Interviu cu Brother David Steindl-Rast

L-am cunoscut acum vreo doi ani, la Moscova, la o conferinţă internaţională de psihologie transpersonală. Printre toţi psihologii, psihiatrii, practicanţii de diferite „tehnologii ale sacrului” cum le-ar numi Eliade, îl remarcai imediat, îmbrăcat în rasa lui călugărească, simplu la vorbă, disponibil şi blând. Apoi l-am auzit vorbind şi electrizând sute de oameni. Cuvintele sale, venind de undeva, din adâncuri, aveau o forţă şi o putere de sugestie extraordinare. Am recunoscut energia experienţei. Omul acesta nu vorbea din cărţi, nu împrăştia idei. Era unul dintre aceia care trăiau, în mod direct, Revelaţia. Starea de conştiinţă extinsă. Pentru omul acesta, în mod evident, spiritualitatea nu era un cuvânt găunos. Oamenii simţeau acest lucru, şi de ori de câte ori numele său apărea în program, sala era plină. Am remarcat apoi că era singura „faţă bisericească” de orientare creştină prezentă la conferinţă, deşi, teoretic, spiritualitatea trăită este esenţa psihologiei transpersonale iar interesul faţă de un asemenea eveniment, în care terapeuţi din toată lumea se adunau pentru a împărtăşi experienţe, ar fi putut să fie imens. Erau acolo şamani şi călugări budişti, reprezentanţi ai unor tradiţii de pe întreaga planetă, veniţi la întâlnirea cu singura ştiinţă ce explorează spiritualitatea umană prin experienţă. Dar nu şi creştini, în afara lui Brother David Rast. Cine este acest om a cărui privire blândă şi acărui voce ca un firişor de apă, reuşeşte să ridice în picioare sutele de oameni de ştiinţă veniţi la conferinţă? Ascultam ceea ce spunea şi nu ne venea să credem că atâta transparenţă, atâta lipsă de rigiditate, asemenea excepţională capacitate de a împărtăşi trăirea spirituală venea din partea unui reprezentant al bisericii catolice oficiale.

Apoi am căutat informaţii despre el şi am aflat mai multe despre cărţile pe care le scrie şi despre conferinţele pe care le susţine în întreaga lume. Personajul s-a conturat. Brother David Rast, călugărul benedictin de origine austriacă, părea a fi un reformator curajos, un adevărat trăitor al stărilor de expansiune a conştiinţei care îşi făcuse un ţel din a deschide această cale şi altora. Trăia în America, dar împlinirea ţelului său îl conducea pretutindeni în lume. Apoi l-am întâlnit personal şi am schimbat impresii. Eram împreună cu Elena (Francisc J). A fost o întâlnire mare şi amândoi am rămas cu o impresie extraordinară despre acest om. Prezenţa sa putea fi simţită ca un curent electric, iar cuvintele sale, formulate cu o blândeţe neasemuită, aveau o putere de sugestie incredibilă. Brother David Rast era un iluminat. La despărţire, ne-a dăruit una din cărţile sale: Deeper than Words. Când s-a îndepărtat, în holul marelui hotel în care ne aflam, Elena a pivit după el şi a spus doar atât: „Simt că trebuie să-l invităm pe omul acesta în România”. Nu m-am mirat atunci, căci avem mulţi invitaţi care ne plac, din afara ţării, despe care cedem că a putea aduce ceva exploratorilor conştiinţei care se află în Călătoria Inimii alături de noi.

Apoi, am uitat acea replică a Elenei. Ea însă nu. Au trecut doi ani de-atunci şi acum Brother David este pe cale să vină în România. Ea este aceea care a făcut toate demesurile, deloc uşoare, pentru a face posibilă această călătorie de anvergură, pentru un personaj cum este Brother David. Cât despre mine, am stat mult în expectativă. Îmi plăcuse mult conversaţia şi prezenţa lui Brother David Rast, dar, îmi spuneam, ce-ar fi dacă i-am invita în România pe toţi cei care plac. Într-o bună zi din aceşti doi ani cât a durat organizarea tuturor detaliilor, vazând cât de hotărâtă era Elena să ducă la bun sfârşit proiectul, am întrebat-o de fapt ce o motivează, care este motorul acestei aventuri. A reflectat o clipă şi în cele din urmă mi-a spus ceva uimitor: „Cred că e important, ca energie, nu numai pentru noi şi numai pentru cei care călătoresc alături de noi, dar, pur şi simplu, pentru România. Simt că energia acestui om, trăirile lui, felul în care el este capabil să împărtăşească sunt lucrurile de care avem nevoie, la nivelul conştiinţei colective a ţării. Simt că această întâlnire va fi importantă pentru el şi pentru noi toţi.” Spun că mi s-a părut uimitor, pentru că foarte puţine ori am auzit-o pe Elena rostind numele României şi privind lucrurile dintr-o asemenea perspectivă.

