Calatoria Inimii

Întreaga Creaţie este vibraţie. Sunetele vindecătoare ale marilor tradiţii spirituale. Videcarea shamanică prin sunet. A călători în Conştiinţă pe sunete sacre. Un Maestru al Sunetelor Sacre, Monique Tiberghien, din nou în România. Un shaman al timpurilor moderne. Sunetul reface armonia corpului, a minţii şi a sufletului. Interviu cu Monique Tiberghien – discipol al Marilor Maestri. Reconectarea cu Sufletul. Cântecele sunt fiinţe vii. Lucrul cu visele. Adevărata vindecare vine întotdeauna din interior. Totul este energie, totul este vibraţie. Întreaga Creaţie este o imensă fiinţă vibratorie, care cântă pe miriade de frecvenţe. Corpurile noastre au propria lor vibraţie, fiecare organ, fiecare celulă, fiecare gând al nostru şi fiecare emoţie are propria sa muzică. La propriu. La fel, fiecare „lucru” şi fiecare fiinţă din acest univers şi din toate universurile, din această dimensiune şi din toate dimensiunile. Misticii din toate vremurile au ştiut acest lucru şi de aceea toate tradiţiile spirituale ale lumii, din toate culturile şi din toate timpurile au fost legate de muzică. Tobele şamanice, clopotele tibetane, japoneze sau chinezeşti, fluierul indian şi instrumentele cu corzi, didgeridoo aborigenilor australieni, instrumentele uluitoare ale şamanilor siberieni, făcute din oase, lemne şi piei de animale… Pretutindeni umanitatea a găsit mjloacele de a pătrunde în adâncurile fiinţei cu ajutorul sunetului. Dar cel mai extraordinar instrument a fost din toate timpurile vocea omenească.   Acum câtva timp publicam pe Calatoria Inimii un reportaj (Călătorie în tărâmul spiritelor) despre lumea miraculoasa a acelor magicieni ai plantelor din Peru, curanderos, un fel de vraci care se pricep sa calatoreasca in lumea nevazuta a spiritelor. Unul dintre cele mai importante mijloace de calatorie ale acestor adevarati vrajitori este cantecul. Exista cantece pentru fiecare planta, pentru fiecare sentiment omenesc, pentru fiecare dintre lumile subtile, exista cantece ale soarelui si ale apelor. Cantece care vindeca. Descopeream in Peru o tehnologie ancestrala a vindecarii bazate pe cantec si imi spuneam ca seamana foarte mult cu descantecele de pe la noi. In campiile Valahiei, ca si in Carpati, totul se facea inainte dupa ritmurile cosmice si, mai ales, cantand. Se canta pentru plantele de leac, pentru boli, pentru a aduce ploaia sau pentru a imprastia grindina. Se canta nu numai la nunta si la inmormantare, la nastere si la pomeniri, dar si atunci cand se porneau aratul sau semanatul. Doinele romanesti sau cantecele ciobanilor din munti nu erau divertisment, ci moduri de a alina si de a spala adancurile fiintei, de a imblanzi stihiile naturii si ale sufletului. Aceia dintre voi care au fost la concertul lui Amaresh Mark Seelig, prietenul nostru care este doctor în psihologie, shaman, astrolog şi muzician, şi care a studiat cu cei mai mari maeştri indieni, au putut experimenta ce înseamnă o stare de conştiinţă extinsă indusă exclusiv cu sunet de flaut indian şi bansuri. Este magică. Personal am putut explora arta de a călători în conştiinţă pe sunet, împreună cu maeştri din mai multe tradiţii şi am am descoperit ceea ce se poate face în timpul unei asemenea călătorii, cu vocea şi cu un instrument precum un tambur shamanic. Pot să vă spun un singur lucru: sunetul vindecă. Toate acestea au fost un preambul pentru a vă spune că, acum câţiva ani am cunoscut-o pe Monique Tiberghien, o doamnă înaltă, subţire, cu părul alb, care se mişcă cu o eleganţă calmă şi discretă. Ştiam despre ea doar faptul că este o legendă în lumea psihologiei transpersonale europene, preşedintele fondator al Eurotas – Asociaţia Europeană de Psihologie Transpersonală. Acum mai bine de 30 de ani, în vremuri în care ştiinţa excludea complet ideea de spiritualitate, franţuzoaica Monique Tiberghien, psiholog şi psihoterapeut, urmându-şi intuiţia şi mergând în direcţia deschisă de Stanislav Grof, explora arta sunetului în cele mai de seamă tradiţii ezoterice ale lumii şi aplicaţiile sale în vindecarea psihică. Un pionier care a avut curajul, împotriva curentului, de a afirma natura spirituală a psihicului şi a fiinţei omeneşti. Monique Tiberghien nu s-a oprit aici. A călătorit în întreaga lume şi a studiat timp de ani de zile arta magică a sunetului în tradiţiile vedice cu maeştri indieni, tradiţia sufi, cea ebraică şi multe altele. A descoperit faptul că, indiferent din ce tradiţie ar proveni, cântecele sacre ale omenirii au acelaşi efect asupra trupului, minţii şi spiritului omenesc. Un efect vindecător şi integrator. Astfel a unificat într-un fel unic abordările psihologiei şi psihoterapiei occidentale, cu instrumentele acestor străvechi tradiţii.

