-am conştientizat şi le-am exprimat. Nu de alta, dar ele „pot mobiliza forţe nebănuite, centrifuge sau centripete, ale căror efecte se vor răsfrânge în mod pozitiv sau negativ, stimulator sau inhibator şi vor genera o mişcare puternică de deschidere sau de închidere, de răspândire sau de fuzionare, de diferenţiere sau de alăturare şi vor favoriza astfel atracţia şi tentaţia, sau respingerea şi repulsia.” (J. Salome)

–          Bună! Cum te simţi?

 

Raluca Ardelean


Descarcă acest articol ca PDF.

Un comentariu

  1. Ei bine, de 7 ani incoace, de la declansarea fenoemnului de bioalchimie, raspunsul meu la intrebarea: „Ce mai faci?” este „Excelent !!”. Iar asta nu se mai continua cu o conversatie obisnuita ci cu o alta intrebare: „Dar cum e posibil sa faci excelent in tara asta” ? Si abia dupa al doilea raspuns, lumea incepe sa devina interesata cind spun: „Bioalchimia este cel mai bun lucru care mi s-a intimplat vreodata”.

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2020

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net