Ei bine, lucrurile s-au copt şi acum totul pare să fi intrat în numărătoare inversă. Brother David Rast va străbate România şi noi împreună cu el. O Călătorie a Inimii care se anunţă o veritabilă aventură spirituală. Ediţia românească a cărţii pe care ne-a dăruit-o la Moscova, în holul unui hotel, este pe cale să intre în tipar, pentru a fi lansată la prima lui conferinţă. Toate semnele ne spun că această etapă a Călătoriei Inimii va fi una pe care n-o vom uita uşor iar acest lucru a devenit evident şi petru mine. Dar motorul neobosit al acestei întreprinderi a fost în permanenţă Elena Francisc, fără de care Călătoria nu ar fi fost posibilă. Intuiţia ei, aceea că România, ca fiinţă colectivă, are nevoie de prezenţa lui Brother David, a rămas în picioare. Are cumva legătură cu ceea ce se numeşte vindecare spirituală. Rămâne de văzut cu ce se va alege Brother David în urma acestei călătorii, căci niciodată o asemenea relaţie de vindecare nu are un singur sens.

Onoarea de a-l avea ca oaspete pe Brother David Rast este precedată de acest interviu care aduce cititorilor Călătorie Inimii o imagine despre cine este acest om.

Horia Ţurcanu

Aţi vorbit despre Isihasm şi despre Rugăciunea Inimii, o temă centrală în Ortodoxia est europeană. Totuşi, aparţineţi ordinului Benedictin. Care este conexiuea?

Personal sunt foarte legat de Ortodoxie în general şi de mistica isihastă în special. Pentru mine adâncimea Rugăciunii Inimii  depăşeşete cu mult graniţele înguste ale orientărilor diferitelor biserici. Dar trebuie să spun că şi în Ordinul Benedictin Rugăciunea Inimii are o importanţă enormă. Aş spune că este un instrument fundamental în practica benedictină. Ordinul există din secolul al 6-lea, vremuri în care biserica nu era încă scindată, astfel încât apropierea dintre ortodoxie şi abordările benedictine nu este greu de explicat. Experienţa este ceea ce contează. Nu dogma.

Sunteţi un apropiat al mişcării transpersonale, aveţi contacte cu Grof si alţii din zona experienţială a psihologiei, participaţi la evenimente ale „Noii Conştiinţe” în care vorbiţi despre perspectiva creştină asupra spiritualităţii, fără să vă deranjeze apropierea dintre ştiinţă şi spritualitate. Nu sunt mulţi oameni ai bisericii care fac acest lucru. Este acesta un semn al relaxării dogmatice a bisericii oficiale?

Întradevăr, nu sunt mulţi oameni din interiorul bisericii care se deschid către abordările mai puţin dogmatice. Dacă ar fi, atunci viaţa mea ar fi mai uşoară. Perspectivele dogmatice, rigide, închise, par a fi anacronice în aceste timpuri ale comunicării şi ale deschiderii şi acesta este motivul pentru care eu sunt atât de interesat de apropierea între perspectiva creştină şi cea ştiinţifică. Dogma ştiinţifică a fost la fel de închistată şi auto-defensivă ca şi cea religioasă, respingând total spiritualitatea ca făcând parte din Adevăr. Dar ştiinţa s-a deschis către trăirea directă a experienţei spirituale, mai ales prin intermediul psihologiei transpersonale şi acum, acest timp al comunicării şi al deschiderii face posibilă conexiunea între aceste abordări care păreau ireconciliabile. Mă consider unul dintre aceia care iau parte la acest proces al unificării viziunii ştiinţifice cu cea spirituală.