Realitatea noastră este creată în funcţie de cine credem că suntem. De identitatea pe care ne-o asumăm. Trăim adevărul, iubirea şi libertatea acelei identităţi. Transformarea interioară este lărgirea identităţii până la descoperirea integralităţii Fiinţei. Este punctul în care Adevărul, Iubirea şi Libertatea devin complete. Jocul cosmic al identităţii Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a identităţii noastre. Atunci când fiinţele inefabile care suntem au început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie al adevăratei noastre identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu a fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va interveni uitarea. Identificarea cu nivelurile dense ale propriei noastre Creaţii devenea astfel perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre. Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă, decât să-şi piardă identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi piardă astfel puterea de a crea în mod conştient ? Am acceptat această fracţionare a întregului care eram. Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta învelişul de carne şi sânge, a rămas undeva, în aşteptare. Energiile ei erau prea înalte pentru a coborâ în materie. În schimb, partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat identificarea cu materia. Nici un moment nu am fost condamnaţi la acest joc. Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru. Există miriade de fiinţe în întrega Creaţie care nu au avut niciodată curajul de a coborâ în teribilul joc al încarnării. Noi, cei care urma să devenim umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va termina acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a energiilor subtile. Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria sufletului să devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de fiinţe inefabile. A-ţi trăi propria creaţie De ce era nevoie de acest «joc cosmic » aşa cum îl numeşte Stanislav Grof ? Nu putem cunoaşte cu edevărat devât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel « lucru », pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu poţi « cunoaşte » iubirea sau adevărul sau libertatea. Le poţi doar trăi. Experienţă. Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră Creaţie pentru ca expansiunea acesteia să poată continua. Este ca şi cum un pictor ar coborâ în propria operă, ar deveni una cu personajele pe care le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc propria Creaţie în materie. În ultimă instanţă este o chestiune de expansiune a acestei Creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat vârful de expansiune al Creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine. Nu este suficientă « ideea » (gândită) a  perfecţiunii. Este nevoie de experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia.

