Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 9 august 2013 Articole, cartile transformarii | 6 comentarii

Prin Timp spre Infinit



 

Aşa cum aveam să descopăr la puţin timp după ce am făcut primii paşi, Călătoria Inimii mele fusese programată cum mult-mult timp înainte ca ea să înceapă şi sunt sigură că pregătirea pentru ea trece de graniţele temporale ale acestei vieţi. Evenimentul care a scuturat din temelii viaţa mea şi care au făcut ca startul să nu mai fie amânat ar putea fi generic numit: criză. De la ceilalţi călători cu care s-a întâmplat să merg în paralel ori doar să mă intersectez, am înţeles că nu întotdeanuna Călătoria unei inimi începe cu o astfel de criză. Se poate şi fără un cutremur, fără tornade ori tsunamiuri? Dar  sufletul meu n-a ales calea uşoară. Privind azi înapoi, îmi dau seama că toate au avut sensul şi rostul lor, că nimic, absolut nimic n-a fost întâmplător sau gratuit, iar ceea ce simt e recunoştinţă. Recunoştinţă pentru sufletul meu (faţă de care am învăţat să am acest sentiment după prima respiraţie holotropică ghidată de Elena şi de Horia), faţă de oamenii pe care i-am întâlnit, faţă de întâmplările pe care le-am trăit.

Ilustrație din Tărâmul Albastru

Ilustrație din Tărâmul Albastru

Călătoria inimii, care mi-a adus nespus de valoroase răspunsuri, fundamentale schimbări de perspectivă şi imposibil de pus în cuvinte trăiri şi experienţe, nu este nici pe departe aproape de final. Punctul în care mă aflu eu acum căpătă pentru mine o semnificaţie suplimentară, poate pentru că foarte de curând am început să-mi găsesc vocea şi mă exprim sau pentru că sunt foarte aproape de ultimul modul din Calea Maestrului Interior, iar distanţele deja parcurse mă pun în faţa unor alegeri, dar despre un final al călătoriei nici nu poate fi vorba. De fapt, sunt absolut sigura că o astfel de călătorie este una fără sfârşit!

 Pregătirea de călătorie

Cum am spus deja, Călătoria inimii, pentru mine, a necesitat o foarte îndelungată pregătire, iar  rădăcinile acesteia străpung, în timp liniar, mai multe vieţi. În esenţă, referindu-mă doar la întâmplările din această existenţă, care au avut intensitatea necesară pentru a se transforma în criză şi pentru a mă face pe mine să mă trezesc şi să pornesc în Călătoria inimii, pot spune că ele au fost pe tema iubirii şi a morţii (pe care, după ce i-am înţeles sensul, o numesc trecere sau plecare).

Înainte de a întâlni şi experimenta iubirea, în forma în care să poţi spune despre ea că poate „muta sori şi stele”, şi apoi până la foarte mică distanţă de ultima frontieră, aş putea spune că am trăit asemenea unui somnambul. Parcursul vieţii mele respecta, cu foarte mici variaţiuni, parcursul oricărei persoane cu o viaţă conformă convenţiilor sociale. Rutina, spartă pe alocuri de mici bucurii ori trecătoare tristeţi, făcea ca zilele să se înlănţuie într-o minunată monotonie. Ceea ce lipsea în acele zile era conştienţa faptului că trăiesc, prezenţa în trup a sufletului, starea de trezire care face ca fiecare gest mecanic să fie înlăturat pentru a lăsa viaţa să curgă limpede şi clară.

Dar pentru că în Univers funcţionează legea contrastelor, monotonia în care părea că m-am împotmolit a fost înlăturată de ceea ce astăzi pot numi un moment de conştiinţă extinsă. Astfel, pentru prima dată în viaţă, m-am simţit cu totul prezentă în propria viaţă şi am intrat în contact cu tot ceea ce sunt. Atunci am întâlnit un „un suflet prieten”, un „anam cara” şi am trăit prima secundă infinită.

