Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 10 iunie 2015 Articole, calatoriile initiatice, horia francisc țurcanu, maestrul interior, reportaje bizare, Slideshow | 6 comentarii

Horia Francisc-Țurcanu: 47. Iubirea și Deșertul



Cronica subiectivă a unei Călătorii a Inimii în deșert.

 

m.agnisSunt la etajul 36 al unui zgârie-nori. Vântul fierbinte al deșertului îmi arde fața. De jur-împrejur aerul e orbitor. De la soare, de la nisip și de la sticla cu oglindă aurie a clădirilor. Totul pare o butaforie și, aveam să aflu, ESTE o butaforie. În curând va fi aniversarea mea. 47 de ani. Abia am ajuns în Dubai și mă întreb deja ce caut aici. Sunt conștient: nu există întâmplare, ci doar sincronicitate. Experiențele noastre de viață sunt, întotdeauna, semnificative. Ne aflăm întotdeauna, fără greș, în locuri, medii și contexte care ne vorbesc despre noi înșine. Orice călătorie este în ultimă instanță una interioară. Oamenii, locurile și întâmplările sunt materializări ale aspectelor noastre interioare, ale spațiilor lăuntrice. Trebuie să fie ceva important, îmi spun, de vreme ce am ales să petrec acest timp al aniversării mele în mediul arid al Arabiei. Ba, e mai mult decât atât. Anul acesta aniversarea mea va fi la lună plină, iar luna plină mi-a însoțit, întotdeauna, timpul revelației. Care anume este revelația pentru care am venit aici?

zgârie-norii izbucnesc din nisipul fierbinte

zgârie-norii erup din nisipul fierbinte al Dubaiului

Butaforia

Dubai. Filmele s.f. sunt sărace față de această realitate care spulberă orice ficțiune. Deșertul înconjoară integral o lume din beton și sticlă. Oamenii trăiesc în mediul rece al aerului condiționat, uneori mult deasupra pământului, alteori sub pământ. În interiorul acestor clădiri izbucnite din nisip pe malul mării e o lume rece și strălucitoare. Sângele acestei lumi sunt banii. Străinii sunt aici pentru bani. Fabuloasa metropolă strălucitoare a fost construită pentru a atrage și produce bani. Emiratul este un punct de întâlnire între Orient și Occident. În afară, aerul este din aur topit. Zgârie-norii străpung smogul făcut din praful deșertului și aburii mării care fierbe. Înăuntru – 15 grade. Zâmbetele umanilor care populează această lume sunt măști imobile.

Sunt două categorii de umani. Prima sunt emiriții, adică supușii emirului. Ei sunt alb/negri. Bărbații sunt cei albi, desigur, drapați în robe imaculate și cu capetele acoperite cu voal. Femeile sunt îmbrăcate complet în negru lung. Fețele lor sunt acoperite pentru a nu fi văzute. Alb/negri circulă în mașini de un lux orbitor și sunt stăpânii locurilor. Se simte. Ceilalți sunt colorații. Provin din toate țările lumii și lucrează fie pentru marile multinaționale care fac afaceri aici, fie în servicii, pentru emiriți. Sunt aici în căutarea banilor.

dubaifunld

Aerul de butaforie, de făcătură, de ireal emană de la alb/negri, de la colorați, și de la mediul halucinant. Alb/negri aparțin altor timpuri, altor civilizații decât cea occidentală, altei gândiri. În adâncul lor sunt vii triburile deșertului de acum câteva sute de ani. Toată tehnologia ultra-modernă, mașini, zgârie-nori, telefoane și computere nu folosesc decât pentru a da o lecție occidentului pe limba lui: banii. Acesta a îngenuncheat supus, fiind înfrânt la jocul pe care îl cunoaște cel mai bine. Dubaiul a descălecat de pe cămile și a clădit, cu ajutorul tehnologiei occidentale un paradis orbitor în care occidentul a venit să pască lacom, pradă propriei sale slăbiciuni. Ținutele înalte, albe și mândre ale oamenilor deșertului, urmați de umbrele lor întunecate de sex feminin, străbat spațiile reci ale băncilor și mallurilor aruncînd priviri razante și goale. Colorații, fie ei în pantaloni scurți și tricouri cu inscripții inteligente, fie în costume Armani, surâd stabil și pășesc rigid. Toată lumea joacă jocul politeții absolute. Singurii vii sunt copiii și turiștii.