A şti/a fi Am fost întrebat uneori „de unde ştii toate aceste lucruri, cum le poţi dovedi, cum ştii că realităţile pe care le trăieşti sunt valide?” Cuvântul cheie aici este „a şti”. A şti este un demers care, în realitatea încarnată este asociat cu mintea, cu acumularea de informaţie, cu estimarea secvenţială a unui adevăr. Este cunoaştere prin informaţie „despre”. Însă „cunoaşterea” la care mă refer şi din care îşi trag esenţa lucrurile pe care le scriu şi cele pe care le facem- mă refer aici la latura experienţială a Călătoriei Inimii – aparţine unui alt fel de abordare. Nu este vorba despre „a şti”, ci despre „a fi”. Sunt. „Sunt” nu are nevoie de dovezi, nu are nimic de demonstrat. Demonstraţiile sunt ale minţii, dar „sunt” include şi realitatea parţială pe care o reprezintă mintea. „Sunt” este o experienţă iar experienţa nu poate fi decât directă şi subiectivă. Nu are nevoie să compare. Adevărul lui Sunt este unul intrinsec. Singura validare posibilă a experienţei este alegerea personală. Validez ca „adevărat” ceea ce trăiesc, sau nu. Experienţa nu poate fi dovedită. Ea poate fi doar trăită şi atât. Interpretările unei experienţe pot fi multiple, dar acest lucru îl face doar mintea. Ea caută sensuri, finalităţi, scopuri, scheme, încearcă să transforme experienţa trăită în ceva cu „sens”. Şi numeşte sens doar ceea ce este construit pe relaţia cauză-efect. Mintea nu poate accepta, nici înţelege multidimensiunile experimentabile la nivelul conştiinţei extinse, pentru că legea cauză-efect este suspendată la aceste niveluri. Cel puţin la modul liniar. Dimensiunile conştiinţei nu sunt liniare, ci se cuprind unele pe altele, precum păpuşile ruseşti, iar „cauza” unei expresii la un anumit nivel se poate găsi la un cu totul alt nivel al conştiinţei. Nu există nici un fel de liniaritate în asta, iar mintea nu poate concepe acest lucru, pentru că natura ei este secvenţială. Tot ceea ce nu înţelege mintea este categorisit drept haos, halucinaţie, non-realitate, sau, pur şi simplu, este ignorat cu desăvârşire. Nu există. Dar haosul, ne-înţelesul, este doar realitate ne-experimentată încă. Realităţi multiple Cât de reală este imaginaţia? Ceea ce visăm este real sau nu? Cât de reală este structura realităţii ordinare, nivelul dens al Creaţiei? Ştiinţa a descoperit de vreo sută de ani că materia nu e decât un vis. Nori de electroni în mişcare, câmpuri electromagnetice ce dau iluzia solidităţii, dar care se spulberă în anumite condiţii. Ceea ce menţine iluzia este conştiinţa observatorului. Şi atunci, cât de ireală este imaginaţia, visarea? Atunci când ne permitem luxul de a lăsa hăţurile minţii şi de a ieşi din limite, atunci când ne permitem expansiunea în celelalte dimensiuni ale conştiinţei şi trăim acea realitate atât de direct, atât de integral, atât de complet, acest lucru este echivalent cu revelaţia. Numai că ne întoarcem conform obişnuinţelor în limitări, în realitatea ordinară, iar mintea urlă: „dă-mi dovezi că nu a fost un vis, o închipuire.” Ca şi cum visul, închipuirea, imaginaţia, ar fi o dimensiune mai puţin reală decât cea a minţii analitice. Uneori, după vreo experienţă de conştiinţă extinsă, suntem martorii acestui fenomen de retragere rapidă pe teritoriile familiare ale minţii. Călătorul, revenit din marea sa expediţie interioară, uluit, se redresează: „Nu ştiu dacă a fost un vis sau ce a fost. Părea atât de real! Incredibil ce poate să scoată imaginaţia mea!” Şi cu asta expediază propria lui experienţă directă în cutia cu „halucinaţii interesante”. Ei bine, poţi face asta de o mie de ori. Poţi accesa prin diferite mijloace, diferite straturi şi niveluri ale conştiinţei şi apoi, când revii la bietul nivel al minţii, să clasezi experienţa la capitolul „halucinaţii”. Adică să nu o validezi ca pe un adevăr personal, să nu recunoşti calitatea de „real” a experienţei.

