Calatoria Inimii

Aventurile unui final de workshop. Momentul alb. Ce legătură au stările de conştiinţă cu viscolul. Ger şi cădere de guvern pe câmpiile patriei. Marile întrebări, marea curăţare. A accepta ceea ce este. Noi suntem creatorii realităţii noastre? Poate ai Adevărului nostru. Încrederea în Sine. Energiile sunt aici ca să ne servească, oricum ar părea acest lucru din perspectiva aspectului uman. A avea încredere înseamnă a ieşi de sub imperiul fricii şi, deci, al controlului. Ultima libertate. Călătoria Inimii continuă laCluj, 23 februarie:  conferinta “2012, Transformarea interioară” plus o mare Experienţă. A fost un workshop superb la Iaşi, care s-a terminat înalt. Pentru mine, cel mai adânc moment al acesteri întâlniri magistrale a fost în cea de-a doua zi, seara, după Respiraţia Holotropică. Erau acolo oameni din toată Moldova, nu numai de la Iaşi, veniţi, în ciuda viscolului, să coboare în adâncul propriei Conştiinţe. Unii mai fuseseră, alţii nu. Parcă se cunoşteau dintotdeauna. În prima zi, vorbiseră încontinuu, o vorbărie compulsivă pe care noi, eu şi Elena, o cunoaştem. Este sentimentul interior al experienţei care urmează. Ceva, în adâncul inconştient, ştie ce se va petrece. Simte. Şi atunci,cumva, apare frica. Mintea încearcă să compenseze cum se pricepe să facă. Exteriorizează, proiectează, aruncă jerbe de cuvinte în aer, ca şi cum ar vrea să acopere acea nelinişte interioară a experienţei care, de fapt, deja a început. Ei bine, la Iaşi, această nelinişte prinsese culori vii, judecând după fluviile de cuvinte. Asta în prima zi şi la începutul celei de-a doua. Iar acum, în acest moment magnific al finalului celei de-a doua experienţe de conştiinţă extinsă, se lăsase tăcerea. Minute în şir, nimeni nu s-a mişcat din loc. O tăcere fierbinte în care pluteau, de nerostit, experienţele lor. Nimeni nu s-a ridicat în picioare după ce muzica s-a oprit, nimeni nu s-a grăbit la ţigări, nici un cuvânt nu a rupt catifeaua adâncă a tăcerii, punctată de flăcările lumânărilor de veghe în înserarea sălii. Apoi ne-am ridicat şi am făcut un cerc de rezonanţă. Atunci i-am privit. Chipurile lor se schimbaseră. Nu mai erau aceiaşi de la începutul experienţei. Şi tăcerea aceea, superbă, cuprinzând în ea toate cuvintele care ar fi putut fi spuse vreodată despre experienţa trăită. Acesta a fost pentru mine momentul de vârf al Iaşiului. Duminică, atunci când am plecat spre Bucureşti, ningea deja de mai bine de 24 de ore. Am plecat cu acest moment, pe care vi l-am povestit mai sus şi cu sentimentul neclar al unei mari neînţelegeri. Ascultasem întrebările lor, observaţiile lor, nelămuririle care urmează oricărei experienţe de conştiinţă extinsă. Mintea, după un time-out major, încearcă să recupereze scena conştienţei, încearcă să explice experienţa, să o aducă în limitele înguste ale raţiunii. Acest lucru nu este posibil fără să pierzi experienţa. Şi totuşi, aşa cum se întâmplă de multe ori, lipsa de încredere în propriile trăiri, conduce la erodarea mentală a acestora. E ca atunci când ai avut un vis extraordinar şi încerci să-l povesteşti, să-l explici, sa-l interpretezi. Îl strici. Sau ca atunci când povesteşti de atât de multe ori o anumită experienţă, încât, după un timp, adevărul despre acea experienţă  se pierde şi nu mai rămâne decât uscăciunea goală a povestirii. Trăirea a murit. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când încerci sa scoţi experienţa din sfera trairii simţite şi s-o traduci în logică, în  mentalizare liniară. Nevoia de a explica vine din frică. Frica de necunoscut, frica de inconştient, de teritorii pe care mintea nu le poate controla. Caci, în ultimă instanţă este vorba despre control. Acesta este rolul minţii, de a încerca să controleze – din motive de “securitate”, o realitate incontrolabilă. Conştienţa adâncă a faptului că realitatea este incontrolabilă naşte frică. Mintea crede că dacă poate explica ceva, dacă găseşte o relaţie cauză-efect, atunci “cunoaşte” şi poate controla efectul. Sigur că este o utopie. Nici un lucru nu este “efectul” unei singure cauze, ci al unui context pe multe niveluri ale realităţii, iar mintea, în cel mai bun caz va desluşi unul sau două elemente ale contextului, întotdeauna în realitatea liniară. Niciodată în realităţile non-liniare ale Conştiinţei, acolo unde se află adevăratele “cauze” ale realităţii.

Unde ar putea fi marea Călătorie a Inimii anului 2012 în altă parte decât în peninsula Yucatan, Mexico? O explorare echivalentă cu o iniţiere, a energiei unora dintre cele mai sacre locuri ale acestei planete: Chichen Itza, Maypan, Palenque and much more. Vom fi ghidaţi de unul dintre cei mai celebri maeştri iniţiaţi în tradiţiile mistice maya. Vom explora comunităţi locale în care supravieţuiesc urmaşii marilor sacerdoţi care au creat calendarul mayaş şi vom participa la ceremonii tradiţionale conduse de shamani locali. Dar cel mai important lucru pe care îl vom face va fi să plonjăm în Conştiinţa acestui spaţiu prin intermediul propriilor noastre călătorii interioare desfăşurate în cele mai puternice vortexuri energetice ale Yucatanului. Vom explora stări de conştiinţă extinsă într-o splendidă călătorie personală şi deopotrivă transpersonală, accesând spaţiul atemporal al momentului Acum, în care marele trecut şi tuburătorul viitor se întâlnesc în propria inimă. Va fi probabil cea mai formidabilă expediţie la antipozi pe care am făcut-o până acum sub sigla magică a Călătoriei Inimii. O călătorie în căutarea revelaţiei interioare din care vă veţi întoarce conştienţi de ceea ce aduce pentru voi personal marea transformare a anului 2012. Iată primele informaţii despre marea călătorie de Conştiinţă a anului 2012, o călătorie pe care nu numai voi aţi aşteptat-o cu emoţie, dragii noştri exploratori ai lumilor interioare, ci şi noi, aceia care ne-am asumat rolul de Centru al acestui vârtej al experienţelor de conştiinţă. Nu va fi o călătorie obişnuită – asta dacă, cumva, raidurile noastre în junglele amazoniei vi s-au părut banale, căci miza este enormă pentru aceia care sunt pe valul transformării interioare. Energia formidabilă a acestui an de cotitură în istoria umanităţii se va suprapune peste aceea a propriilor noastre transformări. Şansa unui salt cuantic de Conştiinţă este enormă. Iar noi ne-am pregătit pentru acest lucru. Mulţi vorbesc despre Noua Energie dar puţini o experimentează şi încă mai puţini au curajul de a o invita în viaţa lor. În acelaşi fel, mulţi vorbesc despre Sfârşitul Timpurilor şi despre profeţiile Calendarului Maya, dar puţini înţeleg. Ei bine, această călătorie are drept ţel mai mult decât a înţelege: a experimenta în mod direct Noua Energie exact în acele locuri în care sacerdoţii maya, exploratori ai conştiinţei prin excelenţă, acum câtea mii de ani făceau propriile lor călătorii în Conştiinţă, descoperind uluiţi transformarea care urma să se petreacă în timp liniar. Sacerdoţii mayaşi, ca şi noi, călătoreau în conştiinţă accesând porţile interioare ale Prezenţei şi ale momentului Acum. În Conştiinţa integrală nu există timp, căci totul este Acum. În aceleaşi locuri, în acelaşi fel, chiar dacă a trecut un timp liniar de mii de ani, noi, vechii exploratori, ne vom întoarce în Acum, în acel spaţiu non-temporal în care este accesibil Întregul. Va fi o călătorie la antipozi, dar şi o călătorie în adâncurile memoriei Sufletului. Fiecare dintre membrii acestei mici comuniuni pe care o vom constitui aduce propriile sale revelaţii şi propriile sale explorări în mare Revelaţie care se petrece la scara globală. Călătoria noastră se va petrece în luna octombrie şi va dura aproximativ două săptămâni. Ştiţi cu toţii deja că aceste expediţii ale noastre nu sunt nici pe departe doar turism, ci puternice sesiuni de lucru cu stări de conştiinţă extinsă. Vom călători în cele mai sacre locuri şi ruine ale peninsulei Yucatan, vom traversa peisaje de vis şi vom lucra cu conştiinţa în locuri cu mare încărcătură istorică şi sacră. Vă vom conduce, treaptă cu treaptă, zi după zi, din ce în ce mai adânc în trăirea propriei conştiinţe, astfel încât periplul exterior va deveni reflexia

