Pages Menu
RssFacebook
Categories Menu

Scris de la 27 octombrie 2015 Articole, horia francisc țurcanu, maestrul interior, Slideshow | 7 comentarii

Maestrul Interior sau percepția integrală a Realității



”Ființă” vine de la a fi, a exista. Astfel, Ființa este tot ceea ce există. Infinite sunt gradele de Conștiență, sau de percepție, ale Ființei. Percepția liniară, limitată a unei ființe umane este temporară,  chiar dacă acest ”temporar” reprezintă în timp uman o perioadă foarte lungă de timp. Ființa noastră integrală, completă, a ales la un moment dat coborârea în densitate, în corp, perfect conștientă de faptul că această experiență va conduce la solidificarea conștiinței, la îngreunarea ei. Capacitatea noastră de a percepe Realitatea s-a diminuat. Ne-am indentificat cu dimensiunea densă a Realității, capacitatea noastră de a simți s-a adaptat acestei felii de Realitate și a născut simțurile umane, cu care ne racordăm la realitatea liniară. Simțurile umane sunt doar o palidă expresie a enormei capacități de a simți a Ființei integrale. Descompunem realitatea lumii materiale în straturi mai subțiri, în paliere mai înguste de densitate,astfel încât simțurile umane folosesc precum instrumente de conectare.

Astfel, credem că avem cinci simțuri corespondente diferitelor densități ale spațiului de experiență umană. Pipăitul și gustul ne conectează direct cu materia cea mai densă, în vreme ce mirosul, auzul și văzul ne conectează cu vibrațiile mai înalte. Mecanica rafinată a ochiului ne conectează cu vibrația înaltă a spectrului luminos, astfel încât percepem forme. Auzul ne conectează cu vibrația mai joasă a sunetelor iar mirosul ne pune în conexiune cu natura intimă a lucrurilor și ființelor. Nu sunt singurele simțuri ale unei ființe umane, dar mintea, liniară și ordonată, dorește ca lucrurile să fie clare, chiar dacă lasă pe dinafară o sumedenie de mijloace pe care o ființă umană le are pentru a se conecta la realitatea pe care o experimentează. De pildă, emoțiile noastre fac parte dintr-un sistem de percepție pe care științele nu le-au cuantificat. Intuiția, viziunea, sentimentele dar și senzațiile corporale cele mai discrete nu sunt altceva decât feluri în care rezonăm cu diferite niveluri ale realității. Percepem mult mai mult decât doar prin intermediul celor cinci simțuri, dar, pentru că aceste percepții scapă posibilității minții de a cuantifica informația, învățăm treptat să le ignorăm.

Un alt motiv pentru care am ales să limităm capacitatea noastră de a simți, a fost durerea inerentă a experienței umane și sentimentul de a fi copleșiți de ceea ce simțim. Experiența umană a fost și este încă, de multe ori, dură. Am preferat să ne închidem simțurile, să le invalidăm, pentru a nu mai simți durerea în multiple forme. Durerea fizică a rămas pentru că este un mijloc de alarmare, de supraviețuire. Dar ne-am închis la nivelul percepției energiilor vitale, ne-am închis la nivelul emoțiilor și ne-am închis la nivelul inimii, fără să ne dăm seama că acest lucru ne limitează accesul la existență.

Una peste alta, această închidere care s-a petrecut la nivelul percepției ne-a închis într-un fel de cușcă interioară, într-o carapace, în vreme ce mintea a devenit instrumentul fundamental de investigație a realității. E ca și cum am privi afară prin viziera îngustă a unui tanc, am analiza imaginea copacilor, florilor și oamenilor cu tot felul de analizoare de culoare, densitate, sunet, formă, și apoi, în computerul central al tancului am recompune ființele din afara noastră sub forma unui model teoretic. Cu timpul am ajuns să confundăm modelul teoretic din computerul minții noastre, cu Realitatea. Am uitat că privim prin viziera unui blindat în care ne-am adăpostit pentru a limita durerea și am ajuns să credem că Realitatea cea mare și vie poate fi condensată în concept. Astfel, am ajuns să experimentăm realitatea experienței de viață mai degrabă la nivel conceptual, mental, iar asta a accentuat și mai mult sentimentul interior al rupturii, al separării față de Realitate.