Deschiderea inimii, a coborâ în inimă, a privi cu ochii inimii, a simţi cu inima… Rugăciunea inimii, meditaţia inimii, respiraţia inimii… Cine dintre noi au auzit aceste sintagme şi câţi dintre noi au simţit cumva, că în spatele lor se ascunde un adevăr misterios care merită a fi aflat? Ceva important fără îndoială, dacă ar fi să ne luăm după tresărirea interioară. Câţi dintre noi nu s-au întrebat, la nivelul minţii, cum vine asta, „a-ţi coborâ mintea în inimă”, sau a o „deschide”? Şi câţi dintre noi nu au privit la un moment dat în interior cu speranţă, pentru ca apoi să-şi ridice ochii şi să-şi spună cu dezamăgire „eu nu simt nimic”? Ce este această fabuloasă poartă interioară a inimii pe care o pomenesc cele mai străvechi scrieri mistice ale umanităţii, vechi de mii de ani? Şi mai ales, care este drumul acela ce duce la trăirea iubirii mistice, a iubirii divine, cea care schimbă totul? Marii maeştri mistici ale căror trăiri au dus la scrierea cărţilor sfinte, maeştrii Vedelor, Khrishna, Budha, Isus, Zoroastru, toţi aceştia au vorbit despre această poartă magică a fiinţei, dincolo de care se află percepţia Adevărului, a adevăratei naturi a Creaţiei. Din nefericire însă, deşi ei au fost aceia ale căror trăiri au stat la baza fondării unor doctrine mistice fundamentale, nu ei înşişi au scris cărţile, ci epigonii lor, discipolii lor, uneori la sute de ani după ce ei trecuseră pe partea cealaltă a vălului. Ei trăiseră Revelaţia. Dar cărţile reluau doar informaţie. Ei o trăiseră, dar în urma lor nu mai rămăsese decât dogma. Trăirea vie fusese deja înlocuită cu texte, reguli şi ritualuri uneori goale de orice conţinut. Aceasta este povestea majorităţii tradiţiilor spirituale ale lumii care, în ultimă instanţă, continuau să vorbească despre marea poartă a inimii în termenii de „trebuie să…”. Dar cum? Căci orice abordare ce urmează paşii unei proceduri, unui ritual, orice încercare de a repeta anumite mantre, rugăciuni, mudre, posturi, orice încercare de a repeta experienţele maeştrilor degenera în cele din urmă în formă goală. Oamenii continuau să repete procedurile sacre în speranţa că într-o bună zi vor trăi o revelaţie asemenea maestrului. Şi uneori acest lucru se întâmpla. Dar rar şi incomplet. Iar acest lucru se datora mai curând unor iluminări spontane, ce nu păreau să aibă legătură cu ritualurile în sine. Iar descoperirile acestor oameni, atunci când reuşeau să expansioneze în stări largi de conştiinţă, anulau textele cărţilor sacre. Căci trăirea directă şi subiectivă a Adevărului tinde întotdeauna să anuleze adevărul parţial povestit de alţii. Astfel, în mod paradoxal, cei care au trăit Revelaţia în cadrul unor instituţii de credinţă, au fost de multe ori excluşi pentru că Adevărul lor trăit era diferit de cel al cărţilor. Acest lucru s-a petrecut pretutindeni unde Revelaţia a fost înlocuită cu dogma. Însă, un lucru a fost mereu comun tuturor misticilor care au reuşit să depăşească barierele trupului fizic pentru a percepe realitatea transcendentă: toţi au afirmat că marea poartă de trecere este Inima. Acest lucru este comun tuturor culturilor, din toate timpurile şi de pe toate continentele, în sisteme de credinţă organizate sau în sisteme libere, precum cele şamanice. Şi încă ceva important: această poartă a fost întotdeauna una interioară.