Cuvântul cheie aici pare a fi „experienţă”. Experienţa pare a submina orice dogmă, fie ea ştiinţifică sau religioasă. Părinţii psihologiei transpersonale au plecat de la experienţa directă a stărilor de conştiinţă extinsă şi au introdus trăirea spirituală în harta psihicului omenesc. Se întâmplă acelaşi lucru şi în dogma religioasă? Trăirea directă a stărilor spirituale ar putea schimba ceva în rigiditatea dogmatică a instituţiilor, în acelaşi fel în care s-a petrecut cu instituţiile ştiinţifice?

Da, experienţa este cheia. Experienţa nu ţine seama de dogmă şi nici de regulile prestabilite. Experienţa nu încape în cărţile de nici un fel, nici ştiinţifice nici religioase, căci experienţa spirituală este viaţa. Viaţa nu încape în concepte mentale. Abraham Maslow, unul dintre părinţii psihologiei transpersonale, spune că experienţa de conştiinţă extinsă nu se poate distinge de experienţa spirituală şi la aceeaşi concluzie formulată altfel ajunge şi Stanislav Grof. Diferenţa este dată numai de persistenţa experienţei şi de puterea de a trăi aceste niveluri spirituale ale conştiinţei în fiecare moment al vieţii. Diferenţa între majoritatea oamenilor şi marii mistici, cum sunt şi sfinţii bisericii, este aceea că pentru un om obişnuit experienţa mistică este o experienţă de vârf, după care re-cade în starea ordinară de conştiinţă, în vreme ce marii mistici trăiesc la acea intensitate fiecare moment al vieţii lor. Toţi trăim experienţe spirituale mai mult sau mai puţin, dar educaţia şi alţi factori ţinând de spaţiul conceptual ne fac să negăm propriile experienţe. Mulţi cred, după o asemenea experienţă, că nu a fost decât o nebunie temporară, un moment de rătăcire. Iau Adevărul drept falsitate şi iluzia drept Adevăr. După părerea mea, importanţa acestui moment pe care îl trăim cu toţii este tocmai lărgirea momentelor de experienţă mistică, de experienţă a Adevărului. Încetul cu încetul începem să integrăm în viaţa de zi cu zi aceste trăiri spirtuale şi începem să validăm spaţiile subtile  ale conştiinţei noastre ca făcând parte din viaţa noastră. Este o parte din ceea ce numim „Revoluţia Conştiinţei” sau Noua Conştiinţă sau Noua Spiritualitate.

Trăirea directă a stărilor spirituale de către oricine, validarea acestor trăiri ca fiind perfect reale, nu ar fi un pericol pentru biserica instituţionalizată? Dacă oricine ar avea acces în orice moment al vieţii sale la trăirea directă la divinităţii, atunci ce ar mai face biserica? Cunosc un caz în care cineva din România a avut o experienţă cristică şi apoi a împărtăşit-o cu duhovnicul său. Acesta l-a îndrumat către serviciul de psihiatrie. Cum vedeţi viitorul bisericii istituţionale din perspectiva deschiderii conştiinţei către trăirea directă a acestor stări?

După cum văd eu, scopul bisericii este acela de a mijloci comuniunea între om şi dumnezeu, de a deschide porţile trăirii spirituale. Dar biserica este o instituţie, şi orice instituţie, fie ea de invăţământ, medicală, religioasă , politică sau oricum ar fi, după un timp scurt de funcţionare, tinde să uite să promoveze scopul în care a fost creată şi începe să se promoveze pe sine. Aceasta este natura unei instituţii. Tinde să se cristalizeze, să înţepenească, să substituie viaţa, experienţa vie, cu dogma rigidă. Un mistic ce trăieşte revelaţia, într-un anumit sens, nu are nevoie de o instituţie care să mijlocească accesul său la divinitate. Pe de-altă parte, biserica are darul sau harul de a deschide unele porţi către trăirea stărilor mistice, pentru aceia care nu au găsit calea încă. O instituţie este o creaţie omenească şi ca orice creaţie omenească este potrivită unui anumit moment şi răspunde unei anumite necesităţi. Dacă există, a fost nevoie de ea în clipele în care umanitatea poate că pierduse direcţia. Dar lucrurile se schimbă, umanitatea se schimbă şi biserica, una dintre instituţiile care reflectă conştiinţa omenească, se schimbă şi ea. Văd foarte clar cum dogma şi rigiditatea bisericii instituţionale îndepărtează oamenii de ea în aceste timpuri ale transformării şi ale deschiderii şi îmi pare rău. Dar pe de-altă parte simt că biserica, poate mai încet decât alte instituţii, se transformă şi ea. Va exista atâta vreme cât cineva va mai avea nevoie de ea. O structură nu este decât o ficţiune, o convenţie. Adevărata biserică este umanitatea însăşi în care divinitatea se manifestă.