O fractură a Inimii

Am înțeles repede că fractura pe care o sesizez în această lume extremă reprezintă fractura interioară, a mea și a lumii în care trăiesc. Era nevoie să fiu aici, în mijlocul acestei experiențe, pentru a o vedea și a o pipăi ca și cum m-aș vedea și m-aș pipăi pe mine însumi în interior. Toate aceste personaje aparent exterioare sunt reprezentările grotești ale unor aspecte ale propriei mele ființe, pe care le-am trăit cândva, inconștient. Această călătorie menită să se articuleze în contextul celei de-a 47 aniversări a acestui trup, este de fapt o călătorie în propriul meu trecut. În mine însumi. Privesc în afară și nu este decât reflexia unui deșert interior pe care l-am trăit, la fel de fierbinte, la fel de strălucitor și la fel de gol. Fiecare siluetă albă, plutind într-o pretinsă spiritualitate, sunt eu însumi, cel care am fost, rece, la fel de obtuz, la fel de arogant, de o asprime a inimii inimaginabilă acum. Acești oameni au certitudini și nici o îndoială, au repere fixe, stabile, ireductibile, pe măsura fricii lor de a se deschide, valorile lor sunt turnate în aur și beton, dar sunt lipsite complet de viață. Îi pot înțelege și îi pot simți pentru că am trăit cândva articulând un peisaj interior asemnător. Nisipurile nesfârșite care conțin strălucirea înaltă a zgârie-norilor sunt deșertăciunea prăfoasă a intelectului care nu simte nimic și care a proiectat imaginea unui dumnezeu din oțel, înalt dar inflexibil, făcut după chipul și asemănarea sa. Sunt eu însumi, cel care am fost. Mă pot recunoaște, căci am trăit această formă a morții interioare.

Sigur, nu am purtat niciodată robe albe, și nu am fost niciodată musulman. Roba mea cea albă era ego-ul meu, iar deșertul meu era făcut din idei strălucitoare, din filosofie și literatură, din idei morale, politice, religioase de a căror supremație nu mă îndoiam nici o clipă. Aflat în căutarea unui reper, mă agățam de cunoașterea liniară pentru a nu fi măturat de valurile interioare ale emoției. 47 de ani. Sunt aici pentru a privi împrejur la mine însumi, pentru a plonja în propriul meu trecut și pentru a-mi înțelege drumul.

ziceam că n-am fost niciodată ... ia te uită cum îmi stă!

ziceam că n-am fost niciodată … ia te uită cum îmi stă!

Nu voi vorbi aici despre statutul femeilor în societățile arabe dar pot vorbi despre iubire. Relațiile noastre sunt, toate, materializări în mișcare ale iubirii și ale fricii, un fel de dans, în care cu cât e mai multă frică, cu atât e mai puțină iubire și invers. Frica și iubirea sunt expresii ale unei singure energii și se manifestă precum apa în vasele comunicante. Una urcă, cealaltă coboară. În această lume predomină frica. Iar frica este o urmare a dualității, a separării interioare. Ne temem de dimensiunile propriei ființe de care ne separăm.  Bărbații își înfășoară femeile în negru adânc, le acoperă fețele și mâinile, iar în esență acest gest este față de o parte din sine, față de dimensiunea feminină a propriei făpturi. Este o adâncă tăietură interioară manifestată în realitatea exterioară ca formă socială. Aparține unui alt timp al umanității și a supraviețuit. Este o formă arhaică de exprimare a rănii pe care o trăim în încarnare și are legătură cu timpuri ale unei profunde rupturi față de întregul Creației.