Am căutat “lumina” şi am fugit şi ne-am temut de “întuneric”. Am purtat nesfârşite bătălii interioare şi în afara noastră cu ceea ce am numit “rău”. Am căutat partea noastră inefabilă, pe care am numit-o “spirit” şi ne-am negat dimensiunea materială, pe care am numit-o “păcătoasă”, ne-am considerat victimele unei “izgoniri din rai”, ne-am considerat “născuţi păcătoşi”, visând mereu la o reîntoarcere în paradisul pierdut cândva, într-un timp imemorial. În numele acestei căutări ne-am distrus corpurile de nenumărate ori şi am ucis, am purtat săbii pentru a tăia din rădăcină “răul” şi am purtat armuri pentru a ne apăra. Am inventat doctrine necruţătoare cu cei care nu au fost de acord cu noi până în cel mai mic amănunt şi mai ales am proiectat imaginea unui dumnezeu antropomorf, un dumnezeu judecător, aspru, necruţător, capricios, masculin, desigur purtător şi reprezentant al luminii, în numele căruia umanitatea a putut prigoni “intunericul”. De atât de multe ori acest întuneric a fost reprezentat de “sălbatici”, de “vrăjitoare”, de “necredincioşi” şi de “păgâni” care trebuiau şterşi de pe faţa pământului în mod sângeros, în numele luminii. Vânam în exterior propriile noastre umbre. Ucideam pe aceia care oglindeau frica noastră de propriile noastre adâncuri. Această istorie a Întunericului şi Luminii, această istorie a dualităţii, începe în negurile timpului liniar, la începuturile marelui Joc cosmic pe care noi am început să-l jucăm cândva. Coborârea în densitate, în materie, în încarnare, aducea cu sine uitarea a cine suntem cu adevărat. Nu pentru că ar fi existat un tabu al uitării, ci pentru că, pur şi simplu, densitatea imensă a energiei solidificate făcea imposibilă trecerea energiilor subtile. Uneori experienţa devenea dureroasă. Identificarea cu densitatea, cu materia, însemna durere, însemna frică. Ne credeam separati de rest si inca mai facem asta. Aici intervine logica umană, care spune: trebuie să fi făcut ceva rău, ceva greşit, dacă simt această durere. Amintirea ancestrală a lumii din care veneam, a devenit un mit, un vis, un adevăr care îşi pierdea realitatea. Şi pe măsură ce ne scufundam, viaţă după viaţă, în experienţa materiei, a devenit un adevăr tot mai îndepărtat. Faptul că a fi aici este o experienţă liber asumată a fost uitat aproape cu desăvârşire de majoritatea. Există şcoli ale misterelor care au traversat timpurile şi au păstrat acest adevăr, există încă tradiţii mistice pe toată planeta care au reamintit oamenilor adevărul. Dar a rămas un adevăr în care trebuie să crezi, doar să crezi, pentru că experienţa acestui adevăr a rămas privilegiul celor iniţiaţi. Umanitatea a trebuit să creadă în experienţele acelora, puţini, care trăiau adevărul. Un adevăr de neatins pentru majoritatea. Un adevăr pe care această majoritate, netrăindu-l niciodată, l-a transformat într-un ideal. “Lumina”. Densitatea, materia, dimensiunea încarnată şi-a pierdut dreptul de a face parte din “universul divin”. Dumnezeu era numai “acolo, în ceruri”, undeva departe, de neatins. S-a produs o ruptură îngrozitoare, întregul univers a fost scindat astfel între sus şi jos, între lumină şi întuneric, între divin şi uman. Dualitatea pură.

Nu există moarte. Doar transformare. Renunţăm la tot ceea ce credeam că suntem, pentru a deveni tot ceea ce suntem cu adevărat. Dincolo de orice aspecte ale Fiinţei, dincolo de orice identificări, există conştienţa a ceea ce numim Suflet. Este marele Jucător, marele Actor, cel care joacă toate rolurile acestei vieţi şi ale altora. Un jucător misterios, un nivel al propriei noastre Fiinţe pe care l-am crezut atât de îndepărtat, încât l-am numit Dumnezeu. şi l-am plasat înafara noastră. Singuraticul personaj uman care am crezut că suntem s-a considerat, de foarte mult timp, izolat complet de această parte uluitoare a propriei Fiinţe. O scindare pe cale de a se termina, căci iată, trăim timpurile în care vălul iluziei se destramă şi, încetul cu încetul ne întoarcem Acasă, la completitudinea Fiinţei, cea despre care au vorbit toţi maeştrii, toţi iluminaţii, şi care acum devine accesibilă tuturor. Procesul acestei descoperiri, acestei dez-identificări seamănă cu o moarte. Dar este o moarte a rolurilor, nu a Actorului. Dincolo de această moarte este renaşterea într-o nouă calitate a Conştiinţei.   Dragi prieteni ai Călătoriei Inimii, aceasta este tema lunii ianuarie a anului 2011: Moarte şi Renaştere. O temă pasionantă pentru toţi aceia care trec prin procesul marii transformări interioare ce presupune abandonarea vechilor abordări. Este o temă potrivită cu începutul acestui an extraordinar care va fi 2011. Am putea spune că acest an va fi cu adevărat un an al Morţii şi al Renaşterii. Nuu, nu este vorba despre o moarte adevărată, fizică – care şi ea este de fapt o transformare – ci despre o moarte spirituală, o moarte a unor aspecte ale noastre, ale unor identificări. Veţi descoperi alături de noi că nu există moarte în accepţiunea omenească, convenţională a cuvântului. Dincolo de orice moarte este trecerea pe un alt nivel al realităţii. Şi dacă timp de mii de ani şi mii de vieţi am repetat aceleaşi scenarii, revenind mereu în aceeaşi iluzie, în aceste timpuri ale transformării Conştiinţei în ansamblu, experimentăm transformarea în timpul unei vieţi omeneşti. În timpul unei încarnări umane. Cu alte cuvinte putem face trecerea la un alt nivel al realităţii fără să ne abandonăm realitatea fizică, densă, corporală. Este un eveniment care nu s-a mai petrecut nicicând în istoria Creaţiei şi care este posibil doar datorită faptului că umanitatea în ansablul său a făcut paşi uriaşi pe drumul descoperii de sine.