Prima secundă infinită – Întâlnirea

Da! L-am recunoscut! Şi nu doar ca pe o persoană cu care, la un moment dat m-am intersectat, ci recunoaşterea mergea cu mult, mult timp înainte, cu mii şi mii de vieţi înainte. Parcă aveam în faţă, în carne şi oase, făptura a cărei existenţă o intuiam, o percepeam cu instrumentele subtile ale sufletului, dar pe care, dintr-o inexplicabilă neputinţă, nu o găsisem în plan concret. Simultan, aproape violent şi cu un efect năucitor asupra mea, mintea şi sufletul şi-au intersectat traiectoriile până atunci paralele, şi din locul întretăierii lor a ţâşnit sentimentul atât de puternic al trezirii, când am simţit că mi se deschid ochii, că sunt prezentă în propria viaţă, care mereu s-a manifestat la fel de explicit, dar eu am preferat să fiu superficială şi să rămân într-un foarte comod nivel denotativ. Nici nu ştiu cum să cuprind în propoziţii şi fraze acea secundă infinită, care a lămurit instantaneu totul, secundă în care am ştiut că trăiesc un moment crucial al existenţei mele. În faţa mea se afla Cosmin, alături de care am pornit la drum.

După această întâlnire, nimic nu a mai fost la fel, iar monotonia a dispărut cu totul. Însuşi drumul pe care am pornit se schimba cu o incredibila rapiditate. Uneori era lin şi întins, alteori sinuos şi plin de pericole, trecea în plină lumină ori se ascundea în cumplite bezne, urca la înălţimi ameţitoare şi cobora în înfricoşătoare abisuri. A fost un drum care la un moment dat a ajuns la răspântia dintre cer şi pământ, iar atunci, pentru mine, s-a întâmplat să trăiesc, pentru a doua oară, o secundă infinită.

 A doua secundă infinită – Plecarea

Pe măsură ce plecarea era aproape, timpul încetinea tot mai mult. Trecerea lui putea fi măsurată în picăturile ce cădeau din săculeţul perfuziei şi în alternanţa de zi, noapte, zi, noapte, zi şi apoi ultima noapte. Ştiam că va veni şi a doua secundă infinită, care avea să dea o altă dimensiune întâlnirii, dincolo de timp şi spaţiu.

În faţa acestei ultime încercări, eu l-am ajutat pe Cosmin să plece, iar el m-a ajutat să rămân. Aflat la ultima frontieră, Cosmin a zburat câteva zile între lumi şi murmura despre livezi înflorite, iarbă verde şi îngeri cu aripi mici. Pendulările lui, plecările şi revenirile din zările despre care-mi spunea că sunt înţesate cu perdele de lumină au continuat până în momentul în care eu am avut puterea să-i spun că-l las să zboare.

În ultima noapte a fost foarte multă linişte şi timpul a stat în loc, s-a oprit cu adevărat şi a lăsat o secundă oarecare să devină infinită. Liniştea s-a făcut luminoasă, am auzit în jur aripi de îngeri şi, printre lacrimi, am vazut zborul unui suflet.

Încremenirea care făcuse ca secunda să devina infinită  mi-a permis să trăiesc, simultan, durerea şi bucuria, disperarea şi încrederea.

 Călătoria inimii

Ceea ce îmi rămăsese cel mai pregnant în urma acestor două trăiri era un sentiment al nemărginirii, o stare greu de exprimat şi de pus în cuvinte, tocmai pentru că era cu totul diferită de stările ordinare. Starea aceasta, despre care aveam să aflu foarte curând că nu este nici pe departe neobişnuită, m-a pus în contact cu o cu totul altă percepţie, nu atât asupra lumii, cât mai cu seamă asupra mea. De fapt, starea aceasta mi-a dezvăluit propria fiinţă, aşa cum este ea cu adevărat, aşa cum o pot face să existe în momentul în care ies din rutină, când încetez să trăiesc mecanic, altfel spus, când sunt prezentă în Aici şi Acum.

Imediat după plecarea lui Cosmin aveam doar experienţa unor trăiri puternice, copleşitoare chiar, fără însă a avea înţelesul lor deplin. Astfel a început căutarea acestui înţeles şi am transformat criza prin care trecusem într-o oportunitate.

 Biletul de călătorie- o carte.

Atunci când am auzit despre cartea Graţie şi forţă, nu ştiam nimic despre Ken Wilber şi nici despre direcţia transpersonală ce se conturase în psihologie. Nu mai ştiu dacă titlul a fost cel care m-a atras cel mai mult sau precizarea că această carte „este o poveste mişcătoare ce începe cu întâlnirea aproape mistică dintre cei doi, urmată, la scurt timp, de decizia de a se căsători. La numai o săptămână după nuntă, fericirea le este spulberată de o cumplită veste. Treya suferă de cancer de sân. Cartea este relatarea sinceră, dureroasă şi înălţătoare a celor cinci ani ce urmează acestui verdict: primii cinci ani de căsnicie din viaţa cuplului, cinci ani de iubire, de luptă cu boala, de suferinţă în faţa fiecărui eşec şi, totodată, de vindecare spirituală.” (Horia Ţurcanu). Am cumpărat cartea şi am citit-o pe nerăsuflate, având permanentul sentimet că îmi citesc propria poveste, că, într-o formă răsturnată şi cu puţine diferenţe, trăisem alături de Cosmin ceea ce trăise cuplul Ken- Treya.