Noua Conştiinţă, Sfârşitul Timpurilor, Revoluţia Conştiinţei, Noua Eră a Umanităţi, A doua venire a Lui Cristos, Noua Paradigmă, Timpul Înălţării Spiritului, Noua Umanitate… Ce înseamnă de fapt aceste lucruri? Momentul Acum, singura poartă către Fiinţa Integrală. Practicarea Prezenţei, Calea către Sine. Toate acestea nu sunt decât moduri de a exprima un singur lucru: Conştienţa. A deveni o fiinţă conştientă, aceasta este direcţia fundamentală a timpurilor transformării. Cuvântul magic al secolului 21 şi mai ales al anului 2012. Conştienţa este marea Cheia către Sine. Dar ce este până la urmă Conştienţa? Vrei s-o înţelegi. Dar ea nu poate fi decât trăită. Este o Experienţă, nu un concept. În lumea bulversată a anului 2012 pare că toate noile căi spirituale se reduc la acest cuvânt care se referă la viaţa în ansamblu sau la felii ale ei. A deveni conştient de adevărata natură a universului, a timpului, a iubirii, conştient de adevărata anvergură a fiinţei omeneşti, de natura corpului, a energiei, a emoţiei şi mai ales a minţii, conştient de natura ego-ului, vorbim despre alimentaţie conştientă şi iubire conştientă, despre politici conştiente şi afaceri în care conştienţa schimbă totul. Sfârşitul lumii vechi pare legat de apariţia unei noi lumi, conştiente. Aceasta este trezirea anunţată de profeţi cu milenii în urmă, ce naşte o nouă paradigmă. Adică o nouă perspectivă asupra noastră şi a întregii Creaţii. Astfel, trăim acum momente în care întreaga lume este în căutarea Conştienţei. Întreaga lume aşa cum o trăim acum, aflată în transformare, este articulată pe modul liniar, raţional de percepţie asupra realităţii. Pentru umanitatea de până acum, conştienţă a însemnat înţelegere a lumii. De aceea, ştiinţa a fost aceea care dictat expansiunea, tehnologia a fost aceea care dus înainte progresul. Cogito ergo sum, cuget, deci exist. Mintea deci şi incredibilul său copil, Ego, au fost aspectele umane care au creat realitatea pe care o trăim. Conştienţă a însemnat raţiune. Marile minţi ale umanităţii, geniile, au ajuns în punctul în care au perceput ceea ce misticii tuturor timpurilor au trăit dintotdeauna: dincolo de raţiune mai e ceva. Ceva mult mai mare, mai larg, mai cuprinzător. Raţiunea nu numai că nu putea explica totul, dar părea mereu învinsă de acel Ceva iraţional şi aleator, pe care misticii îl numeau Spirit, Dumnezeu, Sine şi în multe alte feluri. Psihologia occidentală care s-a exclusiv de minte şi de ego, numea acea zonă necunoscută a psihicului inconştient. Un alt nume, mai „ştiinţific” pentru adâncimile necunoscute ale fiinţei. Un spaţiu în care păreau să se află toate cheile. Funcţiile corpului omenesc, legile necunoscute care articulau curgerea vieţii, naşterea şi moartea, toate păreau să aibă o legătură cu inconştientul. Cei mai geniali inventatori, artişti, creatori, cei mai mai de seamă oameni de ştiinţă păreau să aibă o relaţie specială cu acest inconştient în care ascundea divinitatea însăşi. Perspectiva asupra acestuia era uneori atât de terifiantă, încât Carl Gustav Jung, unul dintre exploratorii cei mai de seamă ai acestor teritorii obscure, spunea că inconştientul nu va putea fi niciodată adus complet în conştienţă totală, cel puţin nu atâta vreme cât ne aflăm aici, în aceste corpuri, în această experienţă umană. De ce spunea acest lucru? Pentru că inconştientul era una cu iraţionalul, iar conştienţa egală cu raţiunea. Carl Gustav Jung s-a înşelat. Acum trăim timpurile în care spaţiile inconştiente ale fiinţei devin accesibile fiinţei umane câtă vreme se află în corp, în plină experienţă a încarnării. Doar că, pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie redefinită conştienţa. Conştienţă nu înseamnă raţiune liniară, ci mult mai mult decât atât. A deveni conştient de mai  mult este egal cu a percepe mai mult.

Calatoria Inimii Mele Va scriu voua, dragi prieteni ai Calatoriei Inimii, acum la sfarsit de an, si in acelasi timp imi scriu mie insami, asa cum ma indeamna Inima. Intr-un fel este acelasi lucru. Caci Eu, cea care Sunt cu adevarat, sunt una cu voi, dupa cum si voi, cei care Sunteti cu adevarat, sunteti in mine, in Inima mea, sunteti Eu. Integrarea, marele dar O transformare fundamentala a naturii mele a avut loc insa, cand anume s-a produs, nu pot spune. Nu cred ca, in cazul meu, este vorba doar de o singura experienta – bum! si gata – ci de un cumul de mai multe experiente care au avut loc in ultimii ani. Acum cativa ani mi-am dat seama ca ceva se intampla. Procesul interior al transformarii de constiinta incepuse. Dar integrarea definitiva a acestei transformari in viata mea de zi cu zi, sau in dimensiunea 3D cum o numim noi, a avut loc cu adevarat abia anul acesta. Un an fabulos caruia ne pregatim, cu totii, sa-i spunem ramas bun. Iar eu, draga 2011, aleg pe langa „ramas bun” sa-ti transmit si recunostinta mea pentru enorma bogatie in experiente pe care mi-ai adus-o. Stiu ca, de fapt, imi sunt mie insami recunoscatoare pentru experientele pe care mi le-am oferit si, mai ales, pentru prezenta constienta cu care am ales sa-mi traiesc, de acum inainte, viata. Caci integrarea acestui proces al transformarii este marele dar al lui 2011 pentru mine. Sinceritatea fata de sine Schimbarea radicala din propria-mi constiinta, pe care o simteam, pe de-o parte ca pe o trezire iar pe de alta ca pe o moarte a trecutului, imi genera trairi foarte puternice dar si frici enorme pe care vechea Elena era, uneori, incapabila sa le rezolve. Apoi, mai era si sentimentul integritatii care ma obliga sa fiu ceea ce ii invatam pe ceilalti sa fie, la workshop-urile noastre, altfel adevarul meu ar fost schiop. Si astfel, calatoria inimii mele s-a transformat intr-una in care sinceritatea fata de mine insami a preluat controlul. Fara aceasta, aproape brutala sinceritate fata de mine insami, nu mi-as fi putut simti inima deschisa in orice situatie, oricat de dificila ar fi parut pe moment. Si tot aceasta sinceritate cu mine insami a fost cea care m-a ghidat catre descoperirea acelei calitati a iubirii care nu isi are cuibul in gandurile mele, in visele mele, in ideile mele, in cuvintele sau actiunile mele. O iubire care cere cu indrazneala o noua calitate a atentiei, a prezentei, a constientei. Iubirea care nu poate fi primita sau daruita, caci este o stare de constiinta a fiintei. Un mod de a exista. Fara aceasta permanenta sinceritate cu mine insami nu as fi putut trai toate acestea si nu as fi putut integra propria-mi transformare in viata mea de zi cu zi. Astfel, pentru mine, sinceritatea fata de sine a devenit unul dintre instrumentele fundamentale ale transformarii interioare. Caci transformarea interioara presupune o permanenta veghe launtrica, o permanenta prezentza, o permanenta atentie orientata catre fenomenele interioare. Acesta este unul dintre lucrurile pe care mi le-am daruit in 2011 si pentru care imi multumesc cu bucurie. Tacerea interioara Si, pentru asta, uneori, am avut nevoie de tacere, in interior si in exterior. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am scris pe site in tot acest timp. Nu se formase inca legatura intre noile energii pe care le simteam instalandu-se in mine si capacitatea mea de a le exprima. Cuvintele obisnuite nu pot face conexiunea intre constiinta liniara in care mintea noastra este programata, si nivelurile colective ale constiintei, care transcend logica si ratiunea. De multe ori am vrut sa va impartasesc din trairile mele in lucrul cu starile de constiinta extinsa insa ma oprea mereu aceeasi intrebare pe care mi-o puneam inainte de a incepe sa scriu.

Încheierea unui capitol. Călătoria Inimii trece într-un nou stadiu, ca şi Conştiinţa în ansamblu. Un parcurs experienţial al propriei Fiinţe. Cine suntem, cu adevărat? Noua Conştiinţă, Noua Energie. Mii de oameni fac pasul către asumarea Fiinţei Integrale. Călătoria Inimii se extinde în 2012. Cine sunt aceia care duc mai departe energia Călătoriei Inimii? Expansiunea. Noile direcţii de experienţă ale anului 2012. Workshop-uri simultane. A deveni creatorii conştienţi ai propriei realităţi. A trăi conştient de dimensiunea divină a fiinţei omeneşti. O nouă aventură a Umanităţii. Ce este, până la urmă Călătoria Inimii? Nu, nu este doar un site destinat exploratorilor conştiinţei, căci spaţiul virtual al internetului nu face decăt să oglindească experienţa noastră practică împreună cu voi. Site-ul nu este decât oglinda experienţelor noastre directe, căci toate articolele îşi trag esenţa din marile noastre călătorii de conştiinţă.A fost un parcurs extraordinar, din toate punctele de vedere. Acum 4 ani, atunci când Călătoria Inimii a început să se contureze, părea inimaginabil ceea ce se petrece acum. Nici voi şi nici măcar noi nu puteam să spunem încotro ne va fi condus această formidabilă aventură interioară. Dar acum lucrurile sunt clare. Ştim acum ce este de fapt Călătoria Inimii, care au fost instrumentele transformării şi, mai mult decât atât, începem să adulmecăm Adevărul despre noi înşine. Am gustat deja din măreţia propriei Fiinţe şi începem deja să trăim conştienţi, din ce în ce mai mult, de uluitoarele realităţi subtile care impregnează dimensiunea liniară a Creaţiei. Faptul că se încheie un capitol al Călătoriei Inimii nu este decât un mod de a privi lucrurile. În Adevăr, de fapt, nu se încheie nimic, nu există o moarte şi o renaştere, ci o continuă transformare. Dar, din perspectiva umană, putem spune că da, a fost un parcurs extraordinar, pentru noi, Horia Ţurcanu şi Elena Francisc, dar şi pentru voi, aceia care aţi avut curajul de a păşi alături de noi în această aventură. Un parcurs care durează de 4 ani. O cifră magică, un parcurs complet, rotund, la capătul căruia cercul a fost închis şi care a cuprins trecerea pe un alt nivel. A-ţi asuma Centrul Călătoria Inimii este tot ceea ce facem şi suntem. Sunt workshop-urile noastre, experienţele noastre, călătoriile noastre la antipozi, marile noastre întâlniri cu oamenii pe care-i iubim, Călătoria Inimii sunt scăpărătoarele intersecţii cu oameni precum David Steindl Rast, Mark Seelig sau Krishna Das, Călătoria Inimii sunt cărţile transformării pe care le edităm, sunt experienţele pe care le trăim alături de voi în meditaţiile noastre şi în respiraţia holotropică, Călătoria Inimii sunt conferinţele în care explorăm nivelurile subtile ale existenţei. Călătoria Inimii este – vă mai amintiţi – călătoria îngerului aflat în experienţa umană. Ceea ce ne deosebeşte de aceia care am fost la începuturile călătoriei este Conştienţa. Fiecare pas pe care l-am făcut, fiecare experienţă, fiecare trăire a fost un pas către Conştienţă. Mii de oameni deja au explorat direct, alături de noi, adâncurile proprie Fiinţe, mii de oameni au putut alege altfel în vieţile lor de fiecare zi, după ce au devenit conştienţi că se află, aici pe Pământ, într-o Călătorie a Inimii. Trasformarea nu poate fi impusă, nici învăţată. Transformarea de Conştiinţă nu poate fi decât aleasă, în urma unei experienţe directe. De multe ori ne-aţi auzit spunând acest lucru: că nimeni nu poate face acest lucru în locul vostru. Doar voi puteţi alege acest potenţial al transformării interioare. Odată, la un workshop, cineva ne-a întrebat: bine, şi dacă noi suntem aceia care facem tot, ce mai faceţi voi atunci? Răspunsul la aceasta întrebare merită repetat: noi suntem aceia care am ales transformarea într-un mod conştient şi aceia care am pus experienţa noastră la dispoziţia celorlalţi.