Multe tradiţii mistice au în centru lucrul cu „spaţiul sacru al inimii”, în care inima nu este un organ fizic, ci un centru spiritual al fiinţei, o poartă către dimensiunile inefabile ale propriei fiinţe. În ortodoxie şi în isihasm in special, inima este privită în acelaşi fel. În România avem o abordare experienţială pe care o numim Respiraţia Inimii şi care deasemeni deschide porţile către dimensiunea transcendentă a fiinţei. Cărţile dvs se referă mereu la a coborâ în inimă. Care este perspectiva dvs asupra Inimii ca poartă spirituală?

Inima este un centru absolut, un punct de întâlnire a tuturor dimensiunilor fiinţei, fizică, energetică, emoţională, mentală şi spirituală, este precum măduva unui copac, în jurul căreia se crează miracolul realităţii copacului. În creştinism, marele maestru al Inimii – după Isus – este Sf Augustin care a trăit în secolul 4. El spune că „în inimă, Dumnezeu este mai apropiat de mine, decât sunt eu însumi”.  Acest adevăr a fost rostit întradevăr în multe tradiţii ale lumii, în multe feluri. Este un alt fel de a spune că esenţa noastră cea mai intimă este divină, transcendentă şi că există un nivel al fiinţei în care suntem una cu divinul, în care comuniunea este deplină. Pe de-alta parte Sf Augustin percepea modul dualistic în care funcţionează mintea omenească şi care ne separă cumva de esenţa noastră. Abia acum psihologia transpersonală se ocupă de acest lucru, dar pentru acele vremuri, perspectiva Sf Augustin este extraordinară. El observă felul în care existenţa umană limitează divinitatea interioară şi principala sa preocupare este aceea de a elibera fiinţa din această limitare. Un alt lucru pe care îl observă Sf Augustin este acela că noi simţim această profundă prezenţă a divinităţii în inimă şi acest lucru ne face să căutăm fără încetare. Inima ne mână fără odihnă în această căutare care ia diferite forme dar în esenţă este căutarea originii, a esenţei pe care noi o simţim şi o presimţim în interior. Inima este un punct de transformare, punctul în care dimensiunile se întrepătrund, în care aspectul nostru uman îşi trage vitalitatea din principiul divin. Dincolo de punctul de transformare al  inimii este Misterul pe care îl numim Tatăl şi pe care îl putem doar simţi. Doar simţirea ne poate pune în conexiune cu această dimensiune a fiinţei care nu poate fi gândită sau conceptualizată, ci doar trăită. De aceea este inima atât de importantă în creştinism şi în alte tradiţii mistice, pentru că este singura punte de legătură cu transcendenţa. Întreaga Creaţie a universului fizic din care facem parte şi noi ca fiinţe umane este accesibilă prin punctul de transformare al inimii. Este ceea ce numim Fiul, sau conştiinţa Cristosului Cosmic. Iar aspectul dinamic al Creaţiei este numit în creştinism Duhul Sfânt. Întregul poate fi deci trăit pe trei niveluri de experienţă: Misterul sau Tatăl, Universul fizic sau Fiul şi aspectul său dinamic, sau Sfântul Duh, iar Inima este centrul acestei experienţe multidimensionale. Şi, ca să revin la punctul de plecare al discuţiei, este remarcabil modul în care, în vremurile din urmă, experienţa psihologiei transpersonale a redesenat hărţile conştiinţei în aşa fel încât similitudinile cu viziunea creştinismului mistic au devenit evidente. Ceea ce misticii creştini trăiau acum mult timp, îşi face loc acum în experienţa diectă a stărilor de conştiinţă extinsă, iar inima, acum, ca şi atunci, joacă acelaşi rol de centru, de punct de tansformare, de poartă între dimensiuni.