Paradigma dualității ne-a separat nu numai de Cer, adică de spațiile rafinate ale Realității, dar și de Pământul cel dens din care se hrănește permanent corpul nostru. O logică fără cusur, dar a cărei analiză întemeiată pe dualitate este prea îngustă pentru multiplicitatea Creației, ne-a condus la concluzia că dimensiunea noastră numită Corp, este o problemă, un neajuns care ne separă de adevărata noastră natură, care este Cerul. Corpul a devenit semnul păcatului și al vinovăției pentru care cerul ne-a repudiat. Mari sisteme religioase care au legiferat contactul ființei umane cu aspectul său divin s-au întemeiat pe această perspectivă a separării.

A SIMȚI – Noua Paradigmă

A fi conștient înseamnă a percepe sau a simți. Nu pot fi conștient de ceva ce nu pot percepe. Gradul de deschidere al unui om îi conferă lărgimea percepției. Cu cât suntem mai deschiși, cu atât percepem mai mult. Pentru a ne deschide e nevoie de curaj. Iar curajul nu presupune absența fricii. Dimpotrivă, recunoașterea fricii este aceea care deschide posibilitatea de a avea curaj. Inconștient, ne temem să ne deschidem percepțiilor pentru că ne temem de ceeace am putea percepe. De pildă, a simți integal interiorul, trăirile, emoțiile, experiența unei alte ființe umane, este înfricoșător pentru majoritatea oamenilor. Chiar dacă la nivel declarativ și teoretic suntem niște adepți ai compasiunii, atunci când este despre a ne deschide în fața suferinței altui om și a o simți în propria noastră inimă și propriul nostru trup, ne temem să facem acest lucru. Interiorul unui om este plin de experința sa, de emoțiile sale, de amintirile sale. O ființă umană conține în ea istoria întregii experiențe a rasei umane. Cât de adânc suntem dispuși să …compasionăm cu celălalt?

Răspunsul este simplu. Suntem capabili să simțim din celălalt exact atât cât suntem capabili să ne simțim pe noi înșine. Suntem conștienți de natura adâncă a celuilalt exact în aceeași măsură în care suntem conștienți de propria noastră natură. Dacă suntem exclusiv cantonați în vibrația minții, atunci cu celălalt vom avea un contact exclusiv mental. De pildă vom putea duce o discuție interesantă, argumentată, vom putea asculta la nivel mental unele relatări despre viața celuilalt. Dar nu vom simți nimic special. Mintea nu simte. Vom afirma ”vai, ce păcat, vai, ce rușine, vai, ce interesant”, dar nu vom simți nimic. Nu vom cunoaște niciodată ceea ce se află în spatele cuvintelor celuilalt, pentru că nu funcționăm decât la acest nivel. Găsind curajul de a percepe ceea ce se află deja în noi înșine, deschidem porțile percepției integrale a Realității.

Saltul de la a gândi despre realitate la a simți realitatea este unul cuantic și marchează o nouă etapă în felul în care ne raportăm la întreaga Creație și la noi înșine. Este deasemeni un salt în înțelegerea Realității ca Ființă vie și interconectată și are enorme consecințe asupra fiecărui aspect al vieții noastre în spațiile dense ale acestei planete. A simți realitatea oferă acces la adevărata Cunoaștere, aceea despre care marii trăitori ai Adevărului, misticii, maeștri din toate timpurile ai acestei lumi. Cu alte cuvinte, acest mod de a ne raporta la realitate nu este unul nou. El a fost accesibil ființei umane dintotdeauna. Dar nu tuturor. Chestiune de evoluție interioară. Istoria umanității a fost însoțită dintotdeauna de o formă sau alta a Templului care avea drept unic scop păstrarea conexiunii cu Adevărul. În interiorul templelor din întreaga lume, în munți, în deșerturi, pe toate continentele și toate timpurile au existat sacerdoți care au avut capacitatea de a percepe, de a simți straturile rafinate ale existenței și de a împărtăși experiența lor cu ceilalți. Marile ritualuri sacre, în toate civilizațiile au fost astfel de împărtășiri. Ca și în experiențele moderne de extensie a Conștiinței, adică a lui A SIMȚI, misticii tuturor timpurilor trăiau ei înșiși conexiunea, și astfel experiența mistică devenea accesibilă tuturor celor care participau la ceremonii. Ei împărtășeau EXPERIENȚA mistică.