Nu mai avem nimic de aşteptat. Energia anului 2012 este aici, prezentă, experimentabilă în orice moment al vieţii noastre. Marea transformare de conştiinţă a umanităţii se întâmplă în vreme ce noi continuăm să fim pierduţi în căutare. Această transformare implică recunoaşterea şi trăirea adevăratei noastre naturi, de fiinţe umane şi transcendente în acelaşi timp. Nu este nevoie de nici o condiţie pe care s-o îndeplinim, nu este nevoie de guru, de învăţători şi nici de metode speciale pentru a ne racorda la acest nivel de conştiinţă. Este nevoie doar de a înceta să mai căutăm în exterior, de a ne opri o clipă şi de a simţi în interior. În schimb, ignorarea acestor transformări de conştiinţă conduce la accentuarea crizei psiho-spirituale de transformare până în momentul unei „ruperi” înterioare. Singura „practică spirituală” posibilă este trăirea fiecărei clipe în mod conştient, căci aceasta conduce la dezvăluirea adevărului despre noi înşine. Natura contradictorie a timpurilor finale. Sfârşitul dualităţii. Dacă simţiţi, dragi prieteni ai călătoriilor de conştiinţă, că simptomele crizei de transformare s-au accentuat, nu vă alarmaţi şi mai ales nu vă pierdeţi încrederea în voi înşivă. Mulţi oameni trec în aceste vremuri printr-o tensionare fără precedent a energiilor în viaţa personală şi, de fapt în toate aspectele vieţii. Este important să înţelegem ce anume se petrece, căci aceasta ne ajută să rămânem în echilibru. Priviţi împrejurul vostru şi veţi vedea pretutindeni cum tensiunea interioară a conştiinţei creşte continuu. Această tensiune se manifestă în toate aspectele vieţii de pe această planetă. Transformările politice, sociale, militare şi ecologice fără precedent în istoria umanităţii sunt dublate de o accelerare formidabilă a puterii de comunicaţie şi de salturi tehnologice uluitoare. Ceea ce părea o utopie doar acum câţiva ani, devine realitate. Regimuri totalitare ce păreau de neclintit nu mai au nici o şansă, căci oamenii aflaţi în stradă transmit pe internet, cu telefonul mobil, abuzurile autorităţilor. Orice eveniment este public într-o clipă. Deasemeni, părea inimaginabil acum puţin timp, faptul că mişcări de stradă să apară simultan în întreaga lume, împotriva sistemelor financiare globale ce păreau să deţină controlul absolut asupra lumii. Cea ce se petrece la nivel macro, se petrece şi în vieţile noastre de fiecare zi. Tensiunile par să crească şi chiar aşa este, câtă vreme ne poziţionăm în vechile noastre moduri de a acţiona. Cu siguranţă aţi remarcat faptul că clişeele nu mai par să funcţioneze, că nimic nu mai merge aşa cum mergea înainte, că toate abordările vechi par să fi devenit greoaie iar rezultatele lor se lasă aşteptate. Astfel, dacă toată lumea pare să fi înnebunit în jurul vostru, dacă nu vă mai înţelegeţi cu nimeni, dacă mediul vostru devine tensionat şi acid, ei bine nu „ei sunt de vină”. Nimeni nu este „de vină”, căci tensiunea este aceea a transformării din interior. Relaţiile personale şi afacerile, job-ul şi familia, toate sunt purtătoarele energiei interioare a conştiinţei, căci toate sunt doar expresii ale acesteia, reflexii. Sursa tensiunii este întotdeauna în interiorul nostru. „Exteriorul” nu face decât să o reflecte înapoi, să o oglindească.

Marea Călătorie a Inimii împreună cu Brother David Steindl Rast în Conştiinţă, s-a încheiat. Cel puţin în dimensiunea liniară, a realităţii ordinare. Toţi aceia care au călătorit împreună cu noi sau aiurea, prin vastele teritorii ale experienţei interioare ştiu că, de fapt, orice adevărată experienţă se petrece într-un timp în care nu există început şi sfârşit. Din această perspectivă, această călătorie continuă. Întâlnirea cu Brother David este una astrală. Ca orice experienţă care-şi merită numele, ea ne schimbă profund pe toţi aceia care participăm la ea. Nu mai suntem aceiaşi de la începutul experienţei, pentru că experienţa în sine transformă ceva în interiorul nostru. Am convingerea că şi pentru Brother David, întâlnirea cu România a fost una transformatoare. Acum vreun an, atunci când a încolţit ideea invitării lui Brother David în România, nu ştiam care va fi anvergura acestei întâlniri. Era mai curând o intuiţie. Mesajul lui Brother David, pur şi simplu se potrivea cu tot ceea noi, eu şi elena Francisc, făceam în România, se potrivea cu sesiunile noastre de conştiinţă extinsă, cu tot ceea ce comunicam prin intermediul Călătoriei Inimii, al conferinţelor noastre, cu ceea ce făceam la workshop-uri. Brother David vorbea despre momentul Acum, despre a trăi în Prezenţă şi, mai ales, punea semnul egal între experienţa spirituală şi ceea ce numim stări de conştiinţă extinsă. Era un mesaj care, deci, se potrivea perfect cu noi şi cu experienţa noastră. A-l invita în România părea o chestiune evidentă. Dar, până în clipa în care acest proiect nu a ajuns la sfârşitul său liniar, nu am avut perspectiva multidimensională a acestei extraordinare experienţe. Conferinţele care s-au petrecut la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Oradea şi Timişoara au fost punctele de întâlnire cu voi, exploratorii conştiinţei aflaţi în Călătoria Inimii. Ca nişte noduri de experienţă, aceste întâlniri au constituit chei, răscruci ale acestei călătorii, dar dincolo de ele, întregul periplu românesc al lui Brother David a constituit o întâlnire astrală a ceea ce suntem cu toţii, cu adevărat. Pe cât de importantă a fost întâlnirea noastră cu el, pe atât de importantă a fost şi întâlnirea sa cu spaţiul de conştiinţă românesc. La nivelul comunicării, mesajul lui Brother David a fost simplu şi clar. Scopul oricărei practici spirituale este ieşirea din dimensiunea mentală a realităţii, care ne proiectează în trecut, în viitor sau în speculaţie, şi revenirea la momentul Acum. Fie că practicăm rugăciunea creştină, meditaţia budistă sau yoga hindusă, destinaţia este aceeaşi, căci toate nu sunt decât căi de întoarcere la momentul prezent, nunc stans, prezentul fără sfârşit, în terminologia Sfântului Augustin. Acest moment prezent şi toate conştientizările care decurg din el este şi scopul Respiraţiei Inimii, astfel că toţi aceia care au participat vreodată la vreuna dintre sesiunile noastre experienţiale, au ştiut exact la ceea ce se referă Brother David. Apoi el a mers mai departe

Energia anului 2012 este deja aici, prezentă, insinuîndu-se subţire în vieţile noastre, în experienţele noastre, în relaţiile noastre. Este o energie a transformării radicale. Fiecare dintre noi şi noi în ansamblu, umanitatea, ne îndreptăm către marele moment al alegerii conştiente. Ce avem de ales? Avem de ales între a continua dansul iluziei, al identificărilor cu ceea ce am crezut că suntem, cu toate rolurile noastre pe care le-am perpetuat timp de multe vieţi şi a descoperi, de pe palierul experienţelelor noastre, cine suntem cu adevărat. Şi cine suntem cu adevărat? Ce avem de fapt de descoperit? Ei bine, aici răspunsul este unul ce poate fi copleşitor: avem de descoperit propria noastră natură divină, în timpul experienţei de a fi în corp. Umani. Acesta este obiectul marii transformări la care luăm parte cu toţii. Nu e lucru uşor, deşi este un proces absolut natural. Transformarea în sine este dificilă doar pentru aspectele noastre umane, cu care suntem atât de obişnuiţi să ne identificăm. Ceea ce este dificil este renunţarea la toate identităţile noastre parţiale. Tot ceea ce am crezut că suntem se destramă. Dar asta se petrece numai pentru a face loc unui nou şi adevărat început. Poate fi dificil pentru aceia care se agaţă de aceste identităţi şi poate însemna suferinţă. Dar suferinţa nu este necesară. Este suficient să ne lăsăm, pur şi simplu, să plutim odată cu valul marii transformări. Să nu ne opunem. Să nu ne luptăm cu procesele interioare. Asta necesită un oarecare curaj şi, mai ales, o mare încredere în sine. Doar aceia care au încredere totală în sine au curajul să se lase purtaţi de marele fluviu al propriei conştiinţe. Ei bine şi cum găsim în noi înşine resursele acestui curaj, ale acestei încrederi? Căci încrederea în sine nu poate fi parţială. Nu poţi avea încredere în tine doar 98%. Adevărata încredere este dincolo de minte, dincolo de calcul, dincolo de orice asigurare şi este întotdeauna 100%. Altfel, este un nonsens. Şi aici intervine ceea ce noi am numit Călătoria Inimii. Aceasta cuprinde tot ceea ce facem noi: cărţi care sunt un suport ale procesului de transformare interioară, workshop-uri, conferinţe, seminarii experienţiale, Respiraţia Inimii şi Respiraţia Holotropică. Toate acestea, reunite sub numele de Călătoria Inimii, sunt instrumente ale transformării pentru aceia care o aleg. În acest sens, sunt instrumente ale acestei noi conştiinţe pe cale de a se naşte. Ultimii ani de experienţă, personală şi alături de voi, prietenii noştri aflaţi în aceeaşi călătorie a transformării, nu au fost decât treptele care ne-au condus către acest moment magnific numit 2012! Acest moment a venit. Nu mai este nimic de aşteptat, nici o oportunitate, nici un context, nici o condiţie de îndeplinit. Pur şi simplu, ceea ce noi am căutat dintotdeauna este aici deja şi nu ne mai rămâne decât să facem marele pas către noi înşine. Nu există nicio cale de urmat, nicio învăţătură, niciun dumnezeu de căutat, nicio justificare, niciun guru de ascultat, nicio carte de citit. Nu avem decât un singur pas de făcut şi acesta este către interior. Este asumarea statutului de creatori conştienţi ai propriei noastre experienţe. Călătoria Inimii este doar un nume dat unei experienţe. Calea am numit-o a “Maestrului Interior” tocmai pentru că, pe parcusul experienţelor noastre de conştiinţă extinsă, nu descoperim vreo entitate uriaşă şi omnipotentă care vine să ne salveze, ci descoperim că tot ceea ce am căutat vreodată se află deja acolo. Era dintotdeauna acolo. Doar că acum a venit timpul descoperirii. Anul 2012 oferă o oportunitate enormă de a face marele salt de conştiinţă, căci toate energiile care ne înconjoară şi ne întrepătrund, converg către această transformare. Aşadar, mesajul către exploratorii conştiinţei este acesta: a venit timpul. Călătoria Inimii este o călătorie a conştiinţei. Şi pentru că aceasta se transformă, călătoria în sine se transformă. Este încheierea unei etape şi

