Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 3 decembrie 2013 Articole, Briza, Eveniment, horia francisc țurcanu, Slideshow | Niciun comentariu

Școala Micului Maestru



Mă aflu în fața unei săli pline cu părinți de toate vârstele. Nu e publicul obișnuit al conferințelor Călătoriei Inimii, adică exploratori ai conștiinței, oameni aflați într-o căutare personală de răspunsuri despre ei înșiși și despre lume. Sunt părinții unor copii între 6 și 12 ani. Noaptea pare să se scurgă înlăuntrul sălii, prin splendide vitralii reprezentând mandale. E un liceu. Părinții sunt tăcuți. Așteaptă. Mă aflu în Timișoara. Aici se petrece lansarea – în sfârșit, a programului Briza. Acești părinți au venit cu copiii lor dar, între timp, aceștia au dispărut în diferitele săli în care se țin atelierele Brizei. Raluca, centrul acestui proiect extraordinar al Călătoriei Inimii, a dispărut și ea odată cu copiii, la distracție. Deși am stat de nenumărate ori în fața unor săli pline, ezit. Ceea ce îmi doresc este să aduc în această sală, prin cuvinte și prezență, acea vibrație care a însoțit acest proiect nebun, dar necesar, prin toate meandrele devenirii sale. E posibil?

horia timisoara briza

Cea mai mare parte dintre acești oameni n-au trăit niciodată o experiență de expansiune a conștiinței, de ieșire din liniaritatea mentală a percepției. Briza s-a născut însă din experiența non-liniară. Mulți dintre cei care vin să exploreze în Călătoria Inimii adâncurile propriei conștiințe, au copii. Schimbând relația cu sine și perspectiva asupra ființei, acești oameni trec prin transformări extraordinare. Ajung să perceapă lucrurile cu adevărat importante pentru un om și să-și pună întrebări asupra diferitelor sisteme ale acestei lumi, care ne țin legați de convenție, de rolurile noastre, de drumurile bătute ale acestei lumi. Și apoi, în mod firesc, ajung să se întrebe ce ar putea să facă pentru copiii lor, astfel încât să nu parcurgă aceleași cărări ale iluziei. Așa s-a născut Briza, lucrând cu adulții care au copii.

IMG_0957 (Small)

Apoi, a mai fost ceva. În Școala Maestrului Interior, printre medici, psihologi și felurite alte profesii, ”întâmplarea” a făcut să se afle și un educator cu mare vocație. Raluca Ardelean, cea care avea să devină motorul acestui proiect. Transformarea interioară prin care a trecut, a implicat schimbarea perspectivei asupra sinelui și chestionarea profundă, în interior, asupra mecanismelor care ne fac, copii fiind și apoi adolescenți, să ne înrolăm în marea masă a soldaților disciplinați ai acestei lumi, și să ieșim din spațiul originalității, al creației și al bucuriei inerente a ființei. Raluca lucra, din vocație, cu stările de creativitate ale copiilor, îi ținea racordați la spațiile imaginarului și ale poveștii, intuind că aceasta ar putea fi o salvare pentru ei. Și pentru noi, adulții. Acestea au fost premisele acestei povești abia începute, numite Briza.

Și iată-mă deci în fața acestor părinți tăcuți. Simt confuzie. ”Stări de conștiință extinsă”, aceasta este o sintagmă care crează confuzie, căci oamenii nu știu prea clar ce presupune acest lucru. Pare o ieșire din ordinar, și de aceea, periculoasă. Tot ce nu e banal, e periculos. Tot ce e necunoscut, e inconfortabil. Aș vrea să le spun că nu este niciun pericol, căci o stare de conștiință extinsă poate fi și starea în care scriem poezii, starea în care iubim, starea în care avem curajul să fim cu adevărat ceea ce suntem. Că adevărata libertate este o stare în care suntem liberi înlăuntrul nostru, liberi de prejudecată și de frică, liberi de locuri comune și de conștiența de masă. Dar mă întreb, înainte de a deschide gura, dacă nu cumva oamenii aceștia vor dimpotrivă, să-și crească copii în același spirit în care au crescut și ei. Apoi îmi dau seama că dacă ar fi așa, atunci ei nu ar fi fost aici.