La originea oricărui sistem mistic al umanității a stat experiența mistică a unui om. Experiența lui Christos de pildă a fost temelia creștinismului. Doar că ceva s-a întâmplat în ultimele mii de ani. Umanitatea a devenit din ce în ce mai mentală. În mod straniu, experiența LUI CHRISTOS  a devenit o experiență DESPRE CHRISTOS. În ciuda faptului că acesta a insistat foarte mult asupra faptului că experiența de tipul ”Eu și Tatăl una suntem” este accesibilă oricărei fii nțe umane, doctrina ulterioară s-a îndepărtat foarte mult de experiența mistică directă. În bisericile moderne, fie ele creștine, budiste, hinduse sau de orice fel, experiența mistică s-a diluat. Bisericile au devenit moraliste și teoretice iar experiența despre care vorbea Christos a fost amânată pentru viața cealaltă. Experiență este egal cu a simți. Nu există experiență fără simțire.

Totuși a existat un revers, căci ”Adevărul iese la iveală precum uleiul la suprafața apei”. În vreme ce bisericile au rămas tot mai goale de conținut și mai rigide, umanitatea a avansat în alte direcții care aum tind să valideze impecabil rostirile lui Christos și ale altor mari maeștri ai umanității. Explorarea interioară a psihologiei moderne, fizica cuantică, bio-chimia, genetica și alte abordări conduc încetul cu încetul la aceeași concluzie, formulată limbajul timpurilor moderne: ființa umană este mult mai mult decât am crezut, iar conexiunea cu universul este cu mult mai adâncă. Conștiința umană în formele sale extinse, este non-locală și influențează particulele sub-atomice ale existenței. Este un alt mod de a spune că suntem una cu marele rest. ”Tatăl”.

O nouă paradigmă – adică mod de a percepe realitatea, se înfiripă. Întemeiată pe o nouă Percepție. Noua Paradigmă și Noua Percepție – sau noua Conștiență, sunt strîns legate între ele. Pentru a privi realitatea într-un fel nou este nevoie să o simțim într-un fel nou. Și aceasta este un proces progresiv care stă în puterile multora dintre noi. A venit timpul să trăim experiența adevărului despre noi înșine și despre realitate, dincolo de orice idee despre aceasta

Frica

Înainte de a creiona succint Noua Paradigmă și Noua Conștiență, vom trece în revistă aici principalele obstacole care au stat în calea ei până acum. Sursa principală a acestor impedimente a fost și este încă, pentru cei mai mulți oameni, identificarea completă cu spațiul mental. Liniaritatea minții și obișnuința de a privi prin viziera armurii ego-ului ne-au îndepărtat treptat de percepția largă a realității. Am învățat să explorăm realitatea mai degrabă folosind instrumentul investigativ, rațional al minții, stând la adăpost în cușca acestei extraordinare construcții numite ego. Ego simte puțin. Mai degrabă devenim conștienți de simțurile noastre atunci când ne doare ceva. Am limitat capacitatea de asimți la minimum preferând să ”trimitem la înaintarea” instrumentul lipsit de simțire al minții. Am decupat din realitatea enormă aflată de jur împrejurul nostru lanțuri logice, cauză-efect, încercând să înțelegem fenomenele și legitățile acestei lumi dense, plină de pericole, pentru ca astfel să limităm durerea experienței umane încarnate. A fost o soluție foarte bună căci ne-a asigurat supraviețuirea în corpuri. Dar această tentativă de a institui controlul liniar asupra unei realități non-liniare a avut efecte colaterale. Creșterea fricii fundamentale în fața existenței. Pe măsură ce am descoperit lumea și legitățile ei fizice, am descoperit încetul cu încetul și adevărul că mintea nu poate controla existența. Am păstrat intuiția profundă că ”ceva mult mai mare”, incontrolabil de către minte, ordonează existența și acest ceva ne-a umplut de frică.