Acest aspect dinamic al Creaţiei include experienţa umană, gândirea, emoţiile, drama, într-un cuvânt, „iluzia”, aşa cum o numeşte budismul…

Da, aceasta este frumuseţea unică a creştinismului, faptul că întreaga experienţă umană, simţită de la nivelul inimii, nu numai că include experienţa umană oricum ar fi ea, ci o transcende, merge dincolo de ea fără să o nege, o înglobează în marea pulsaţie universală a întregii Creaţii.

În Isihasm, Rugăciunea Inimii se face cumva dublată de o anumită respiraţie. Respiraţia este un instrument fundamental şi în alte tradiţii mistice, un instrument al transcendenţei, care deschide porţile conştinţei. Ce ne puteţi spune despre respiraţie?

În Rugăciunea Inimii scopul este acela de a coborâ mintea în inimă, cu alte cuvinte de a trece de pe un nivel pe altul de conştiinţă. Iar acest lucru, trecerea între diferitele niveluri ale conştiinţei se poate face cu ajutorul respiraţiei care este mult mai mult decât o funcţie fizică sau fiziologică ce ţine de corporalitate. Respiraţia uneşte cumva diferitele niveluri de experienţă pentru că tinde să concentreze totul în momentul prezent, pe când mintea omenească tinde să alunece mereu în viitor sau în trecut. Respiraţia aduce mintea în clipa trăită acum şi astfel o unifică cu simţirea, cu inima. A rămâne focusat pe respiraţie te pune în conexiune cu esenţa, cu sinele, cu centrul fiinţei. Atunci când rugăciunea este însoţită de respiraţie, există un punct, un moment în care cuvintele rugăciunii dispar şi respiraţia însăşi devine un fel de rugăciune care expansionează în afară şi revine înlăuntru, unificând totul. Asta se întâmplă când practicăm Rugăciunea Inimii. Noi, benedictinii,  practicăm Rugăciunea Inimii, dar este preluată întradevăr din tradiţiile răsăritene. Probabil cunoaşteţi Filocalia, povestea unui călugăr rus aflat în căutarea Adevărului, şi care îl află în practicarea Rugăciunii Inimii…  Această carte a avut şi are o enormă influenţă în lumea occidentală şi pomenesc despre ea pentru că se potriveşte în context. Este vorba despre experienţa personală a comuniunii cu divinitatea, iar calea este ceea a inimii şi a respiraţiei, a practicării momentului prezent.

Mai există şi alte căi pe care le praticaţi pentru a intra în stări de expansiune a conştiinţei, pentru a trăi direct experienţa spirituală?

Cântecul, sau mai bine spus incantaţia, care are o mare legătură cu respiraţia şi cu rostirea. Dacă o rugăciune se poate petrece complet în interior, incantarea aduce starea interioară în manifestare, în plan fizic, material, prin vibraţie, este un fel de materializare a stării interioare trăite, o împărtăşire a trăirii în dimensiunea încarnată, umană. Incantaţia, deasemeni, este folosită în toate tradiţiile mistice ale lumii şi desigur în abordările spirituale care nu ţin de o anumită tradiţie. Rugăciunea şi respiraţia, unificate în momentul Prezent şi eliberate prin intermediul cântecului, au darul de a extinde, de a radia trăirea spirituală. O altă practică importantă pentru benedictini este ceea ce numim „lectio divino”, sau „citirea spirituală”, care constă în citirea unor texte sacre, dar nu pentru a extrage informaţia de-acolo. Ele se citesc cu ochii sufletului şi se ascultă cu urechile inimii. Este de fapt o împărtăşire din energia subtilă a unui anumit text. Deasemeni este o practică ce poate fi găsită şi în alte tradiţii, cum este cea budistă. În această practică nu iei ceva din pagina textului, ci laşi textul să te învăluie. Nu trebuie să înţelegi ceva anume, o semnificaţie, ci doar să te scalzi în vibraţia acelui text. Tot mai mulţi oameni de pretutindeni descoperă această cale de a accesa stări spirituale, oameni care nu sunt călugări, şi care au integrat această practică în viaţa lor, pentru că este o practică uşoară şi eficace.