La terminarea cărţii le-am scris Elenei şi lui Horia un mail de mulţumire  pentru că au publicat-o, iar la două zile după asta am respirat pentru prima dată holotropic.

Şi am început călătoria.

Impresii de pe drum

Sentimentul meu, atunci când i-am întâlnit pe Elena şi pe Horia, pe cei cu care am respirat prima dată, ca şi pe cei pe care îi întâlnesc în diferitele călătorii ori în taberele de pe colinele de la Luncani- a fost acela al unei reîntâlniri, al unei regăsiri. Atunci, acolo, după prima sesiune de respiraţie holotropică, am avut în faţa ochilor cel mai frumos spectacol al umanităţii, atunci şi acolo, pentru prima dată, am văzut cu adevărat oamenii. Iar asta s-a întâmplat pentru că măştile căzuseră, pentru că rolurile şi identificările au fost abandonate, pentru că fiecare în parte nu se sfia să arate cine este cu adevărat. Faptul că puteam să văd asta era semnul că  eu însămi îmi lăsasem măştile să cadă, că îmi abandonasem la rândul meu măştile şi identificările, că aveam curaj să vorbesc depre mine fără frica vreunei judecăţi.

Odată ce Călătoria inimii începuse, iar cărările ei aveau să mă ducă adânc de tot în universul interior şi nicidecum în afară, ceea ce aş numi puzzle-ul vieţii mele- destul de împrăştiat şi anapoda compus, a început să-şi ordoneze, una câte una, piesele. Aşa am ajuns să înţeleg că nimic nu fusese întâmplător în cronologia actualei vieţi, nici în altele, că niciun eveniment şi nicio persoană nu apăruseră întâmplător în viaţa mea, că nimeni din afară nu era vinovat de ceea ce mi se întâmplase vreodată, că viaţa, aşa cum curge şi se manifestă ea în realitate nu e decât o replică fidelă a ceea ce se manifestă, subtil, în interior.

Călătoria inimii mele este începută şi cred că ea nu are sfârşit. Şi înainte de această călătorie, pe care o simt ca fiind singura esenţială, am început şi sfârşit multe călătorii, dar drumurile mele, destul de întortocheate şi sacadate, erau ale unui rătăcitor, nu ale unui călător. Ceea ce face, pentru mine, diferenţa între a fi un rătăcitor sau un călător, este felul în care las viaţa să curgă: prin minte sau prin inimă.

În inimă, în minte

În inimă, în minte

Nu mi se întâmplă permanent, clipă de clipă, să fiu în inimă. Rolurile au încă mirajul lor, identificările încă îşi întind mrejele. Dar  din ce în ce mai mult şi în tot mai variate domenii ale vieţii, fac apel la conştienţă, sunt atentă la respiraţie, îmi ascult corpul şi am încredere în Maestrul Interior. Pentru cei care au participat deja la evenimentele Călătoriei inimii e inutil să povestesc ce se întâmplă când faci toate acestea. Pentru cei care nu au făcut-o încă, e de asemeni inutil să povestesc, pentru că astfel de lucruri nu pot fi înţelese prin lectură, ci doar prin experienţă directă. Aşa că, n-am să povestesc cum se reflectă Călătoria inimii în viața mea de zi cu zi. Aparent, nimic nu s-a schimbat. În esenţă, nimic nu mai e la fel!

Călătoria inimii, aşa cum sintagma lasă să se înțeleagă şi cum eu o înţeleg, este călătoria sufletului în densitate. Este călătoria pe care nivelul subtil al fiinţei noastre şi-o asumă în braţele Mamei Pământ, iar esenţa ei este tocmai această experienţă terestră, fără a uita nicio clipă care este originea noastră. Această călătorie este cea care pe mine m-a ajutat să unesc cerul cu pământul şi să-mi fixez centrul de echilibru în inimă.

Călătoria inimii este, pentru mine, viaţa însăşi.