Frica de durere ne-a făcut va să zică să limităm capacitatea noastră de a simți, de a percepe realitatea, dar a limitat și modul nostru de a interacționa unii cu alții. Am încetat să ne mai simțim, pentru a ne judeca mai degrabă. Pentru a fi logici. Ne-am considerat entități separate unii de alții și ne-am considerat un pericol unii pentru ceilalți.

Am investigat un timp foarte îndelungat motivele pentru care oamenii au limitat capacitatea lor de a simți, și mereu, într-un fel sau altul am descoperit o formă de frică legată de un mod sau altul de a judeca ralitatea. Ne temem de toate lucrurile pe care le respingem și pe care le considerăm a nu face parte din noi înșine. Acesta este ego. Cel care se crede separat. În vreme ce discriminează realitatea,din ce în ce mai multe dimensiuni ale acestei realități devin… imperceptibile. În noi înșine și în ceilalți, dar și în întreaga realitate. Nu le putem percepe, le împingem în dimensiunea inconștientă a ființei, dar ele continuă să existe și să ne influențeze deciziile și viața. Emoțiile noastre sunt conexiunea noastră cu aceste dimensiuni inconștiente dar și puntea către dimensiunea mentală, adică instrumentul discriminării. Cu cât ne opunem mai mult realității, cu atât frica este mai mare. Între minte și emoție este o legătură indisolubilă. Cu cât mentalizăm mai mult realitatea, cu atât zbuciumul emoțional este mai puternic. Rezultatul este pierderea încrederii în capacitatea noastră de a administra experiența umană, dar și pierderea încrederii în realitate. Majoritatea oamenilor o consideră mai degrabă un adversar. ”Viața e o luptă”.

Întoarcerea la A SIMȚI se împiecă de FRICĂ. Ne temem să simțim realitatea, pe noi și pe ceilalți. Am lucrat foarte mult cu oamenii pe antrenarea capacității de a simți realitatea și am făcut un inventar al principalelor frici care împiedică percepeția.

Frica de corp, frica de întuneric, frica de dimensiunile dense ale existenței sunt toate expresii ale fricii de moarte. Este o frică ce implică judecata fundamentală ”eu nu sunt corpul meu”, cu extensia implicită ”eu sunt mintea mea”. Mintea neagă corpul și închide porțile percepției corporale fără să-și dea seama de natura SFERICĂ  a percepției, și astfel se închide și față de dimensiunile rafinate ale existenței. Mă simt diferit de corpul meu, dar mă simt diferit și față de ”sufletul” meu. Este o incapacitate cronică de a percepe unitatea fundamentală între corp, minte și spirit și a faptului că acesteasunt expresii ale unei monade.

Frica de moarte are o implicație profundă: frica de viață. Nu trăiesc full pentru că mă tem să nu pățesc ceva. Astfel ajunge viața să fie un fel de moarte avant la lettre. Orice bucurie a vieții dispare din prea multă prudență față de viață.