Dacă mă simt pe mine însumi despărțit de Întreg, singur, înfricoșat de măreția acestei lumi pe care nu o pot percepe în întregime și nu o pot înțelege, atunci voi proiecta această despărțire în relația mea cu lumea și voi clădi o societate asemenea peisajului meu interior. Îmi voi găsi principii salvatoare și voi articula imaginea unui dumnezeu abrupt, pe măsura prăpăstiilor inimii mele.

femei arabe

Pentru mine însă este deasemeni o oglindă a propriului meu trecut în care o profundă neîncredere mă făcea să mă separ de propria mea inimă și de expresia ei cea mai directă: femeia de lângă mine. Eu sunt acela care înfășuram principiul feminin în voalurile adânci ale conceptului. Credeam pe-atunci că iubirea este doar o metaforă, o poezie, o filozofie, o doctrină chiar. Orice, dar nu ceva care putea fi trăit. Încremenit în principiile mele, nu puteam vedea că în spatele siguranței de sine se afla o frică profundă de dezvăluire, frica de a simți și de a trăi, frica de a fi vulnerabil și, credeam eu, în consecință slab. A trecut deja mult timp de când am deschis porțile și am înțeles că iubirea între un bărbat și o femeie este prima poartă pentru ieșirea din ego. Nu știam pe-atunci că iubirea omenească are aceeași natură ca și iubirea Intregului, fiind doar gradual diferite, nu știam că a fi vulnerabil nu înseamnă deloc a fi slab, ci dimpotrivă, este puterea ultimă, căci a fi vulnerabil deschide porțile inimii, ale percepției și poarta marii Iubiri, cu I mare. A fi vulnerabil este a fi transparent și a fi capabil să simt. Transparența în fața oricărei energii este atributul Maestrului Interior și presupune o enormă Încredere în sine și în Întreg. O identitate între aspectul personal și cel arhetipal al propriei ființe. Cum am putea iubi Întregul, Creația și Ființa, dacă nu ne putem deschide suficient nici măcar în fața unui singur om?

pe dune turcanu

Asemenea acestor oameni vedeam lucrurile în alb și negru și trăiam într-un deșert. Asemenea lor, trăiam o ariditate lăuntrică izvorâtă din frica de a simți și mă refugiam în adevăruri ”absolute” și în principii. Mă ascundeam de plumbul topit al propriilor emoții sub măști și construiam zgârie-nori interiori din strălucitorul oțel inoxidabil al minții, îngropându-le în spatele unei măști impenetrabile. Locuiam în aceste capodopere mentale fără să-mi pot imagina minunăția lumii și a umanității, în aerul condiționat al labirintului mental. Nici nu-mi trecea prin cap că locuiesc într-o butaforie interioară astfel că zâmbetul meu glacial și suficient mă însoțea pretutindeni. Credeam că sunt protejat când, în realitate, eram arhitectul propriei singurătăți în mijlocul lumii. Un ego matur este, desigur, centrat în sine. Doar că este zăvorât în spatele propriei armuri. Maestrul este deasemeni centrat în sine, dar deschis. Asta îi conferă anvergura identității și a simțirii, chiar dacă pentru ego, a simți este o vulnerabilitate. Armura este frică. Transparența este compasiune, un alt nume al iubirii.

Deșertul

Două zile am bântuit prin labirintul strălucitor și înalt al Dubaiului înainte de a descoperi cu adevărat deșertul și frumusețea lui. A fost un răstimp al introspecției, în mod straniu, pentru mine și pentru iubita inimii mele, Elena. Călătorim împreună prin lume, prin viață și în adâncurile Conștiinței. Această călătorie părea la început doar un intermezzo între două explorări și o ocazie de a lua o pauză. Dar procesele interioare ale revelației nu se opresc niciodată. Pentru noi, practica Prezenței și a Conștienței este necontenită și asta face ca viața noastră să fie o sesiune de permanentă de lărgire a percepției, de înțelegere prin experiență directă a Adevărului despre noi înșine și despre experiența umană. O eternă Călătorie a Inimii. Ce este, până la urmă, experiența umană altceva decât un workshop de încarnare pentru îngeri ? :) Nu există nici un moment în care să nu putem, dacă alegem acest lucru, să practicăm Privirea, Respirația, Ascultarea sferică a realității. Conștiența nu este altceva decât adâncimea acestei priviri, adâncimea percepției. Cât de mult pot percepe la un moment dat din această enormă Realitate? Acesta este gradul Conștienței mele.