De asemeni tot mai mulţi oameni încep să perceapă dimensiunea terapeutică a trăirii stărilor de conştiinţă extinsă, a stărilor spirituale, să înţeleagă felul în care deconectarea de dimensiunile spirituale ale fiinţei este faptul care conduce la alterarea stării de sănătate sau de echilibru al fiinţei. Orice boală, porneşte din ruptură şi coboară prin intermediul emoţiei şi energiei, la nivelul fizic. Care este perspectiva dvs asupra acestei dimensiuni terapeutice a trăirii spirituale?

Există o mare tradiţie a vindecării prin reconectarea la esenţă, în biserică, dar care, cumva, în timpurile din urmă a căzut pe planul al doilea. Călugării din toate tradiţiile cunosc puterea vindecătoare a trăirii spirituale iar termenul de therapeutes îl desemna pe acela care însoţea un bolnav pe drumul vindecării prin reconectarea la dimensiunea spirituală a fiinţei. Terapeut deci, ab initio, nu insemna vindecător, ci însoţitor, tocmai pentru că era percepută spiritualitatea actului în sine. Cuvântul „religie” de asemeni, provine din „religare”, care înseamnă a reconecta, a reface legătura. Dimensiunea vindecătoare a actului spiritual, a trăirii spirituale îşi face, întradevăr, loc, din ce în ce mi mult în lumea modernă care descoperă adevăratele rădăcini ale suferinţei. Separarea de întreg sau de divinitate prin tăietura pe care o operează privirea duală asupra realităţii. Vindecarea care survine în urma experienţei spirituale este adevărata vindecare, aşa cum descoperă şi lumea ştiinţei. Vindecările spirituale nu au încetat niciodată să existe, chiar dacă ştiinţa le trece la categoria „fenomene neelucidate”. Acum doar că devenim mai conştienţi de acest lucru. Eu personal, prin tot ceea ce fac, prin cărţile mele, prin conferinţele mele, încerc să atrag atenţia asupra importanţei trăirii spirituale ca sursă a vindecării. Trăirea spirituală este accesibilă oricui, căci divinitatea nu face discriminare cu nimeni, este pretutindeni, aşteptând să fie descoperită din nou, la capătul rătăcirii. Instrumentele reconectării la esenţă sunt întotdeauna simple şi la îndemâna oricui. Respiraţia, cântecul, rugăciunea, recunoştinţa faţă de ceea ce experimentăm… Sunt de fapt instrumente ale vindecării spirituale.

Curând veţi fi în România pentru o… Călătorie a Inimii. Ştiţi ceva despre România? Cum simţiţi aproprierea acestei călătorii?

Ştiu că este o ţară în care spiritualitatea ortodoxă este la ea acasă. Am auzit despre mânăstirile României. Întotdeauna m-a interesat Estul şi centrul Europei, pentru că eu sunt născut în Austria, iar rădăcinile mele sunt acolo. Simt că va fi o experienţă extraordinară pe care o aştept din toată inima, cu emoţie. Faptul că această călătorie se va petrece sub semnul Inimii este pentru mine semnul pe care îl aşteptam. Apropos, de ce numiţi ceea ce faceţi Călătoria Inimii? Îmi place, dar ce semnificaţie are pentru voi acest lucru?

Călătoria Inimii este călătoria Sufletului aflat în experienţa încarnării. Tot ce este omenesc  deci, face parte din Călătoria Inimii.Timpul în care vom fi împreună în România face parte din această Călătorie. Cum vi se pare acest lucru?

Minunat. Inima mea o presimte deja.

PS. Brother David Rast va susţine conferinţe publice în Bucureşti, Iaşi, Cluj, Ordea şi Timişoara în perioada 30 septembrie-6 octombrie. Gasiți toate detaliile în pagina specială a evenimentului, la adresa http://www.calatoriainimii.net/brother-david-steindl-rast.