Această frică se manifestă la nivelul relațiilor interumane. Mă tem de durere, și astfel mă închid față de tine, nu vreau să simt, sunt prudent și închis. Construim roluri pe care le jucăm unii față de ceilalți și viața devine un fel de ”tranzacție”. Vom încerca să obținem de la ceilalți ceeace credem că ne lipsește, iubire, respect, atenție, validare etc și ne vom teme etern câtă vreme nu ne vom asuma ”riscul” de ane deschide. Frica de celălalt ar putea fi numele acestui palier. Nu-i putem simți pe ceilalți oameni stând la adăpostul oului de cristal pe care l-am construit din judecată – ego, dar putem presupune orice despre ei în mod proiectiv. Fricile noastre proiectate sunt imaginea pe care o percepem despre celălalt.

Corespondentul său în partea rafinată a existenței este frica de dumnezeu. Deasemeni nu-l putem SIMȚI pe dumnezeu, ne simțim separați de întreg, și proiectăm o imagine a propriilor noastre frici din care alcătuim CONCEPTUAL divinitatea. Viziunea noastră despre oameni și despre dumnezeu este aceeași. Și atitudinea noastră lăuntrică.

Frica în fața realității umane și divine este rezultatul aceleiași separări: perspectiva noastră întemeiată pe discriminarea mentală a realității și pe neputința de a simți realitatea în adâncimea dar și în înălțimea sa rafinată.

Toată această frică se manifestă la nivelul emoțiilor. Izolați fiind în interiorul carapacei noastre protective, ne temem de oameni – care ne pot răni, trăda, minți înșela, de realitate care pare periculoasă și de neînțeles, oricâte legi ale fizicii cunoaștem, de divinitate, care este doar un nume pentru dimensiuni ale ființei pe care nu le percepem, dar și de imaginile despre divinitate pe care umanitatea le-a construit în secole, care numai liniștitoare nu sunt. În aceste condiții emoțiile noastre, frica de viață/moarte și tensiunea devin mod de a trăi. Exprimarea noastră este în consecință. Nu mai suntem în acord cu noi înșine, cu esența noastră profundă, ci rostim, acționăm și creăm realitate pentru a fi mereu în acord cu criterii exterioare. Spunem ceea ce oameni vor să audă de la noi, mai ales față de cei pe care îi iubim, în speranța că vom obține iubirea, validarea, atenția de care credem că avem nevoie. Trăim în conformitate cu normele religiilor organizate și dogmatice, pentru a obține de la dumnezeu iertarea de păcatul în care ne-am născut. Trăim cu frica față de conținuturile adânci ale propriei noastre conștiințe, care nusunt altceva decît propria noastră experiență de viață umană de care ne temem. Suntem într-o cutie de prejudecată la care ne este dificil să renunțăm pentru că pur și simplu FRICA stăpânește ne separă încetul cu încetul de cea mai mare parte din ceea ce suntem: de corpul nostru, de energiile noastre vitale,de emoțiile noastre pe care le considerăm adversari incontrolabili, de vocea noastră autentică și de percepția asupra dimensiunii noastre universale, de sufletul nostru sau oricum ați vrea să-i spuneți.

Sfera

Realitatea ne înconjoară permanent ca o sferă. Oriunde ne ducem atenția, pe orice obiect, nu facem altceva decât să decupăm un vector de percepție liniar din marea sferă aflată de jur împrejur. Suntem obișnuiți să funcționăm în acest fel, să percepem liniar, prin decupajul realității integrale în secvențe, în fotograme. Facem în interiorul nostru un fel de film, o înșiruire de fotograme, uitând că Realitatea este mai mare și mai adâncă decât atât. Ajungem să ne identificăm complet cu povestea înșiruită a momentelor noastre de percepție limitată și să credem că asta e totul. Intuiția Întregului rămâne, dar ne umple de frică. Tot ceea ce nu mai putem percepe în mod direct pare înspăimântător. Psihologia a numit această adâncime a Ființei, imperceptibilă, inconștient. Trecutul nostru face parte din acest inconștient, dar și dimensiunile rafinate ale propriei ființe pe care am uitat să le percepem.