elena in deșert

Deșertul pe care îl străbatem împreună, eu și Elena, către granița cu sultanatul Omanului, este o oportunitate, pentru amândoi, de a practica într-un fel nou Conștiența. Termometrul mașinii arată o temperatură exterioară de 48 de grade celsius. În interior sunt prezente însă ultimele noastre explorări și temele majore care s-au născut din acestea. Eu abia m-am întors de la Timișoara unde am plonjat cu ajutorul RIRH (Respirația Inimii/Respirație Holotropică) și sunt încă pătruns de trăirile acestei explorări. Pentru mine această perioadă este sub semnul ”moarte și renaștere”. O etapă enormă a vieții mele se încheie, o alta începe. Este un timp al privirii înapoi și al recunoștinței pentru întreaga mea experiență și acest lucru se reflectă și în dimensiunea colectivă a călătoriei noastre de conștiință. Câte despre Elena, ea se află în siajul experienței numite Practica Puterii Feminine. Un mister pentru mine. Însă tema care se naște din aceste călătorie împreună în ultima perioadă pare să se coaguleze sub sintagma ”Vindecare prin Iubire”, drept care, înainte de a pleca să explorăm Dubaiul, Omanul și Abu Dhabi, acasă am lansat dimensiunea editorială a acestuia.

20150602_170238

Pentru noi și pentru cei care lucrează împreună cu noi explorând adâncurile Conștiinței, nu este însă doar o temă editorială, nu e vorba doar despre cărți și a citi. Acesta este un prim pas, absolut necesar, dar nu și suficient. Experiența interioară este cheia, conștientizarea propriilor procese și mai ales aducerea revelațiilor trăite în stările de expansiune ale Conștiinței, în viața de fiecare zi.

Ei bine, străbătând deșertul arzător din Oman, descoperim împreună faptul că acesta este alegoria deșertăciunii interioare a unei umanități rătăcite de propria esență și aflate în căutarea adevărului despre sine. În anii din urmă am lucrat cu sute de oameni aflați în procesul transformării interioare și esența acesteia este mereu aceeași. Ieșirea de sub imperiul minții liniare și a conceptului. Toți oamenii care explorează adâncurile propriei conștiințe au sentimentul că dincolo de vălul plat al realității, mai există ceva. Au sentimentul adânc al unei identități mai largi decât cea a structurii egotice pe care au creat-o în viața aceasta și în altele. Numai că această identitate mai largă nu poate fi înțeleasă decât dacă este trăită. Este o chestiune de experiență interioară. Oricine poate experimenta această stare de deschidere, de percepție lărgită, oricine poate gusta din minunăția Ființei. Dar foarte puțini aleg să aducă această trăire în ordinarul fiecărei zile și încă mai puțini au puterea de a-și schimba complet sistemul de referință și viața.

ammara deșert

Aceasta este drama pe care o simțim cel mai des în ceea ce facem: neputința de a integra dimensiunea interioară a Ființei, splendidă, liberă, creativă, cu platitudinea unei lumi articulată strict mental. Deșertul este reprezentarea perfectă a unei lumi a cărei deșertăciune interioară este născută din dezlipirea de propriul Adevăr. Vânturile fierbinți ale fricii și furiei și frustrării, uscăciunea  trăirii, cele 48 de grade la umbră în spațiul interior, fac umanitatea să fiarbă. Nenumăratele conflicte  care incendiază planeta sunt expresia acestei fierberi dar și furnalul alchimic interior care conduce la transformarea Conștiinței. În mod straniu, Revelația devine posibilă prin traversarea unei crize interioare și exterioare deopotrivă.

elena si camiloiul jimmy

Acesta este deșertul. În mod interesant, cea mai mare parte dintre oameni aleg deșertul interior doar pentru că este cunoscut. Frica de a schimba, de a alege cărări noi, îi face să se învârtă în cercuri la nesfârșit, să se agațe de oameni, situații și sisteme de gândire, să construiască zgârie-nori tăioși și să se refugieze în ei ca în niște cuști aseptice, fără să-și dea seama că devin prizonieri ai structurii. Apoi durerea închiderii îi conduce către a se ”căuta pe ei înșiși”. Aceste cuști sunt obiceiurile noastre, modurile noastre repetitive de a gândi, care generează mereu același tip de emoție – diferite forme ale fricii și ale separării, mereu aceleași atitudini interioare reflectate în exterior prin rolurile pe care le jucăm unii față de ceilalți. Aceasta este identitatea, ego-ul, închisoarea dar și refugiul nostru.