Realitate şi Cine este Maestrul Interior? Răspunsul, ca de multe ori în experienţele de conştiinţă extinsă, este paradoxal. Maestrul Interior este un nivel al Fiinţei noastre atât de larg, atât de cuprinzător, încât cuprinde toate aspectele noastre, dar nu se identifică cu nici unul. Într-un anume sens, el este Nimeni, pentru a putea fi Totul. Maestrul Interior este Sufletul, este Sinele sau, l-aţi putea numi, aşa cum a făcut-o omenirea un timp foarte îndelungat, Dumnezeu. Este acea instanţă lăuntrică despre care nu se poate spune nimic, pentru că orice ar fi spus, ar fi prea puţin, este Cel al cărui Nume nu poate fi rostit, nu pentru că ar fi prea sacru, ci pentru că orice nume este o limitare, iar El nu cunoaşte limitările. Maestrul Interior suntem noi înşine, în starea cea mai largă de conştiinţă, este Creatorul tuturor nivelurilor de experienţă, al tuturor jocurilor interioare pe care le jucăm, în toate dimensiunile. Este Tot ceea ce suntem, dincolo de orice definiţie şi de orice conceptualizare de care ar putea fi capabilă mintea aspectului uman. Maestrul Interior suntem noi înşine atunci  când experimentăm starea de Prezenţă. Realitate şi Adevăr Cine suntem noi atunci când Maestrul Interior este absent? Atunci când suntem în starea ordinară de conştiinţă, aceea pe care o practicăm de atât de mult timp? Ei bine, probabil că cea mai simplă formulare ar fi aceasta: suntem aspecte ale fiinţei noastre integrale. Suntem identificaţi complet cu aşchii din marele întreg. Jucăm roluri şi aceste roluri se reflectă în textura realităţii pe care o experimentăm. Ceea ce experimentăm este perfect real, dar este o realitate parţială, limitată, pe un singur nivel. În timpul în care suntem complet identificaţi cu aceste realităţi uităm anvergura formidabilei fiinţe spirituale care suntem în Adevăr. Iar această amnezie afectează experienţa noastră. Pierdem o parte substanţială din sensibilitatea noastră, din percepţiile noastre, din intuiţiile noastre, din acea cunoaştere intrinsecă a Fiinţei integrale şi, mai ales, pierdem echilibrul natural care este un atribut al acesteia. Stările parţiale de conştiinţă ar putea fi numite “stări ale dezechilibrului” de toate felurile, fizic, energetic, emoţional şi mental şi spiritual. Experimentăm deci anumite paliere ale propriei noastre fiinţe, anumite niveluri de realitate şi, întotdeauna aceste experienţe conduc în prima fază la o stare de dezechilibru interior. Este aceasta o experienţă negativă? Este aceasta o soartă, un destin nefericit al îngerilor care se încarnează, de a fi condamnaţi la dezechilibru? Este această condamnare urmarea unei vinovăţii primordiale care atârnă greu deasupra umanităţii? Explorarea propriei Creaţii Nici vorbă. Nu am fost condamnaţi la dezechilibru şi nu există nici o vină primordială. Adevărul este mult mai spectaculos decât acest amărât scenariu demn de liniara minte omenescă aflată în căutarea unor explicaţii cauză-efect. Adevărul este superb. Nu numai că nimeni nu ne-a condamnat la această experienţă a încarnării şi a jocului aspectelor, dar noi suntem aceia care ne-am asumat intrarea într-o asemenea experienţă extraordinară. Fiinţa noastră supremă, acel faimos Sine, acel faimos Eu Sunt, acel faimos dumnezeu interior pe care îl mai numim şi Suflet, este cel care a ales să intre în acest uluitor proces ce presupune amnezia spirituală şi experimentarea adâncă a propriilor aspecte. El a ales cândva să se arunce, cu un curaj nebun, în această experienţă despre care nu ştia când sau cum avea să se sfârşească. El a ales să experimenteze cele mai dense niveluri ale propriei sale fiinţe, să se indentifice cu cele mai “întunecoase” cotloane, cu cel mai necunoscute adâncuri ale propriei sale conştiinţe şi ale propriei sale creaţii. De ce ar face acest lucru o fiinţă “de lumină”? De ce ar coborâ un înger în adâncurile “tenebrelor” cu densitatea cea mai mare? Cu ale cuvinte, de ce ar alege o fiinţă diafană şi rarefiată o experienţă a încarnării ca om, într-un trup făcut din “pământ” şi din “piatră”, prin venele căruia să curgă sânge, precum râurile curg în venele acestei planete alese? Pare absurd…. din punctul de vedere al unui uman ne-trezit la adevărata a conştiinţă. Din punctul de vedere al unui uman care, pur şi simplu, neagă starea încarnată în căutarea sa “spirituală”.

Citim cărţi despre prezenţă aşa cum am citit cărţi despre necesitatea iubirii, aşa cum am citit cele zece porunci, aşa cum am citit totul despre spirit şi despre dumnezeu şi despre Sine. Apoi, în cel mai bun caz, ne obligăm pe noi înşine să fim buni, să fim morali, să ”privim către lumină”, trimitem “iubire” în stânga şi în dreapta, crezând că aceasta este cheia către ceea ce numim spiritualitate, ne rugăm fierbinte, în genunchi, la un dumnezeu necunoscut, să ne facă viaţa puţin mai bună, spunându-i cu un oarecare reproş “păi bine doamne, am fost bun, am fost milos, am indeplinit toate poruncile si am citit toate scripturile, nu prea e corect să trăiesc toate acestea”. Iar dumnezeu rămâne surd şi mut în vreme ce noi,  fără să avem curajul să o rostim cu voce tare, ne consolidăm în interior imaginea unui dumnezeu străin şi neînţeles, distant şi capricios, şi a unei lumi părăsite, aflate în vrie. În cele din urmă întreaga realitate a vieţii noastre se tensionează, criza, sub orice aspect ar veni, se intensifică, totul pare să se prăbuşească fără nici un motiv, căutările noastre rămân fără nici un rezultat. De ce? Pentru că Iubirea, Compasiunea şi Prezenţa  nu pot vei din minte, nu pot fi obiectul unui proiect, al unui plan prin care “ajungem acolo”. Iubirea este o stare de articulare a realităţii. Iubirea nu este o atitudine, ci o stare de conştiinţă. O atitudine poate veni din minte, dar o stare de conştiinţă scapă oricărui control mental. Iubirea poate fi doar simţită, şi aceasta nu este o metaforă. Cuvintele, care sunt prelungiri ale minţii, nu pot cuprinde simţirea. De-a lungul istoriei noastre de îngeri care îşi asumă starea de încarnare, am folosit cuvântul “iubire” pentru a rosti stări parţiale ale acesteia. Toate rolurile cu care ne-am indentificat au purtat cu ele un anumit nivel al iubirii. Dar Iubirea despre care vorbesc aici nu se referă niciodată la rolurile pe care le jucăm faţă de alţii, nici faţă de corpul, energiile, emoţiile sau gândurile noastre, Iubirea despre care vorbesc este starea care, în deplină conştienţă a tuturor acestor niveluri, ne conectează cu fiinţa noastră profundă, cu spaţiul interior în care toate acestea devin una, fără ca, vreo clipă, să ne pierdem sentimentul unei inefabile identităţi. Ştim că suntem noi înşine, fără ca acest “noi” să poarte vreun nume, căci orice nume ar însemna o încremenire a curgerii, o solidificare a acesteia. Este starea lui “Eu Sunt”, pur şi simplu, ceea ce sunt, oricum ar fi aceasta. Este starea de Prezenţă totală, conştientă, atentă, starea non-temporală a Fiinţei. Ştiu bine că pentru cineva care nu a trăit niciodată o asemenea stare, acestea rămân doar cuvinte, metafore şi subiect al unei căutări, fie ea şi interioare. Şi aici ne aflăm în faţa unui paradox. Căutând ceva, pierdem exact starea de Prezenţă, căci căutarea presupune o acţiune, un demers, un proiect. Iar proiectele se desfăşoară “de-aici până acolo” şi sunt întotdeauna coordonate de ego, avându-şi izvorul în spaţiul mental. Starea de Prezenţă este starea de Iubire completă şi presupune expansiunea dincolo de spaţiul minţii într-un fel de echilibristică subtilă a momentului Acum, în care timpul se dizolvă. Iar pentru accesarea acestui spaţiu interior este nevoie de renunţarea la orice căutare, într-o recunoaştere subită a realităţii momentului. Chiar şi căutarea “spirituală” blochează accesul la moment, pentru că rămâne o căutare, o nerecunoaştere a faptului că ceea ce este, acum, în acest moment, este o manifestere a spiritului, completă şi perfectă.