Din experiențele trecute am decupat, mental, o poveste. Ajunge să fie ”povestea mea”. E doar o selecție din marea experiență a trecutului. În inconștientul nostru se află realitate trăită, stratificată, înfășurată, care cuprinde experiență umană pe nenumărate niveluri, de la cele mai dense – experiență corporală, gesturi, atitudini, până la cele mai rafinate, energie vitală, emoție, energie mentală și altele, mai rafinate încă. Din toate acestea memoria liniară reține un fir epic, uscat, ignorând restul. Ne temem de acest rest pentru că este irațional și confundăm Conștiența cu Rațiunea. Credem că dimensiunile iraționale sunt primejdioase pentru că suntem identificați cu mintea noastră și cu articularea mentală numită ego.

Exact la fel procedăm cu dimensiunile rafinate ale Sferei de Conștiență care fac parte din noi. Numim dumnezeu aceste dimensiuni pe care nu le putem percepe direct, dar ne temem de ele considerându-le străine deființa noastră. Încercăm să articulăm o realitate ”divină” de la nivel mental. Dumnezeu devine o proiecție. De aceea transferăm atribute umane divinității și ni-l putem închipui judecător, răzbunător, pretențios etc. Sunt atribute proiectate de propria noastră minte.

În mod evident, doar experiența directă a acestor dimensiuni poate să ne elibereze din închisoarea mentală pe care am construit-o. O dificultate în calea experienței integrale, sferice a realității este aceea că Sfera nu poate fi deschisă unilateral, doar într-o singură direcție. Noi vorbim mereu despre ”lumină”, pentru că ne temem de ceva numit ”întuneric” pe care îl asociem cu profunzimea ființei noastre. Am vrea să experimentăm lumina, să ne deschidem către înălțimea ființei ca o fugă de profunzimea ei. Este o căutare spirituală ce indică o profundă dualitate. Ruptura este acolo, înăuntru și ea este aceea care crează impresia că realitatea se desparte în lumină și întuneric.

Realitatea sferică, integrală poate fi percepută în momentul în care alegem să ne deschidem către propria noastră profunzime. Către inconștient. Acolo nu sunt demoni, ci experiență umană condensată, care de multe ori conține durerea intrinsecă experienței față de care ne-am închis tocmai pentru a nu o simți. Ne-am închis față de aspecte ale propriei noastre experiențe și le-am aruncat în spațiile inconștiente ale ființei. Nu putem să ne deschidem către ”lumină” fără să ne deschidem către aceste spații adânci. Este ceea ce unii deslușesc întermeni de ”vindecare interioară”. Este mai degrabă o reunificare, o recuperare energiei vitale investite în experiență trecută și zăvorâtă în adâncuri pentru a nu mai simți durerea.

Adâncimea și înălțimea ființei sunt una. Se petrec pe o singură axă, verticală, a ființei, pe care diferitele niveluri de densitate ale experienței umane curg unele în altele, precum culorile unui curcubeu. Curcubeul este o declinare a luminii albe în diferitele sale frecvențe sau culori. Nu poți avea doar indigoul, din simplul motiv că lumina e una și cuprinde întregul spectru, de la roșul întunecos la violetul cel mai strălucitor. În același mod, nu putem percepe doar frecvențele înalte ale ființei, închizând porțile percepției pentru cele dense. Ele sunt una.

Percepția sferică, sau integrală cum ar numi-o Ken Wilber nu este o teorie ci o experiență. Ea schimbă complet modul în care funcționăm în această lume densă și schimbă identitatea pe care ne-o asumăm, felul în care relaționăm, ne percepem și ne înțelegem pe noi înșine. Dimensiunea umană a existenței nu mai este ruptă de divin, ci o expresie a acestuia. Este o experiență despre care misticii tuturor timpurilor au împărătășit mereu dar care a fost greșit interpretată de la nivel mental. Școlile de mistere ale  tuturor timpurilor au fost experiențiale, nu teoretice, tocmai pentru a preîntâmpina această confuzie de planuri. Aici, cuvântul cheie este EXPERIENȚĂ.