turcanu pe dune

Deșertul Omanului devine reprezentarea aridității unei lumi refugiate în ego, din care iubirea a dispărut lăsând în loc frica structurată, o lume plină de tensiune la care participăm prin propria noastră tensiune, plină de conflict, care nu este altceva decât oglindirea propriului conflict interior. Cu cât trăim mai puțină iubire cu atât vorbim mai mult despre ea și o transformăm într-un fetiș. Formele sale extreme sunt aici. Occidentul transformă iubirea fie în hedonism, fie într-un fetiș spiritual. Este același deșert, chiar dacă pare complet diferit de lumea deșertului și a islamului, în care iubirea este pusă în cătușe și înfășurată giulgiuri negre, chipurile pentru a face pe plac unui dumnezeu totalitar. În realitate, nu dumnezeu este totalitar, ci doar imaginea lui proiectată de umanul cotropit de frică.

Luna plină

Astfel am străbătut împreună cu iubita inimii mele sute și sute de kilometri de deșert, coastele splendide ale golfului Oman, în care valurile de nisip și valurile oceanului Indian se spală unele pe altele, munți în care nu crește nici măcar un fir de iarbă și oaze a căror existență se datorează furtunelor care picură apă desalinizată. În tot acest timp am pipăit înlăuntrul nostru minunăția trăirii pe care am creat-o în această viață, descoperirea deschiderii și a cuvântului Împreună și, mai ales, am putut să fim recunoscători pentru curajul de a împărtăși instrumentele acestei Călătorii a Inimii cu ceilalți asemenea nouă. Deșertul a fost oportunitatea de a privi cu un ochi proaspăt realitatea că oazele de verdeață, frumusețe și viață se nasc întotdeauna din noi înșine și că stă în puterile noastre să le naștem în orice clipă. Există oameni care-și trăiesc deșertul interior în mijlocul civilizației occidentale fără fir de nisip, și oameni care străbat într-o singură viață deșertul interior descoperind abundența care erupe din propria lor inimă. Există oameni care prețuiesc răceala uscată și aseptică a aerului condiționat din buildingurile multi-naționalelor, pentru că sunt expresii ale propriilor armuri protective interioare și alții care aleg în cele din urmă să calce desculți peste ierburile colinelor și ale pădurilor respirând vânt și frunze. Minunăția este că ele nu se exclud, căci vine un moment al maturității interioare în care descoperim că noi înșine suntem aceia care aleg. Acesta este momentul recunoștinței pentru iarbă și pentru drumul parcurs prin deșert.

Omanul este splendid și am putut vedea acest lucru pentru că inimile noastre au fost deschise și ochii noștri curățați de prejudecată. Spre deosebire de Dubai, această țară condusă în secolul 21 de un sultan cu puteri absolute, se arată complet diferită. Zgârie-norii au fost înlocuiți cu palate albe, desenate în linii pure, cu creneluri amintind de moștenirea coloniștilor portughezi, iar sentimentul de butaforie a dispărut în mod sincronic, odată cu revelațiile noastre despre butaforia interioară pe care o practică umanitatea în drumul său către descoperirea Adevărului despre sine.

heft in desert

 

Când a răsărit pentru prima dată luna plină deasupra dunelor din Oman eram pregătiți pentru vârful acestei călătorii. Frumusețea copleșitoare a lunii curgând peste dunele de nisip ne-a învăluit. Am ascultat această lumină cu tot corpul, am respirat-o înăuntru și am simțit întreaga Creație conținându-ne, în același fel în care un uter cosmic conține un copil arhetipal. Pentru noi, puterea revelatoare a lunii pline este enormă, căci am trăit-o în călătorii de conștiință pe toate meridianele lumii, dar, cel mai important, am trăit-o pe colinele magice ale Podișului Luncanilor. Această lună ne conectează cu întreaga noastră experiență, cu toată revelația și toată cunoașterea, cu imensul parcurs al Conștiinței pe care l-am trăit în această viață și în altele, ne conectează cu consacrarea noastră profundă de ființe umane conștiente, cu tot ceea ce am trăit vreodată în vastele teritorii ale oceanului interior. Încremeniți pe vârful unei dune făcute din praf de aur, timpul se reduce la un fel de respirație universală care seamănă cu bătaia unei inimi. Restul nu poate fi rostit, dar voi, aceia care ați călătorit împreună cu noi, știți despre ce este vorba.