IMG_1041 (Small)

Vorbesc despre mine, știind că vorbesc despre toți cei de față. Toți am fost copii, numai că unii au uitat mai mult decât ceilalți despre cum este să fii copil. Îmi amintesc acele momente, nu puține, când, privind în sus, către părinții mei, îmi promiteam în tăcere că atunci când voi fi mare, dacă voi avea copii, ”niciodată, niciodată nu voi face același lucru”. Îmi amintesc, cu voce tare, despre visele mele care erau visele oricărui copil, despre concluzia ușoară că esența acestei lumi este miracolul și minunăția, că magia nu numai că este posibilă, dar este naturală. Cum a fost posibil să uit, mai târziu, că orice este posibil? Cum a fost posibil să mă îndoiesc? Am descoperit că toate sistemele acestei lumi, grădinița, școlile, universitățile, primăriile, bisericile, guvernele, armatele și companiile comerciale ale acestei lumi, toate par să-și dea mâna pentru a ne face să uităm un adevăr simplu pentru orice copil: suntem creatorii acestei lumi. Fiecare dintre noi. Fiecare pas ne este ghidat de instituțiile acestei lumi, de marea ei cunoaștere și de marea ei putere, pentru a uita adevărul inițial și simplu. Astfel, creștem convingându-ne și fiind convinși în fiecare zi, că trăim într-o lume care are legile ei, străine, imuabile și reci, că nu putem face nimic pentru a schimba această lume, ci trebuie mai degrabă să ne conformăm ei, să fim supuși și să supraviețuim. Marile vise ale copilăriei și ale adolescenței se spulberă cu timpul, se tocesc pe măsură ce intrăm în turmele gri ale obedienței, imaginația ni se usucă, bucuria se stinge. Mărșăluim pe culoarele lumii cu bărbia în piept, crezând că nimic nu este în puterile noastre și totul devine o chestiune de supraviețuire.

IMG_0973 (Small)

Câți dintre voi, am întrebat, și-au îndeplinit visul din copilărie sau din adolescență? N-am așteptat un răspuns, pentru că am vrut să evit o tăcere stânjenitoare. Ce înseamnă acest lucru, că atât de puțini oameni își îndeplinesc visele? Ce ajutor am primit de la instituțiile acestei lumi, pentru a ni le păstra și a le împlini? Când ne-am pierdut curajul, inocența și capacitatea de a crede în noi înșine? Când am ajuns să credem că există o diferență între ”realitate” și ”vis”? Când am ajuns atât de blazați și tociți în inima noastră, încât să abdicăm de la curajul de a fi noi înșine? Ne-am învins singuri sau poate că am și fost ajutați puțin să o facem? Încetul cu încetul, pe măsură ce înaintăm în vârstă, pretindem că noi suntem aceia care știu cel mai precis ce este ”bine” pentru copiii noștri, la fel cum părinții noștri știau pentru noi. Dar binele pe care noi îl putem vedea acum înseamnă supraviețuire, nu viață. Înseamnă luptă, nu bucurie. Înseamnă mai curând competiție și frica de a nu fi destul de bun în comparație cu ceilalți, decât bucuria de a crea lucruri noi. Îi învățăm platitudinea și obediența, frica de sisteme, îi învățăm confortul cărărilor bătute și faptul că toate lucrurile au fost inventate deja. Îi învățăm să privească lumea la fel ca noi, în numele unei experiențe de viață a renunțării la vis. Îi transformăm în imaginea noastră despre noi înșine.

IMG_0982 (Small)

Tăcere. Știu că am nimerit. Pot simți acest lucru. Care sunt soluțiile în fața acestui adevăr pe care nu-l rostim nici măcar față cu noi înșine? Instrumentele Călătoriei Inimii sunt simple. Cel mai sacru dintre ele este Prezența și practicarea ei. Presupune asumarea completă a acestei realități, și nu plecarea din ea, așa cum cred cei mai mulți dintre căutătorii spirituali. Este poarta absolută către spațiile din care vine Imaginația unei ființe, Curajul, Respectul de Sine, Măreția unei ființe, este marea poartă către trăirea Încrederii în propriile forțe și a deschiderii în fața minunăției Vieții. Prezența înseamnă explorarea cu uimire a acestei lumi și, inevitabil, descoperirea Miracolului inerent al existenței, caracterul sacru al oricărui lucru, ființe sau împrejurări și, în cele din urmă, descoperirea Creatorului de realitate. Toate acestea par a fi metafore pentru adulți, dar sunt Adevărul pentru copii, care nu au apucat încă să fie trecuți prin mașina de tocat a sistemelor acestei lumi. Tot ceea ce avem de făcut este să explorăm împreună cu copiii viziunea lor despre lume și ființă, să-i încurajăm și să ne minunăm împreună cu ei, căci porțile percepției lor nu sunt încă închise. În mod paradoxal, în Școala Micului Maestru, adulții pot învăța de la copii mai curând decât invers. E nevoie de renunțarea, pentru o clipă, la orgoliul de ”a ști”, la aroganța de a avea răspuns la toate întrebările, la platitudinea de a crede că zarurile acestei lumi au fost aruncate.