Atenția – energia creatoare a Ființei

Explorarea percepției sferice a realității și întreaga perspectivă care dă acces la trăirea dimensiunii ființei pe care o numim Maestrul interior, începe cu disciplina Atenției. Atenția este energie creatoare, vie, miraculoasă. Orice dimensiune alimentată cu Atenție, crește. Dacă suntem cu atenția pe lucrurile de care ne temem, le materializăm. Dacă menținem atenția pe lucrurile pe care le dorim, le materializăm deasemeni. Dacă Atenția noastră este investită în vibrația mentală, speculativă, ea crește toate lucrurile, stările, dimensiunile la care ne gândim. Cea mai mare parte din Atenția noastră este de obicei irosită sau folosită pentru a alimenta dimensiuni pe care nu le dorim. Atenția este expresia umană a energiei sacre a divinității în formă umană. Este ceea ce crează conexiunea între conștiința umană și tot ceea ce există și instrumentul sacru al Creației.

Calitatea Atenției este aceea care dă calitatea Percepției sau a Conștienței. În mod obișnuit suntem într-o formă liniară a Atenției. Creăm un fel de flux de energie și transferăm ceva din noi înșine către obiectul atenției noastre. E un transfer de energie în timpul căruia nu suntem conștiență de faptul că suntem o SURSĂ de energie. Oamenii caută energia Atenției și încearcă s-o obțină în nenumărate moduri. Nu pot percepe faptul că sunt o sursă și atunci încearcă să obțină această energie din varii alte surse. Atenția este un aspect al Iubirii, este o vibrație unificatoare, integratoare. În mijlocul dualității experienței umane, ne credem lipsiți de energia sacră a divinității, ne credem părăsiți și ignorăm faptul că noi înșine suntem deasemeni o sursă, ca toate ființele conștiente ce alcătuiesc Întregul divin al creației.

Modificarea felului în care modulăm energia sacră a Atenției este fundamentală. Mai întâi este necesară o disciplină a Atenției. Pentru a exista, Sfera are nevoie de un Centru conștient. Aceasta este Sursa Atenției. Inima. În locul unei atenții focalizate pe un obiect, acest tip de Atenție este defocalizat. Percepția devine sferică. Este baza absolută a stării de Prezență. Respirația joacă un rol fundamental în menținerea stării de Atenție defocalizată, integrală, dar și de conexiune cu întreaga realitate sferică de jur împrejur. Al treilea element în această disciplină interioară este Atitudinea. În orice moment putem să alegem dacă suntem închiși sau deschiși percepției. Ego este închis, chiar dacă este aparent centrat pe el însuși. Atenția deschisă este, cu adevărat o practică permanentă care necesită ca întreaga atenție să fie centrată pe ceea ce simțim și pe menținerea alegerii de a rămâne deschis. Închiderea este pur și simplu, pentru majoritatea oamenilor, modul de a funcționa obișnuit. Originea sa este protecția față de durere. A simți este inconfortabil pentru că nu am învățat încă să administrăm energia percepției. Durerea nu este decât rezultatul luptei cu ceea ce simțim.

Disciplina Atenției și a stării de Prezență este cunoscută dintotdeauna de către practicienii stărilor de expansiune a conștiinței, de marii mistici și de maeștrii spirituali ai umanității tuturor timpurilor. Experiența spirituală directă totuși a fost ținută departe de lumea profană și a fost atributul orientărilor esoterice din interiorul oricărei tradiții religioase. Credincioșii tuturor tradițiilor mistice au practicat doar formele exterioare ale credinței, nu fondul, care a fost dintotdeauna această trăire. Rugăciunea Inimii isihastă, atunci când ajunge în forma în care cuvintele se topesc în respirație și nu mai rămâne decât Atenția sferică ce conține întreaga realitate este identică în fond, nu și în formă, cu cele mai avansate practici Vipassana sau Mahayana.