47

Șederea deschisă sub clar de lună pe vârful unei dune din deșertul Omanului a fost cea mai extraordinară aniversare pe care am avut-o vreodată. Cea mai simplă și cea mai complexă, cea mai tulburătoare și cea mai revelatoare. De jur împrejur, oriunde am privit, am găsit semnificații despre mine însumi și despre existență. Am simțit valoarea de final de etapă și de nou început pe care am dat-o acestei trăiri. 

full moon rising in the desert

Mai întâi am fost cu fața spre apus, acolo unde soarele s-a scufundat în marea de nisip fierbinte. Fiecare expirație mi-a fost o moarte și fiecare inspirație o renaștere. Am perceput lanțurile lungi ale experienței umane colective și în mijlocul lor, ceea ce am creat în această viață. Cea mai de preț creație este chiar felul în care trăim. M-am revăzut în ultimii 11 ani, și am parcurs în câteva clipe enormele transformări ale vieții mele. Trecutul mai vechi a avut o oarecare strălucire dar nimic nu m-a pregătit pentru incredibilul drum care avea să urmeze. Am putut vedea nenumăratele experiențe, la început insule de viață în deșertul strălucitor pe care îl creasem, apoi aceste insule crescând pe măsură ce am reușit să am încredere în propriile mele trăiri și propria viziune, puterea extraordinară a iubirii pentru o femeie care în cele din urmă a deschis toate porțile către istoria mea străveche și către întreaga mea experiență umană. Felul în care aceeastă cunoaștere prin experiență a propriei mele ființe profunde a schimbat creația mea de fiecare zi, mi-a devenit evidentă într-un fel nou. Am privit perfecțiunea propriului meu deșert interior a cărui străbatere m-a condus către trăirea luxuriantă a Prezentului. Abundența percepției, a iubirii, a compasiunii nu ar fi fost posibile fără criza interioară care m-a condus către reevaluarea întregii naturi a realității mele.

full moon in the desert

Apoi m-am întors cu fața către răsărit, acolo unde luna plină spulbera întunericul orizontului ridicându-se și ridicarea ei a fost ridicarea mea. De fapt unei dimensiuni a ființei mele. Pentru mine luna reprezintă dimensiunea ascunsă, adâncurile și iluminarea acestora prin Conștiență. Este un principiu profund feminin, o expresie a inimii și a profunzimilor sale, a unei perspective adânci asupra realității și a experienței umane, iar felul în care lumina sa scălda dunele nesfârșite era asemănătoare modului în care Conștiența pătrunde tot ceea ce există pentru ca în cele din urmă să percep, pentru a cât-a oară, dar într-un fel proaspăt, că măsura în care mă regăsesc în toate lucrurile și oamenii și situațiile, este măsura anvergurii propriei mele inimi. Totul se petrece în inima mea, vântul fierbinte, dunele și luna, iubita inimii mele este expresia completă a dimensiunii feminine a propriei mele ființe. 

heft la moschee

 

Mi-am luat la revedere de la aspecte străvechi, care m-au însoțit nu o viață ci multe alegând o cale nouă, am emanat energia recunoștinței pentru oamenii din preajma mea care mi-au reflectat aceste aspecte și m-au ajutat să mă înțeleg pe mine însumi. Orice om sau lucru sau context care ne atinge, merită această recunoștință, căci atingerea este semnul că noi înșine ne reflectăm el. Sunt oglinzi. M-am conectat cu părinții mei, care în dimensiunea lor umană înțeleg doar parțial această transformare a identității mele, și am mulțumit fără cuvinte pentru a fi creat în mod extraordinar contextul trezirii Maestrului Interior. Am reflectat asupra miracolului că toți oamenii, de la cei mai apropiați la cei pasageri în viața noastră, întotdeauna ne aduc ceva și întotdeauna oglindesc părți din noi înșine.