Dacă noi suntem aceia care îşi crează propria realitate, atunci de ce alegem să trecem prin grele încercări, de ce parcurgem perioade de depresie şi de suferinţă, de ce trecem prin crize ? Cine ar vrea să experimenteze aşa ceva? De ce există nedreptăţi şi ură şi războaie, de ce mor oamenii în floarea vârstei, de ce există copii care mor de foame în lume? De ce ar crea cineva o realitate în care să se lupte cu cancerul şi de ce altcineva ar alege să treacă prin drama pierderii omului iubit? De ce alegem să trăim drame? Transformarea prin creatie. Poate că aţi auzit despre Ken Wilber. Este considerat unul dintre cei mai de seamă filosofi ai culturii americani, dar este mai mult decât atât. Este un practician al stărilor de conştiinţă extinsă, un om care a coborât adânc în interiorul său. Nu numai că are un doctorat în psihologie transpersonală, nu numai că este călugăr zen şi practicant al meditaţiei de foarte mulţi ani, dar cărţile sale, în care se ocupă de arhitectura interioară a Conştiinţei, sunt o referinţă pentru oricine se află în căutarea Sinelui. “Modelul Wilber” – o schemă de articulare a spaţiului interior al conştiinţei, este baza în toate şcolile de psihologie transpersonală ale lumii, inclusiv la Palo Alto în California. Ei bine, acest om pe care mulţi îl consideră un geniu şi un iniţiat, a scris o carte foarte deosebită de toate celelalte. Este vorba despre povestea personală a unei drame zguduitoare. Ken Wilber, iniţiatul, geniul, maestrul zen, experimentatul explorator al conştiinţei, relatează despre o coborâre în iad. Un iad personal care ia forma unei drame cutremurătoare. După ce, în sfârşit, întâlneşte femeia vieţii lui în împrejurări karmice şi trăieşte o poveste de dragoste fulgerătoare şi totală, la câteva zile după ce se căsătoresc, cei doi află că ea, Treya, are cancer. Cartea, care se numeşte “Graţie şi forţă”, este povestea primilor şi ultimilor cinci ani din viaţa lor. Căci la capătul drumului infernal al cancerului, ea pleacă. De ce, dacă noi ne creem deci realitatea, ar alege un personaj incredibil precum Ken Wilber, să trăiască o asemenea dramă? De ce ar alege sufletul iubitei sale această ruptură îngrozitoare pentru a fi trăită ca experienţă în parcursul unei încarnări? Subtitlul acestei cărţi uluitoare este “O vindecare spirituală dincolo de moarte”. Este posibilă o “vindecare dincolo de moarte”? Ce fel de vindecare este aceea dacă viaţa încarnată se opreşte? Este posibil ca trecerea printr-o asemenea dramă terifiantă să fie totuşi o creaţie la nivelul Sufletului? Sau totul nu este decât o iluzie, o mistificare, o proiecţie, cum ar spune un psiholog, prin care nu facem decât să evităm o realitate prea dură? Nivelurile vieţii, nivelurile morţii. Realitate şi Adevăr Răspunsul se află în această arhitectură interioară a conştiinţei. Majoritatea articolelor de pe Călătoria Inimii se referă la nivelurile de conştiinţă şi la felul în care fiecare dintre ele reprezintă o realitate. Şi, mai mult decât atât, reprezintă un mod de a experimenta realitatea. Mintea liniară are dificultăţi în a imagina felul în care aceste dimensiuni sunt înglobate unele în altele, dar toţi aceia care au experimentat vreodată stări de conştiinţă extinsă ştiu exact despre ce vorbesc aici. Realitatea pe care o experimentăm, inclusiv dramele prin care trecem, depind de rolurile, de aspectele cu care ne identificăm. Cu alte cuvinte depind de ceea ce credem că suntem. Sunt realităţi parţiale ale fiinţei noastre. Din perspectiva Sufletului aceste drame nu sunt decât experienţe.

Enormă deschidere a Călătoriei Inimii la Iaşi. 32 de oameni au făcut primii paşi în explorarea propriei conştiinţe divine. Energia formidabilă pe care a acumulat-o Călătoria Inimii în ultimii ani se suprapune peste cea a zecilor de mii de oameni care călătoresc în propria conştiinţă pretutindeni în lume, în aceste zile. Mai şi iunie, două luni înalte ale acestui an. Creasta acestui val : 11 iunie 2011. Vom trăi experienţa acestei energii la Oradea. Configuraţii astrologice rarissime amplifică procesul global al transformării Conştiinţei. Cea mai spectaculoasă călătorie de conştiinţă a acestui an. O ocazie enormă pentru exploratorii Sinelui. O experienţă transformatoare pe care n-o vom uita niciodată Am dorit mult să ajungem la Iasi. Mai ales eu, Horia Ţurcanu, care mă simt legat într-un fel misterios de tărâmul dulcei Moldove şi de spiritul blând al acelor locuri. Era un sentiment care venea din adâncuri, acela că într-un fel sau altul Călătoria Inimii tebuie să ajungă la Iaşi. Şi în cele din urmă am ajuns, în weekendul trecut. A fost una dintre cele mai spectaculoase călătorii de conştiinţă pe care le-am făcut vreodată cu ajutorul Respiraţiei Inimii şi al Respiraţiei Holotropice. Una dintre cele mai superbe incursiuni în adâncurile inimilor noastre, una dintre cele mai frumoase simţiri a ceea ce suntem noi cu adevărat. Vă mulţumim din inimă, eu şi Elena Francisc, tuturor acelora care aţi fost cu noi în această călătorie superbă, pentru încrederea voastră în noi şi în acest proces, pentru sinceritatea şi căldura voastră, pentru curajul cu care aţi coborât în experienţă şi pentru că ne-aţi permis să simţim frumuseţea sufletului vostru. Vă promit, ne vom întoarce. Totul a început joia trecută, cu o conferinţă, aşa cum facem noi deobicei. Urma să vorbim despre stările de conştiinţă extinsă şi despre rolul lor în marele proces de transformare prin care trece umanitatea şi fiecare dintre noi. Prima surpriză a fost nuărul foarte mare de oameni care au fost acolo. Sala devenise neîncăpătoare. Toţi ştiau despre ceea ce facem, despre ceea ce scriem şi mai ales despre ceea ce experimentăm. A doua surpriză a fost direcţia în care a luat-o discuţia noastră. Ieşenii s-au dovedit a fi nişte interlocutori subtili şi pregătiţi, curioşi şi rafinaţi, astfel încât ceea credeam că va fi doar o punere în temă, s-a transformat într-o adevărată incursiune în cele mai adânci explorări ale arhitecturii interioare a Conştiinţei. Habar n-am când au trecut aproape trei ore de comuniune cu cei peste o sută de participanţi. A fost ca o transă, ca stare de conştiinţă extinsă. I-am simţit pe oamenii aceia cu inima, am simţit prezenţa lor integrală, setea lor de a afla, de a experimenta, am simţit dorinţa lor uriaşă de a trece dincolo de aparenţele minţii. Am simţit că vorbele mele nimeresc pe un teren fertil şi generos, că energia din spatele cuvintelor mele este primită şi plăcută, am simţit că prezenţa noastră acolo este nu numai potrivită, dar că trăim împreună o clipă perfectă pe care o aşteptam demult şi care trebuia neapărat să existe. Am simţit că nu este o întâlnire obişnuită şi nici întâmplătoare, oamenii aceştia ne aşteptau cumva şi că noi aşteptam cumva să-i întâlnim. A fost extraordinar. Şi apoi, în final, o mulţime dintre ei au dat năvală să se înscrie la workshop-ul care începea a doua zi. Acum, trebuie să ştiţi că înscrierile la workshop-urile noastre se fac cu mult timp înainte. Nu eram pregătiţi să primim atât de mulţi oameni pe cât au vrut să se înscrie. Dar unii dintre ei au dorit atât de mult să vină încât am zis ok, fie ce-o fi, poate că aşa trebuie să fie, să avem încredere în realitate aşa cum este. Şi bine am făcut, căci ceea ce avea să urmeze a depăşit orice aşteptare.