„Ca” – (de) la carte

Un fel de epilog

Un element care m-a ajutat să ordonez piesele din puzzle-ul vieţii mele a fost propriul nume. Semnificaţia lui, aşa cum avea ea să mi se dezvălui, fără nicio legătură cu semnificaţiile generale pe care i le  atribuie un dicţionar onomastic, s-a dovedit incredibil de bogată. Luat literă cu literă, apoi silabă cu silabă, numele meu s-a dovedit un sipet ce ascunde adevărate comori de înţelesuri (valabile pentru mine).

Silaba finală a numelui- printre altele- purta indiciul ce m-a dus la cărţi. Nu este vorba doar de cărţile pe care le-am întâlnit pentru că a trebuit, pentru că am vrut sau pentru că, pur şi simplu, aşa a fost să fie, ci este vorba de cărţile pe care le port în mine.

Imediat după ce am început Călătoria inimii am crezut că prima carte care se cere a fi scrisă este o carte asemănătoare cu cea numită Graţie şi forţă. Chiar am început să o scriu, dar foarte curând mi-am dat sama că pot scrie cât doi, dar nu pot scrie pentru doi. O astfel de carte, care pătrunde în cele mai adânci straturi ale fiinţei, nu poate fi scrisă în numele cuiva. Apoi mi-am dat seama că a o scrie acum e prea curând, în măsura în care înţelesuri ale „poveştii” încă mi se dezvăluie. Aceastei cărţi, care să cuprindă partea mea de experienţă, îi mai trebuie timp.

Totuşi, pentru a nu avea sentimentul unui abandon şi pentru a pune la păstrare „povestea”, în lumina înţelesului parţial pe care îl am acum, am creat această carte, iar  forma în care ea există este cea a unei cărţi circulare. Părţile ei, care se deschid de la stânga la dreapta şi se succed ca în realitate, corespund unor etape pe care le-am parcurs: Iubirea- Boala- Înţelesul- Vindecarea.

Această carte există în două exemplare. Le mulţumesc Elenei şi Anei pentru existenţa lor!

Cartea unei transformări

Cartea unei transformări

Cărţile care se vor şi se pot scrie acum de mine sunt cărţile de poveşti, cărţile izvorâte din frumuseţea copilăriei mele care a rămas intactă, ascunsă undeva în nemărginirea inimii. Acestea sunt cărţile despre bucuria de a trăi, despre inepuizabila forţă a creaţiei şi despre fascinaţia jocului. Sunt cărţile despre un tărâm anume şi minunatele făpturi care îl populează, despre minunatele lor ritualuri ale luminii, laboaratoarele de semniţe de poveşti şi despre Bucuriepacerecunoştinţă. Tărâmul despre care vreau şi pot să povestesc e incredibil de accesibil oricui şi se află la o singură staţie de tren-submarin care zboară de noi.

Această carte cu siguranţă nu ar fi existat dacă nu aş fi trăit primele două secunde infinite! Ea există în multe exemplare, şi pentru asta le mulţumesc Elenei, lui Horia, Anei!

Coperta cărții Tărâmul Albastru

Coperta cărții Tărâmul Albastru

A treia secundă infinită.

Nicidecum Epilog!

” Timpul s-a oprit  în loc, într-o frumoasă  zi de vară, pentru a da voie unei secunde (cronicile spun că de culoare albastră) să se dilate după bunul plac şi să devină infinită.   Încremenirea timpului a fost necesară pentru ca un miracol să se producă în locul de întâlnire dintre  inima şi mintea cuiva care îşi dorea să experimenteze cum e să fii creator de lumi.

 Asemenea unui balon de săpun – uşor, rotund şi diafan- miracolul a apărut de nicăieri, s-a intersectat cu  secunda albastră încremenită şi, impresionat de tunetele capricioase ale zilei de vară, a făcut POC! şi s-a spart în mii şi milioane de fragmente şi particule. Particulele toate, amestecate şi de-a valma, au plutit la început într-un mod destul de haotic, în spirale ameţitoare şi în vârtejuri greu de descris în cuvinte. Apoi, după ce secunda infinită şi albastră a redevenit o secundă obişnuită, scurtă  şi incoloră, ritmul de amestecare şi de plutire al particulelor a început să scadă şi, 2 câte 2, apoi 4 câte 4, câte 16, 36 …..şi aşa mai deaprte, au început să se organizeze în binecunoscutele elemente şi energii ce stau la baza oricărui univers (mare sau mic): pământ, apă, aer şi foc.  