heft moschee 2

Am simțit amploarea și măreția Călătoriei Inimii în care ne aflăm cu toți, ființe umane care au ales experiența încarnării pentru a dobândi în cele din urmă o nouă Conștiență, și frumusețea lucrului pe care noi am ales să-l facem. Fiecare om cu care am lucrat vreodată, cu care am călătorit vreodată, pe care l-am conținut sau pe care l-am ajutat în explorările sale vizând cunoașterea sau vindecarea interioară, am fost eu. Pe mine însumi m-am ajutat și totul a fost despre relația dintre mine, orice ar însemna acest ”mine”, și întreaga Creație. I-am simțit în preajma mea pe cei mai apropiați dintre exploratorii Călătoriei Inimii și am adulmecat încă odată privilegiul de a fi întâlnit asemenea oameni în experiența mea. Fiecare dintre noi reia în experiența sa umană, întreaga experiență a sufletului său, și întreaga experiență a umanității, imemorială. Acestea trăiesc în noi și le putem aduce la suprafață la fiecare răsuflare. M-am simțit recunoscător pentru miracolul de fi putut face acest lucru încă odată, în vreme ce luna urca strălucitoare în cerul deșertului.

 

Deschiderea

Când am coborât dunele noaptea se lăsase deplină peste nisipurile încă fierbinți. Am ales să fie o aniversare fără vin, din multe motive. Dar principalul a fost acela că am vrut să fie ceva complet nou :). Și a fost.

Aceste rânduri sunt mai degrabă o dare de seamă a călătoriei interioare, a mea și a noastră, dar asta nu înseamnă că exteriorul nu a contat. Ba dimpotrivă, a fost în permanență sincronic cu trăirea. Cum nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin, am vizitat tot felul de locuri, am mângâiat cămile caraghioase, am turat motoarele unor vehicule pe patru roți zburând pe deasupra dunelor în nori de praf auriu, am mâncat curmale verzi din palmieri și am adulmecat locuri la care nici n-am visat. Cândva, reportajul meu ar fi fost mai degrabă articulat în jurul acestora, dar acum am ales, din nou, altfel.

Despre un singur asemenea loc vreau să relatez în finalul acestei dări de seamă scrisă pentru exploratorii conștiinței dar și pentru aceia care presimt un explorator în interiorul lor, chiar dacă nu l-au manifestat încă niciodată. Acest loc este splendida moschee Sheich Zayed din Abu Dhabi.

Sheikh-Zayed-Grand-Mosque-Photography

N-am fost niciodată un fan al spiritualității organizate sub forma dogmatică a religiei de orice fel. Experiența mea îmi spune că doctrina ucide trăirea și încercarea de a osifica trăirea spirituală într-un canon, fie el musulman, ortodox sau de orice fel, este o reducție stupidă. De aceea, pentru mine, marile opere arhitectonice religioase au o valoare mai degrabă artistică decât altfel. Pentru mine, ființa umană este templul. Zidurile sunt ziduri.

tucanu la moschee

De aceea moscheea din Abu Dhabi, purtând numele șeicului care a clădit-o recent cu sute de milioane de dolari, nu părea să-mi ofere vreo surpriză. Mă așteptam la un fel de catedrală a mântuirii neamului arab de expresie musulmană, o expresie a egoului spiritual care însoțește deobicei asemenea creații. M-am înșelat. Și aceasta a fost o lecție semnificativă în întregul context al acestei călătorii pe care n-o voi uita niciodată.

 moscheea pe dinlăuntru

Lumea musulmană în care a fost clădită această capodoperă este una tensionată. Jihadurile islamice de tot felul incendiază planeta, state teroriste se înață și decad reamintind creștinilor propriile lor cruciade, ucideri în numele domnului. Emiratele Arabe Unite sunt o oază de pace și bunăstare, dar societatea trăiește sub imperiul unor dogme anacronice și terifiante uneori pentru secolul 21. De aceea mă așteptam ca în această lume de interferență, moscheea să fie un monument al doctrinei, măreț deci, dar plictisitor.

geometrie moschee

Am descoperit cu ochi uluiți o operă de artă islamică demnă de frumusețea acestei planete și a acestei umanități, de o bogăție inimaginabilă, de un bun gust desăvârșit, de o deschidere culturală enormă, pe care puține catedrale europene o ating. Toată cunoașterea metafizică pe care islamul a moștenit-o din Egipt și Mesopotamia este turnată pe zidurile interioare și exterioare ale acestei moschei în forme de o frumusețe fără seamăn. Totul este semnificativ în canoanele geometriei sacre care nu aparține unei culturi, ci umanității, în tonuri, culori și tradiții de pe întreaga planetă. Este acolo Hindusul și Mongolia, Tibetul și Persia antică, Caldeea și Africa neagră, într-un întreg care mi-a tăiat răsuflarea. Candelabrele gigantice comandate în Germania și arta arhitecților și decoratorilor italieni și spanioli fac din această moschee o capodoperă universală în interiorul căreia nu am putut scoate un cuvânt. Și asta e rar pentru mine :) .