Marea noastra expeditie in Constiinta a inceput. Sutem in Peru impreuna cu unii dintre cei mai apropiati prieteni, exploratori ai taramurilor launtrice ca si noi. Dupa cum stiti cei mai multi dintre voi, expeditiile noastre nu sunt unele obisnuite, caci ceea ce cautam noi aici nu este fascinatia peisajelor exterioare, ci descoperirea lumilor launtrice. Calatoriile noastre tind sa raspunda la intrebari precum “cine suntem noi de fapt?” Toti cei apropiati noua stiti deja ca plantele sacre, Ayahuasca sau oricare alta, nu sunt o cale spirituala. Ele sunt doar porti catre adancurile fiintei noastre. Oglinzi ale propriei noastre Constiinte. Ceea ce facem ulterior cu aceste oglindiri, este alegerea noastra. Le putem ignora si continua sa traim la fel ca si pana in acel moment, sau dimpotriva, ne putem asuma decizia de a schimba ceva, pe masura ce intelegem imensitatea, splendoarea si maretia Fiintei. Ritualurile shamanice ale Amazoniei peruane au darul de a deschide aceste porti ale Fiintei pentru aceia care sunt in cautare de Sine. Dar, mai mult decat atat, au darul de a ne purifica si de a curata zgura identificarilor cu ceea ce am crezut ca suntem. Cei familiarizati cu abordarile Calatoriei Inimii, cu lucrul cu starile de constiinta extinsa pe care il practicam in workshop-urile noastre, stiti despre ce este vorba. Dar, spre deosebire de expansiunile de constiinta prin practicarea diferitelor tipuri de respiratie, faimosii curanderos ai junglelor amazoniei folosesc puterea enorma a plantelor precum Grande Madre, Ayahuasca. Cu ajutorul ei poti privi adanc in interiorul tau. Poti vedea felul in care se nasc identificarile noastre de fiecare zi, poti privi in mecanismele cele mai intime ale mintii si poti descoperi felul in care judecatile de sine si judecatile asupra realitatii exterioare nasc frica. Grande Madre este un ghid fabulos al realitatilor interioare si un instrument exceptional de auto/investigare si de vindecare. Nu este vorba numai despre boli fizice. Acestea sunt intotdeauna rezultatul unor mecanisme de gandire. Grande Madre te conduce direct la sursa “raului”, care este mereu una personala si tine de felul in care ne raportam la noi insine si la ceilalti. Deasemeni, o ceremonie traditionala cu Ayahuasca te poate proiecta in cel mai rafinate spatii ale Constiintei, in acele domenii pe care le numim “spirituale”. Sunt trairi care te pot schimba pentru totdeauna, iar miza lor este enorma pentru exploratorii constiintei. Cam acestea sunt motivele care ne mana la 15 mii de kilometri de casa in aceasta extraordinara aventura care, in fiecare an an este altfel. De data aceasta am plecat de-acasa intr/o formatie ..magica. 17 plus subsemnatii Horia Turcanu si Elena Francisc. Adica 19. Un numar magic semnificand puterea lui UNU. O putere pe care am simtit-o deja cu totii. Caci un grup ca acesta al nostru este mult mai mult decat o adunatura de oameni care merg impreuna. Toti cei care sunt cu noi au lucrat mult cu propria constiinta, sunt cu adevarat niste exploratori experimentati, care au parcurs alaturi de noi etape importante ale descoperirii de sine. Grupul a devenit foarte repede o fiinta colectiva, o mica comunitate ai carei membri se simt unii pe altii dincolo de ceea ce poate fi spus in cuvinte. In clipa in care scriu aceste randuri sunt la Pucallpa, un orasel minuscul pe malul fluviului Ucayali. Ne-am intors dupa o saptamana in adancul junglei, pentru doua zile de odihna inainte de urmatoarea etapa a calatoriei noastre. Am fost intr/un mic sat, la cateva ore de mers cu salupa pe fluviu. Acolo a fost locul in care am experimentat calatoria cu Grande Madre, in adancul padurilor ecuatoriale, pe malul fluviului. Experientele noastre in sine nu pot fi povestite, caci limbajul liniar nu poate incapea deplin o asemenea experienta. Voi lasa fotografiile sa va vorbeasca, pentru a va face o idee despre locurile extraordinare pe care le-am strabatut. In ceea priveste insa experientele de constiinta pe care le-am trait, ne-a venit o idee grozava. Cand ne vom intoarce vom face o mare intalnire sub semnul Calatoriei Inimii, in care, pur si simplu, membrii acestei expeditii va vor povesti fata in fata felul in care aceste experiente i-au transformat. Veti putea vedea imagini filmate, folografii, asculta muzica inregistrata in timpul unor ceremonii si veti putea afla detalii despre aceasta aventura. Pana atunci insa, iata un fotoreportaj al calatoriei noastre pana in acest moment.

Timpul pare să accelereze. Ştim însă că timpul este doar o creaţie a minţii. Ştim că ceea ce se schimbă acum este propria noastră conştiinţă şi că sarabanda de evenimente  prin care trecem este oglinda interiorului nostru. Călătoria Inimii reflectă şi ea ceea ce suntem şi ceea ce devenim. Aţi observat fără îndoială că în ultimul timp atenţia noastră a fost focalizată pe experienţă. Foarte multe workshop-uri, întâlniri, conferinţe şi călătorii. Toate acestea vor continua în perioada imediat următoare, căci ne pregătim pentru marea noastră călătorie anuală în Peru. Călătorie a Inimii în Peru În următoarele trei săptămâni deci vom fi plecaţi, împreună cu câţiva dintre cei mai avansaţi exploratori ai conştiinţei pe care îi cunoaştem, într-o călătorie fabuloasă pe continentul sud-american. Va fi o călătorie de conştiinţă desigur, în care vom lucra cu plantele sacre din amazonia peruană, pentru ca apoi să mergem în munţi, pe faimoasa Vale Sacră, unde vom explora ruinele civilizaţiei Inka  şi semnele ei, în felul acela în care doar noi ştim s-o facem: la nivelul energiilor, al memoriei ancestrale, al celor mai adânci conţinuturi ale conştiinţei. Ca toate călătoriile noastre, această expediţie va fi o explorare interioară şi o nouă ocazie pentru a descoperi cine suntem cu adevărat. Despre toate acestea vă vom ţine la curent şi vă promitem uimitoare reportaje de călătorie pe care le veţi citi pe nerăsuflate. Veţi trăi, pas cu pas, experienţă cu experienţă, alături de noi, această aventură, prin fotografii, imagini filmate şi relatări despre toate cele pe care le vom trăi. Aşadar, vă invităm să rămâneţi alături de noi, în Călătoria Inimii, în perioada care urmează. Elena Francisc. Şi cărţile… Înainte de a pleca, avem bucuria să vă anunţăm, dragi prieteni, un mic eveniment important pentru noi: lansarea noului site al editurii noastre www.cartileelenafrancisc.ro pe care vă invităm să-l vizitaţi. Rămânem credincioşi drumului nostru de exploratori ai conştiinţei. Cărţile noastre dublează din perspectivă teoretică experienţele noastre. Pe noul site veţi găsi nu numai prezentările cărţilor, dar şi articole, interviuri cu greii psihologiei transpersonale şi chiar fragmente din cărţi pe care le considerăm reprezentative. Respiraţia Inimii la serile eXperiment Ne vom întoarce la începutul lui mai pentru a fi din noi alături de voi în sesiunile noastre experienţiale. Vom continua să călătorim în conştiinţă cu ajutorul Respiraţiei Inimii şi al Respiraţiei Holotropice. Aşa cum am promis, din luna mai serile noastre eXperiment se vor extinde. Aşa cum ştiţi, serile eXperiment sunt sesiuni scurte în care oricine poate experimenta stări de conştiinţă extinsă. Aceste explorări interioare cu ajutorul respiraţiei par a fi devenit mai eficiente ca niciodată din perspectivă spirituală şi terapeutică, urmând transformările accelerate ale contiinţei în ansamblu. Vestea cea bună este aceea că înafara serilor de Respiraţie Holotropică, vom lansa la mijlocul lui mai serile eXperiment de Respiraţia Inimii, pe care le promisesem demult. Iată că sunt în sfârşit trecute în program. Deci pe 18 mai Respiraţie Holotropică, iar pe 19 mai, prima seară experiment de Respiraţia Inimii din noua serie. Venim la Iaşi! În mai Luna mai aduce şi o premieră: primul mare workshop de RIRH la Iaşi! Un oraş care ne aşteaptă de mult timp şi care în sfârşit apare pe harta  călătoriilor noastre. 27-28-29 mai deci, la Iaşi, un workshop a cărui energie se anunţă bombă! Aşadar, dragi prieteni, Călătoria Inimii continuă. Vă mulţumim şi vă iubim, Horia Ţurcanu şi Elena Francisc

În plină identificare cu rolurile pe care le jucăm, cu aspectele noastre, visăm la ceva ce numim “fericire”. O abstracţie care presupune în primul rând absenţa durerii de orice fel ar fi ea. Suntem scufundaţi într-o iluzie care crează durere intrinsecă, dar creăm himera unei lumi în care durerea ar putea să dispară. Un joc interesant dar care ne condamnă aprioric la ..”nefericire”. De ce facem asta? Care este miza acestui joc al iluziei? Câte tradiţii ezoterice, atâtea concepte despre fericire. Nenumărate raiuri promise pentru “după viaţă”, care de care mai spectaculoase şi reflectând dorinţele umane ale celor care le-au creat. În schimb sunt puţine tradiţii ale dualităţii care au explorat, în locul “fericirii”, bucuria. Bucuria de a fi. Bucuria experienţei de a fi un suflet coborât în densitatea încarnată a unui trup. Bucuria marii descoperiri că suntem aici exact pentru ceea ce trăim. Exact pentru experienţele în care ne scufundăm. Raiul ulterior Bucuria vine întotdeauna din libertatea interioară, din autenticitate, din non-identificare cu aspectele noastre, vine întotdeauna din exprimarea liberă a ceea ce suntem. Doar că sistemelor din care facem parte, conştient sau nu, nu le plac oamenii liberi. Oamenii liberi sunt periculoşi pentru sisteme pentru că scapă controlului, manipulării. Cineva care a ieşit din lanţul identificării cu diferitele sale aspecte şi a descoperit adevărurile simple ale Fiinţei, nu mai înghite povestea iluzorie a raiurilor ulterioare, căci simte în adâncul său că singura clipă care contează este cea de Acum. Fericirea este un concept izvorât din spaţiul mental şi are la bază negarea realităţii experimentate. De aceea este condamnată să rămână veşnic un fel de fata morgana. Alergare după vânt. Este o veşnică promisiune pentru altă dată, nu pentru acum. Bucuria este însă o stare a Fiinţei care vine din interior, din simţirea a ceea ce este, din acceptarea totală a realităţii experimentate, din non-judecarea acesteia. Mai mult decât atât, bucuria este starea naturală a Fiinţei, atunci când este liberă de vălurile iluziei. Întreaga istorie a umanităţii este povestea sufletelor coborâte în încarnare, în densitate, în iluzie. Fiecare nivel al iluziei are propriile sale identificări şi fiecare identificare propria sa durere. Toate lucrurile pe care le respingem ne dor, până în clipa în care descoperim că suntem mai mult decât acel nivel de experienţă. Majoritatea “raiurilor” care ne-au fost promise se bazează de pildă pe frica fundamentală de moarte, de dispariţie fizică. Identificarea exclusivă cu corpul nostru supus dispariţiei ne face să alergăm după nemurire. Este o iluzie şi o alergare după vânt. Nu pentru că nemurirea nu există, ci dimpotrivă, pentru că o avem deja. Nu o putem vedea pentru că ne imaginăm că suntem doar corpurile noastre, iar ele dispar. La acest nivel al realităţii experimentate, frica de moarte ne face să nu mai putem trăi bucuria. Frica de moarte ne împiedică de fapt, să trăim. Suntem scufundaţi în iluzia morţii, şi atunci cineva ne promite o iluzie compensatoare. Aceea a unei lumi ulterioare în care nu vom mai muri. În schimbul a ce? În schimbul ascultării, în schimbul îndepărtării de noi înşine şi de adevărata noastră natură, acum. Dăm momentul prezent altuia, îl înstrăinăm, în schimbul unei eternităţi viitoare, “după”. Bucuria experienţei, a trăirii, a dispărut. Visăm deja la o fericire care va veni cândva, într-un viitor imprecis. Goana după vânt Şi dacă tot suntem singuri, identificaţi cu un corp, părăsiţi pe această planetă damnată, atunci ar trebui să purtăm o identitate. Cine suntem noi? Sigur suntem “cineva”. Doar că experimentăm o identitate incompletă. Simţim că lipseşte ceva şi căutăm acel ceva în afara noastră, în ceilalţi, în lumea în care trăim. Bucuria experienţei de a fi cineva este umbrită de faptul că percepem incompletitudinea. Căutăm iubirea, gloria, banii, împlinirea, respectul, mângâierea, tot ceea ce credem că ne lipseşte, la ceilalţi, în exteriorul nostru. Credem că asta ne-ar aduce “fericirea”. Gândim – acesta e un cuvânt important – că ar fi mai bine “dacă…”. Dar goana după ceva exterior ne lipseşte de trăirea clipei prezente. Şi de bucuria intrinsecă a simţirii acesteia. Facem planuri nenumărate pentru a obţine ceea ce credem că ne-ar aduce fericirea, dar, in mod straniu, odată ce am obţinut ceea ce am dorit, descoperim că fericirea promisă se îndepărtează şi repornim căutarea. Iluzie pură. Şarpele care-şi devorează coada.