            Aerul a luat forma unui vânt, nici puternic, nici slab, nici rece, nici cald, nici dinspre sud, nici dinspre vest, ci de peste tot şi a suflat ca o mângâiere asupra fărâmelor de pământ. Împrăştiate pe o suprafaţă potrivită ca dimensiune pentru o lume nouă, particulele de materie au aşteptat încremenite întâlnirea cu apa. Sub formă de stropi, ca cei de ploaie fină ori ca cei de rouă, apa a început să cadă, să picure, să curgă şi să se combine cu pământul.

Vântul a continuat să sufle, de data aceasta când mai tare, când la fel de blând ca înainte şi a început să modeleze formele noii lumi: nedefinite, neconturate, diforme chiar. Dar lucrurile  au continuat să se mişte, să se transforme şi să se armonizeze, până ce toate au fost EXACT cum trebuia să fie!

 Flacăra focului le-a dat lumina şi căldura necesare pentru ca totul să fie trainic şi bine făcut. Noua lume care a luat fiinţă  este  tărâmul cunoscut sub numele de Tărâmul Albastru, este  locuit de spiriduşii poveştilor şi de  preaminunata lor prinţesă *, iar rostul lor  este să creeze seminţe de poveşti **.” (Tărâmul Albastru)


* Despre felul în care au luat fiinţă spiriduşii poveştilor şi prinţesa lor, vă recomandăm să citiţi Capitolul următor, Apariţia vieţii pe Tărâmul Albastru. Despre spiriduşi, prinţesă şi alte vieţuitoare./ pag  118,5

** O sămânţă de poveste este o sămânţă ca oricare alta, din care nu încolţeşte o plantă, ci un fir de poveste

Imagine din Univers

Imagine din Univers

Concluzii:

Infinitatea primei secunde a fost ca o dilatare.

Infinitatea celei de-a doua secunde a fost ca o încremenire.

Începând cu a treia, secundele infinite sunt albastre.

Prințesa din Tărâmul Albastru

Prințesa din Tărâmul Albastru

Imaginile care însoțesc articolul sunt create de Ana Adam, iar unele dintre ele sunt ilustrații ale cărții  Tărâmul Albastru.

Raluca Ardelean


Descarcă acest articol ca PDF.

6 comentarii

  1. Multumescccccc

  2. Foarte frumos! :) Atat de mult m-am regasit in aceasta scriere…a fost ca o intoarcere acasa

  3. uneori vad viata ca pe un curcubeu,oamneni multicolori asortandu-si drumul la nuanta arcului de bolta,ma bucur sa va vad impreuna violet/ indigo.

  4. Si iata ca este posibil :)
    Calatoria Inimii se simte*mi se pare acum ca orice cuvant este prea mic pentru a putea relata in plan liniar ceea ce se traieste experential.
    De cand i-am (re)intalnit pe Elena si Horia, si fiecare suflet drag ce-a ales sa experimenteze starile de constiinta extinsa,sufletul meu a simtit BUCURIA.
    Daca la inceput am simtit acea bucurie de ACASA, de IMPREUNA, cu fiecare experienta, trairile se accentueaza. Te apropii mai mult de Centru, de tine insuti/insati, de esenta pura a ceea ce esti. Si acel „TU” dispare, „celalalt” esti tot tu, intr-o alta manifestare, tot tu vorbindu-ti CUMVA despre tine. Devii si esti Creatorul propriei realitati. Devii si esti constient de ceea ce esti. Mie asa mi s-a intamplat si asa se intampla in fiecare AICI si ACUM trait alaturi de oamenii cu suflete dragi, fie la serile de respiratie holotropica sau zilele de Calatorie a Inimii, fie in clipele petrecute in Muntii din zona Paraul Rece, Brasov sau in momentele din locul magic mirific al Luncanilor.
    Si tot ce pot spune este: MULTUMESC!

  5. multumesc din suflet.
    numai un om special ca tine poate sa scrie asa ceva.
    te pup.

  6. Draga Raluca,am avut bucuria sa ne cunoastem anul trecut in sept.la Oradea,le work-shop-ul SUPERBEI Elena;atunci nu stiam care a fost parcursul tau…iti multumesc pentru ca ti-ai dezvelit sufletul in fata noastra…as putea sa spun multe dar ma rezum la a constata cat de frumos,calm si clar a este starea in care datorita unor „ghizi” am ajuns.
    Noi am achizitionat multe din cartile publicate EF si am avut sufletul „prea plin” de bucuria „cunoasterii” unor oameni care au experimentat asa cum bine spune Horea.
    Continuu sa vorbesc despre aceste carti si oameni.
    Te imbratisez (poate ne vedem la Cluj in sept).

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2020

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net