moscheea abu dhabi

Una peste alta, am înțeles că în adâncurile islamului există iluminați și deschizători de drumuri, spirite transparente și luminoase care evadează din închiderea și fanatismul contemporan. Am putut presimți filonul mistic al islamului. Într-un fel sau altul, misticii din toate religiile sunt aceia care trăiesc adevărul dincolo de orice dogmă, sunt aceia care știu din experiență că orice formă ar avea cultura din care provenim, Adevărul este întotdeauna unul singur. Doar numele sale sunt diferite. Această moschee cu vocație universală rostește în mod deschis Adevărul. Faptul că această capodoperă a fost născută în timpurile noastre, în mijlocul deșertului și al lumii afacerilor cu petrol și al închiderii interioare, a fost pentru mine semnul că orice experiență, oricât ar fi de dură, este doar o experiență și conduce în cele din urmă la eliberare. Am simțit o imensă încredere în această lume și în umanitate, prin orice aventuri ar trece, prin orice războaie, religioase sau nu, prin orice nebunie. Existența acestei moschei mi-a readus aminte că Existența este măreață și splendidă, în toate formele sale, că deșertul nu există decât pentru a regăsi prețuirea față de apă și curgere, frica nu există decât pentru a redescoperi experiența iubirii și identificarea în care ne zbatem de prea multe ori nu este decât drumul către întregire.

elena și islamul

Întotdeauna ne lăsăm semne pe care doar noi le putem recunoaște, locuri, imagini, oameni sau împrejurări pe care ni le-am menit să fie declanșatoare ale reamintirii. Depinde doar de noi dacă avem curajul să le validăm și să acționăm în această lume conform lor, ieșind din confortul convenției și al platitudinii.

heft final de dubai

În mod deliberat, închei această dare de seamă a unei călătorii interioare și exterioare deopotrivă, semnificative pentru mine, pentru noi și pentru Călătoria Inimii, cu imaginea de o splendoare deschisă a unei moschei care învie deșertul, invitându-vă la o mare călătorie în templul nostru de pe Colina Lunii, în Podișul Luncanilor, unde va avea loc cea mai importantă explorare de Conștiință a acestui an. E drept, noi nu avem ziduri acolo, căci templul nostru este pădurea, mozaicurile noastre sunt făcute din iarbă și din nori, vântul a blând și răcoros, iar deșerturile interioare se vindecă sub puterea izvoarelor care curg.

dealul zmeului, podișul luncanilor, casa călătoriei inimii

dealul zmeului, podișul luncanilor, casa călătoriei inimii

Luna plină însă este aceeași, marcând drumul de ieșire din deșertul mental în paradisul conștient al existenței.

m.agnis

Tabăra de vară Călătoria Inimii 

Proiectul Vindecare prin Iubire

Vezi mai multe fotografii din această Călătorie

 

 


Descarcă acest articol ca PDF.

6 comentarii

  1. Profundă RECUNOŞTINŢĂ şi GRATITUDINE pentru Iubirea şi Încrederea de a-ţi dezvălui trăirile. Energia din care s-au născut aceste cuvinte, a vibrat în Mine.
    MULŢUMESC M.AGNIS PENTRU CĂ EŞTI AICI ŞI ACUM !

  2. Breathtaking!!!!MAGIC

  3. …felicitari pentru modul in care ai descris periplul prin desert !

  4. Frumos…foarte frumos. Esti magic Horia.
    SUPERBA transmiterea trairilor.
    Multumesc !

  5. Măestrie, frumuseţe şi conştienţă…. mulţumesc pentru împărtăşire. Recunoştinţă pentru tot ce ai transmis prin acest articol. Cu stimă şi respect, Adrian.

  6. WoW! Forta, nebunie, magnetism, frumusete… Toata fiinta ta curge in numele Iubirii. Excelent!

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2020

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net