Întreaga Creaţie este vibraţie. Sunetele vindecătoare ale marilor tradiţii spirituale. Videcarea shamanică prin sunet. A călători în Conştiinţă pe sunete sacre. Un Maestru al Sunetelor Sacre, Monique Tiberghien, din nou în România. Un shaman al timpurilor moderne. Sunetul reface armonia corpului, a minţii şi a sufletului. Interviu cu Monique Tiberghien – discipol al Marilor Maestri. Reconectarea cu Sufletul. Cântecele sunt fiinţe vii. Lucrul cu visele. Adevărata vindecare vine întotdeauna din interior. Totul este energie, totul este vibraţie. Întreaga Creaţie este o imensă fiinţă vibratorie, care cântă pe miriade de frecvenţe. Corpurile noastre au propria lor vibraţie, fiecare organ, fiecare celulă, fiecare gând al nostru şi fiecare emoţie are propria sa muzică. La propriu. La fel, fiecare „lucru” şi fiecare fiinţă din acest univers şi din toate universurile, din această dimensiune şi din toate dimensiunile. Misticii din toate vremurile au ştiut acest lucru şi de aceea toate tradiţiile spirituale ale lumii, din toate culturile şi din toate timpurile au fost legate de muzică. Tobele şamanice, clopotele tibetane, japoneze sau chinezeşti, fluierul indian şi instrumentele cu corzi, didgeridoo aborigenilor australieni, instrumentele uluitoare ale şamanilor siberieni, făcute din oase, lemne şi piei de animale… Pretutindeni umanitatea a găsit mjloacele de a pătrunde în adâncurile fiinţei cu ajutorul sunetului. Dar cel mai extraordinar instrument a fost din toate timpurile vocea omenească.   Acum câtva timp publicam pe Calatoria Inimii un reportaj (Călătorie în tărâmul spiritelor) despre lumea miraculoasa a acelor magicieni ai plantelor din Peru, curanderos, un fel de vraci care se pricep sa calatoreasca in lumea nevazuta a spiritelor. Unul dintre cele mai importante mijloace de calatorie ale acestor adevarati vrajitori este cantecul. Exista cantece pentru fiecare planta, pentru fiecare sentiment omenesc, pentru fiecare dintre lumile subtile, exista cantece ale soarelui si ale apelor. Cantece care vindeca. Descopeream in Peru o tehnologie ancestrala a vindecarii bazate pe cantec si imi spuneam ca seamana foarte mult cu descantecele de pe la noi. In campiile Valahiei, ca si in Carpati, totul se facea inainte dupa ritmurile cosmice si, mai ales, cantand. Se canta pentru plantele de leac, pentru boli, pentru a aduce ploaia sau pentru a imprastia grindina. Se canta nu numai la nunta si la inmormantare, la nastere si la pomeniri, dar si atunci cand se porneau aratul sau semanatul. Doinele romanesti sau cantecele ciobanilor din munti nu erau divertisment, ci moduri de a alina si de a spala adancurile fiintei, de a imblanzi stihiile naturii si ale sufletului. Aceia dintre voi care au fost la concertul lui Amaresh Mark Seelig, prietenul nostru care este doctor în psihologie, shaman, astrolog şi muzician, şi care a studiat cu cei mai mari maeştri indieni, au putut experimenta ce înseamnă o stare de conştiinţă extinsă indusă exclusiv cu sunet de flaut indian şi bansuri. Este magică. Personal am putut explora arta de a călători în conştiinţă pe sunet, împreună cu maeştri din mai multe tradiţii şi am am descoperit ceea ce se poate face în timpul unei asemenea călătorii, cu vocea şi cu un instrument precum un tambur shamanic. Pot să vă spun un singur lucru: sunetul vindecă. Toate acestea au fost un preambul pentru a vă spune că, acum câţiva ani am cunoscut-o pe Monique Tiberghien, o doamnă înaltă, subţire, cu părul alb, care se mişcă cu o eleganţă calmă şi discretă. Ştiam despre ea doar faptul că este o legendă în lumea psihologiei transpersonale europene, preşedintele fondator al Eurotas – Asociaţia Europeană de Psihologie Transpersonală. Acum mai bine de 30 de ani, în vremuri în care ştiinţa excludea complet ideea de spiritualitate, franţuzoaica Monique Tiberghien, psiholog şi psihoterapeut, urmându-şi intuiţia şi mergând în direcţia deschisă de Stanislav Grof, explora arta sunetului în cele mai de seamă tradiţii ezoterice ale lumii şi aplicaţiile sale în vindecarea psihică. Un pionier care a avut curajul, împotriva curentului, de a afirma natura spirituală a psihicului şi a fiinţei omeneşti. Monique Tiberghien nu s-a oprit aici. A călătorit în întreaga lume şi a studiat timp de ani de zile arta magică a sunetului în tradiţiile vedice cu maeştri indieni, tradiţia sufi, cea ebraică şi multe altele. A descoperit faptul că, indiferent din ce tradiţie ar proveni, cântecele sacre ale omenirii au acelaşi efect asupra trupului, minţii şi spiritului omenesc. Un efect vindecător şi integrator. Astfel a unificat într-un fel unic abordările psihologiei şi psihoterapiei occidentale, cu instrumentele acestor străvechi tradiţii.

Realitatea noastră este creată în funcţie de cine credem că suntem. De identitatea pe care ne-o asumăm. Trăim adevărul, iubirea şi libertatea acelei identităţi. Transformarea interioară este lărgirea identităţii până la descoperirea integralităţii Fiinţei. Este punctul în care Adevărul, Iubirea şi Libertatea devin complete.  Jocul cosmic al identităţii Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a identităţii noastre. Atunci când fiinţele inefabile care suntem au început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie al adevăratei noastre identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu a fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va interveni uitarea. Identificarea cu nivelurile dense ale propriei noastre Creaţii devenea astfel perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre. Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă, decât să-şi piardă identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi piardă astfel puterea de a crea în mod conştient ? Am acceptat această fracţionare a întregului care eram. Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta învelişul de carne şi sânge, a rămas undeva, în aşteptare. Energiile ei erau prea înalte pentru a coborâ în materie. În schimb, partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat identificarea cu materia. Nici un moment nu am fost condamnaţi la acest joc. Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru. Există miriade de fiinţe în întrega Creaţie care nu au avut niciodată curajul de a coborâ în teribilul joc al încarnării. Noi, cei care urma să devenim umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va termina acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a energiilor subtile. Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria sufletului să devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de fiinţe inefabile. A-ţi trăi propria creaţie De ce era nevoie de acest «joc cosmic » aşa cum îl numeşte Stanislav Grof ? Nu putem cunoaşte cu edevărat devât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel « lucru », pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu poţi « cunoaşte » iubirea sau adevărul sau libertatea. Le poţi doar trăi. Experienţă. Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră Creaţie pentru ca expansiunea acesteia să poată continua. Este ca şi cum un pictor ar coborâ în propria operă, ar deveni una cu personajele pe care le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc propria Creaţie în materie. În ultimă instanţă este o chestiune de expansiune a acestei Creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat vârful de expansiune al Creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine. Nu este suficientă « ideea » (gândită) a  perfecţiunii. Este nevoie de experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia.