IMG_1063 (Small)

Toți cei care au schimbat lumea, marile genii în științe și arte, marii vizionari ai acestei lumi, au avut curajul să nu umble pe cărări bătute, să se îndoiască de ceea ce știa toată lumea, să privească împrejurul lor cu uimire, într-un fel nou, au avut curajul de a crede că orice lucru visat devine posibil, dacă credem în el suficient de mult, sunt aceia care și-au trăit propriile povești, nu ale altora, nici măcar ale părinților lor. De multe ori au fost ”oile negre”, non-convenționalii acestei lumi, care au scandalizat instituțiile ruginite și conformiste ale cunoașterii instituționale, ale credinței, pentru ca apoi să creeze ceva care a schimbat totul. Prin ei a fost posibilă schimbarea. Ei au fost aceia care, într-un fel sau altul au păstrat viu copilul interior, în vreme ce o lume, împrejurul lor, încerca să-l ucidă.

Picture 002

În fiecare copil există un personaj numit ”cel care schimbă lumea”. Și noi, atunci când eram copii, am visat să facem asta, într-un fel sau altul. Ce s-a întâmplat cu acel personaj? Unde este acum copilul interior, vizionarul care face să se împlinească miracolul? Asta face Școala Micului Maestru. Îi permite acelui personaj, cel care schimbă lumea, să supraviețuiască, în ciuda unor sisteme de educație menite să-l ucidă. Iar pentru părinți este oportunitatea nesperată de a-l învia, în interiorul lor. Dar pentru asta e nevoie, măcar o clipă, să credem că acest lucru e posibil.

Nu vreau să pun niciun cuvânt deasupra tăcerii care a învăluit sala și chipurile acestor oameni care, niciunul, nu putea să fi ajuns acolo din întâmplare. Uneori, atunci când auzim rostite unele lucruri și rezonăm cu ele, credem că altcineva le spune. În Realitatea mai largă, nu putem auzi nimic cu adevărat, rostit de celălalt, dacă nu se află deja ca un adevăr interior. În multe feluri, această tăcere urma nu cuvintelor mele, ci rostirii de către mine a unui adevăr interior al LOR.

Dream

Am sfârșit această întâlnire cu o călătorie în Conștiință. I-am ghidat, ca într-o explorare interioară, către spațiul în care, îngropat adânc, se află copilului interior. Am coborât în propria noastră copilărie și am trăit, pentru o jumătate de oră în timp liniar, din nou, cine eram atunci când aveam câțiva anișori. Toate emoțiile, toată speranța, toată teama, tot zâmbetul și toată visarea. Întreaga poveste. Când  am sfârșit cu toate acestea, am observat cum, revenind în conștiența liniară, acești adulți, unii cu părul alb în cap, își ștergeau, rușinați, lacrimile. Nu fuseseră lacrimi de durere sau suferință, ci doar lacrimile recunoașterii, ale reîntâlnirii cu un personaj interior pe care-l credeau dispărut pentru totdeauna: copilul interior. Micul Maestru. Cel care este conectat cu Visul.

dreaming-child

Într-un mod straniu, întreaga noastră căutare, că o numim ”spirituală” sau nu, are legătură cu acest personaj interior, care nu a murit niciodată, în ciuda tuturor sistemelor dedicate acestei ucideri. Copiii noștri îl trăiesc. În mod paradoxal, noi suntem aceia care au ceva de învățat de la copii, și nu invers. Nu e vorba despre informație, ci despre o stare care se conjugă cu verbele A FI și A SIMȚI. Între noi și ei ar putea exista un schimb bi-direcțional. Am învățat să gândim lumea și am uitat s-o trăim. Ei o trăiesc, atât cât le permitem, și ne-ar putea reaminti cum să facem să ieșim de sub dictatura prejudecății și a platitudinii, redobândind încrederea în capacitatea noastră de a visa. Despre asta este Briza – Școala Micului Maestru.

agnis

PS. Despre programele, poveștile și minunățiile programului Briza puteți afla pe noul site al Școlii Micului Maestru: AICI.


Descarcă acest articol ca PDF.

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2019

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net