Timpurile s-au schimbat, conștiința umană s-a transformat, fondul experienței spirituale devine accesibil umanității ”profane”. Dezbrăcată de formele sale dogmatice, trăirea spirituală este aici, acum, accesibilă oricui alege transformarea interioară. Crizele de toate felurile nu sunt decât expresii ale înghețării energiei în aspectul său mental și conduc către transformare. Trăim timpuri în care în marile companii transnaționale se practică ”mindfulness” – adică o formă occidentală a meditației budiste zen, cu scopul de a asigura echilibrul și performanța angajaților și accesul liderilor la propria lor viziune. Există orientări integrale în școli, medicină, psihologie și științe, și tot mai mulți oameni ajung la concluzia că adevărul despre noi înșine a fost dintotdeauna aici,doar că nu l-am putut percepe.

Timpul percepției a venit.

Călătoria umanității spre Conștiență se apropie de rezoluție. Noi am numit această călătorie – Călătoria Inimii. Cu toți suntem într-o Călătorie a Inimii, o călătorie a Conștienței și a redescoperirii naturii divine a ființei umane.  (Horia Francisc Țurcanu)

Conferință/eXperiență: Fără Granițe – mijloacele simple ale eXperienței spirituale

Calendarul eXperiențelor Călătoria Inimii

Cărțile Maestrului Interior – Elena Francisc

 


Descarcă acest articol ca PDF.

7 comentarii

  1. Frumos, mare Om.

  2. Hei… Horia Francisc,

    M-am tot gandit cum as putea sa scriu ce am simtit cand am citit articolul tau. Ma gandeam ca daca cuvintele s-ar putea face auzite numai cand le vezi, poate ca ar fi fost mai usor de exprimat ceea ce am simtit.
    Este pentru prima data cand corpul meu freamata cand ma gandesc la ce am citit intr-un articol!
    Parca ar fi o descoperire sau o aliniere/potrivire/asezare/adunare/potrivire a tot ceea ce ni se intampla zi de zi.
    Nu reusesc sa gasesc inca sintagma potrivita pentru ceea ce este cuprins in aceasta scriere.
    Este mai mult decat am citit oriunde sau sunt toate adunate intr-un intreg/sfera, cursiv cu subiect si predicat, cu picioarele bine infipte in pamant, foarte clar si concis.
    Sau poate ca acum mi-a picat mie fisa inpreuna cu tot bancomatul!

    multumesc,multumesc, multumesc,

  3. Cred ca suntem foarte multi care nu spunem nimic pentru ca e foarte greu sa iti gasesti cuvintele pentru a exprima ceea ce simti dupa citirea unui articol de o asemenea profunzime si claritate, care ne conduce direct la esenta a ceea ce suntem!

    Multumim! Multumim la nesfarsit….

  4. Un articol super bine scris. Sa abordezi o asemenea tema nu e usor, sa o aprofundezi asa de mult inseamna deja ceva bun si totodata riscant. Felicitari!

  5. Da, un articol bine conturat si adresat multor oameni care isi doresc cu adevarat o aprofundare a sufletului interior, a calatoriei inimii spre o noua inaltare. Mi-am propus un vis pe care sper, daca in prezent este mai greu de realizat, sa fie realizat intr-o alta viata. Acel vis pana la urma se va realiza, cu sau fara mine, pentru ca simt ca se va intampla – cel al transmiterii reale a puterii gandurilor fara ajutorul altor forme de comunicare precum un email sau prin puterea cuvintelor. Va multumesc din inima pentru articol.

Adresa ta de email nu va fi afişată pe site. E OK să pui linkuri utile.




Descarcă acest articol ca PDF.
Print

Copyright © Călătoria Inimii 2010 - 2017

Călătoria Inimii este marcă înregistrată a Asociației de Terapii Transpersonale. Articolele de pe acest site sunt proprietatea intelectuală a autorilor și pot fi preluate doar cu precizarea numelor acestora și a sursei din care au fost preluate, în urma acordului scris al administratorului siteului www.calatoriainimii.net