A şti/a fi Am fost întrebat uneori „de unde ştii toate aceste lucruri, cum le poţi dovedi, cum ştii că realităţile pe care le trăieşti sunt valide?” Cuvântul cheie aici este „a şti”. A şti este un demers care, în realitatea încarnată este asociat cu mintea, cu acumularea de informaţie, cu estimarea secvenţială a unui adevăr. Este cunoaştere prin informaţie „despre”. Însă „cunoaşterea” la care mă refer şi din care îşi trag esenţa lucrurile pe care le scriu şi cele pe care le facem- mă refer aici la latura experienţială a Călătoriei Inimii – aparţine unui alt fel de abordare. Nu este vorba despre „a şti”, ci despre „a fi”. Sunt. „Sunt” nu are nevoie de dovezi, nu are nimic de demonstrat. Demonstraţiile sunt ale minţii, dar „sunt” include şi realitatea parţială pe care o reprezintă mintea. „Sunt” este o experienţă iar experienţa nu poate fi decât directă şi subiectivă. Nu are nevoie să compare. Adevărul lui Sunt este unul intrinsec. Singura validare posibilă a experienţei este alegerea personală. Validez ca „adevărat” ceea ce trăiesc, sau nu. Experienţa nu poate fi dovedită. Ea poate fi doar trăită şi atât. Interpretările unei experienţe pot fi multiple, dar acest lucru îl face doar mintea. Ea caută sensuri, finalităţi, scopuri, scheme, încearcă să transforme experienţa trăită în ceva cu „sens”. Şi numeşte sens doar ceea ce este construit pe relaţia cauză-efect. Mintea nu poate accepta, nici înţelege multidimensiunile experimentabile la nivelul conştiinţei extinse, pentru că legea cauză-efect este suspendată la aceste niveluri. Cel puţin la modul liniar. Dimensiunile conştiinţei nu sunt liniare, ci se cuprind unele pe altele, precum păpuşile ruseşti, iar „cauza” unei expresii la un anumit nivel se poate găsi la un cu totul alt nivel al conştiinţei. Nu există nici un fel de liniaritate în asta, iar mintea nu poate concepe acest lucru, pentru că natura ei este secvenţială. Tot ceea ce nu înţelege mintea este categorisit drept haos, halucinaţie, non-realitate, sau, pur şi simplu, este ignorat cu desăvârşire. Nu există. Dar haosul, ne-înţelesul, este doar realitate ne-experimentată încă. Realităţi multiple Cât de reală este imaginaţia? Ceea ce visăm este real sau nu? Cât de reală este structura realităţii ordinare, nivelul dens al Creaţiei? Ştiinţa a descoperit de vreo sută de ani că materia nu e decât un vis. Nori de electroni în mişcare, câmpuri electromagnetice ce dau iluzia solidităţii, dar care se spulberă în anumite condiţii. Ceea ce menţine iluzia este conştiinţa observatorului. Şi atunci, cât de ireală este imaginaţia, visarea? Atunci când ne permitem luxul de a lăsa hăţurile minţii şi de a ieşi din limite, atunci când ne permitem expansiunea în celelalte dimensiuni ale conştiinţei şi trăim acea realitate atât de direct, atât de integral, atât de complet, acest lucru este echivalent cu revelaţia. Numai că ne întoarcem conform obişnuinţelor în limitări, în realitatea ordinară, iar mintea urlă: „dă-mi dovezi că nu a fost un vis, o închipuire.” Ca şi cum visul, închipuirea, imaginaţia, ar fi o dimensiune mai puţin reală decât cea a minţii analitice. Uneori, după vreo experienţă de conştiinţă extinsă, suntem martorii acestui fenomen de retragere rapidă pe teritoriile familiare ale minţii. Călătorul, revenit din marea sa expediţie interioară, uluit, se redresează: „Nu ştiu dacă a fost un vis sau ce a fost. Părea atât de real! Incredibil ce poate să scoată imaginaţia mea!” Şi cu asta expediază propria lui experienţă directă în cutia cu „halucinaţii interesante”. Ei bine, poţi face asta de o mie de ori. Poţi accesa prin diferite mijloace, diferite straturi şi niveluri ale conştiinţei şi apoi, când revii la bietul nivel al minţii, să clasezi experienţa la capitolul „halucinaţii”. Adică să nu o validezi ca pe un adevăr personal, să nu recunoşti calitatea de „real” a experienţei.

Deschiderea inimii, a coborâ în inimă, a privi cu ochii inimii, a simţi cu inima… Rugăciunea inimii, meditaţia inimii, respiraţia inimii… Cine dintre noi au auzit aceste sintagme şi câţi dintre noi au simţit cumva, că în spatele lor se ascunde un adevăr misterios care merită a fi aflat? Ceva important fără îndoială, dacă ar fi să ne luăm după tresărirea interioară. Câţi dintre noi nu s-au întrebat, la nivelul minţii, cum vine asta, „a-ţi coborâ mintea în inimă”, sau a o „deschide”? Şi câţi dintre noi nu au privit la un moment dat în interior cu speranţă, pentru ca apoi să-şi ridice ochii şi să-şi spună cu dezamăgire „eu nu simt nimic”? Ce este această fabuloasă poartă interioară a inimii pe care o pomenesc cele mai străvechi scrieri mistice ale umanităţii, vechi de mii de ani? Şi mai ales, care este drumul acela ce duce la trăirea iubirii mistice, a iubirii divine, cea care schimbă totul? Marii maeştri mistici ale căror trăiri au dus la scrierea cărţilor sfinte, maeştrii Vedelor, Khrishna, Budha, Isus, Zoroastru, toţi aceştia au vorbit despre această poartă magică a fiinţei, dincolo de care se află percepţia Adevărului, a adevăratei naturi a Creaţiei. Din nefericire însă, deşi ei au fost aceia ale căror trăiri au stat la baza fondării unor doctrine mistice fundamentale, nu ei înşişi au scris cărţile, ci epigonii lor, discipolii lor, uneori la sute de ani după ce ei trecuseră pe partea cealaltă a vălului. Ei trăiseră Revelaţia. Dar cărţile reluau doar informaţie. Ei o trăiseră, dar în urma lor nu mai rămăsese decât dogma. Trăirea vie fusese deja înlocuită cu texte, reguli şi ritualuri uneori goale de orice conţinut. Aceasta este povestea majorităţii tradiţiilor spirituale ale lumii care, în ultimă instanţă, continuau să vorbească despre marea poartă a inimii în termenii de „trebuie să…”. Dar cum? Căci orice abordare ce urmează paşii unei proceduri, unui ritual, orice încercare de a repeta anumite mantre, rugăciuni, mudre, posturi, orice încercare de a repeta experienţele maeştrilor degenera în cele din urmă în formă goală. Oamenii continuau să repete procedurile sacre în speranţa că într-o bună zi vor trăi o revelaţie asemenea maestrului. Şi uneori acest lucru se întâmpla. Dar rar şi incomplet. Iar acest lucru se datora mai curând unor iluminări spontane, ce nu păreau să aibă legătură cu ritualurile în sine. Iar descoperirile acestor oameni, atunci când reuşeau să expansioneze în stări largi de conştiinţă, anulau textele cărţilor sacre. Căci trăirea directă şi subiectivă a Adevărului tinde întotdeauna să anuleze adevărul parţial povestit de alţii. Astfel, în mod paradoxal, cei care au trăit Revelaţia în cadrul unor instituţii de credinţă, au fost de multe ori excluşi pentru că Adevărul lor trăit era diferit de cel al cărţilor. Acest lucru s-a petrecut pretutindeni unde Revelaţia a fost înlocuită cu dogma. Însă, un lucru a fost mereu comun tuturor misticilor care au reuşit să depăşească barierele trupului fizic pentru a percepe realitatea transcendentă: toţi au afirmat că marea poartă de trecere este Inima. Acest lucru este comun tuturor culturilor, din toate timpurile şi de pe toate continentele, în sisteme de credinţă organizate sau în sisteme libere, precum cele şamanice. Şi încă ceva important: această poartă a fost întotdeauna una interioară.

Am căutat “lumina” şi am fugit şi ne-am temut de “întuneric”. Am purtat nesfârşite bătălii interioare şi în afara noastră cu ceea ce am numit “rău”. Am căutat partea noastră inefabilă, pe care am numit-o “spirit” şi ne-am negat dimensiunea materială, pe care am numit-o “păcătoasă”, ne-am considerat victimele unei “izgoniri din rai”, ne-am considerat “născuţi păcătoşi”, visând mereu la o reîntoarcere în paradisul pierdut cândva, într-un timp imemorial. În numele acestei căutări ne-am distrus corpurile de nenumărate ori şi am ucis, am purtat săbii pentru a tăia din rădăcină “răul” şi am purtat armuri pentru a ne apăra. Am inventat doctrine necruţătoare cu cei care nu au fost de acord cu noi până în cel mai mic amănunt şi mai ales am proiectat imaginea unui dumnezeu antropomorf, un dumnezeu judecător, aspru, necruţător, capricios, masculin, desigur purtător şi reprezentant al luminii, în numele căruia umanitatea a putut prigoni “intunericul”. De atât de multe ori acest întuneric a fost reprezentat de “sălbatici”, de “vrăjitoare”, de “necredincioşi” şi de “păgâni” care trebuiau şterşi de pe faţa pământului în mod sângeros, în numele luminii. Vânam în exterior propriile noastre umbre. Ucideam pe aceia care oglindeau frica noastră de propriile noastre adâncuri. Această istorie a Întunericului şi Luminii, această istorie a dualităţii, începe în negurile timpului liniar, la începuturile marelui Joc cosmic pe care noi am început să-l jucăm cândva. Coborârea în densitate, în materie, în încarnare, aducea cu sine uitarea a cine suntem cu adevărat. Nu pentru că ar fi existat un tabu al uitării, ci pentru că, pur şi simplu, densitatea imensă a energiei solidificate făcea imposibilă trecerea energiilor subtile. Uneori experienţa devenea dureroasă. Identificarea cu densitatea, cu materia, însemna durere, însemna frică. Ne credeam separati de rest si inca mai facem asta. Aici intervine logica umană, care spune: trebuie să fi făcut ceva rău, ceva greşit, dacă simt această durere. Amintirea ancestrală a lumii din care veneam, a devenit un mit, un vis, un adevăr care îşi pierdea realitatea. Şi pe măsură ce ne scufundam, viaţă după viaţă, în experienţa materiei, a devenit un adevăr tot mai îndepărtat. Faptul că a fi aici este o experienţă liber asumată a fost uitat aproape cu desăvârşire de majoritatea. Există şcoli ale misterelor care au traversat timpurile şi au păstrat acest adevăr, există încă tradiţii mistice pe toată planeta care au reamintit oamenilor adevărul. Dar a rămas un adevăr în care trebuie să crezi, doar să crezi, pentru că experienţa acestui adevăr a rămas privilegiul celor iniţiaţi. Umanitatea a trebuit să creadă în experienţele acelora, puţini, care trăiau adevărul. Un adevăr de neatins pentru majoritatea. Un adevăr pe care această majoritate, netrăindu-l niciodată, l-a transformat într-un ideal. “Lumina”. Densitatea, materia, dimensiunea încarnată şi-a pierdut dreptul de a face parte din “universul divin”. Dumnezeu era numai “acolo, în ceruri”, undeva departe, de neatins. S-a produs o ruptură îngrozitoare, întregul univers a fost scindat astfel între sus şi jos, între lumină şi întuneric, între divin şi uman. Dualitatea pură.