E un gol nelămurit în stomac, o senzaţie de urgenţă, de tăiere bruscă a vitalităţii, un fel de bolovan pe care-l simţi în plexul solar. Îţi foloseşti mintea: “Ce naiba e asta? Pare să fie frică. Frică de ce anume? Nu există nici un motiv pentru care să-mi fie frică.” Şi totuşi e frică. Aşa miroase, aşa se simte, ca o frică. Au trecut ani de când trăieşti cu această senzaţie interioară, cu acel şoricel care te ronţăie pe dinlăuntru. Uneori nici nu mai eşti conştient de el. Te-ai obişnuit. Începi să crezi că e normal să fie acolo, permanent, începi să crezi că bucuria e o iluzie, un vis, o utopie, începi să crezi că iubirea e doar un concept poetic care nu există în realitatea tridimensională. Anii trec. Devii suspicios şi pesimist, Defensiv. Lumea nu mai e decât un loc de care trebuie să te aperi. Crezi că eşti condamnat să trăieşti printre hoţi, derbedei şi mitocani. Că ai avut ghinion să te naşti pe această planetă nefericită, că eşti condamnat la o întrupare dureroasă. Îţi spui că poate au dreptate aceia care afirmă că ne-am născut în păcat, că poate avem de plătit nişte oale ancestrale despre care nu ne aducem aminte să le fi spart, dar care ar putea explica această stare de nefericire. Mintea caută explicaţii undeva, oriunde înafară. E de vină contextul, familia în care te-ai născut, relaţia cu mama, cu tata, cu cineva, copilăria nefericită, guvernul, americanii, primarul, cei pe care i-ai iubit şi care te-au rănit prin trădare, cei care poluează planeta şi care fac conspiraţii pentru a ţine umanitatea în stare de sclavie. Îţi spui că nu e nimic de făcut. Monstrul e prea mare ca să te lupţi cu el. Dacă ai noroc, vei dispărea într-o bună zi din această lume nefastă, fără prea multă suferinţă. Până atunci e important să îţi plăteşti ratele la bancă şi să-ţi ţii copiii în şcoală cu speranţa că vor suferi mai puţin decât tine. Devii în cel mai bun caz blazat. În cel mai rău, vei cădea în braţele adânci ale depresiei. Aceasta este frica. Opusul ei nu este curajul, ci iubirea. Frica – o stare de energie Gandurile, stările noastre interioare, emoţiile - inclusiv frica, energiile noatre vitale şi corpul nostru fizic, toate acestea nu sunt decât energie. Întregul univers este energie. Fizica cuantică a descoperit acest lucru de zeci de ani, faptul că întregul univers nu este decât enegie modulată pe diferite frecvenţe, că atomii nu sunt decât particule de energie în mişcare perpetuă. Dincolo de aceste câmpuri care în părţile lor cele mai dense au aspect “fizic” se află ceva ce a fost numit în multe feluri : “matrix”, “câmpul primordial” etc. Acest câmp nu poate fi definit cu precizie. Ceea ce ştim cu siguranţă este că acest câmp este conştient, că vehiculeză şi conţine cantităţi colosale de informaţie în mod coerent şi că are capacitatea de a se “auto-regla”. Cu alte cuvinte, este viu. Conştiinţa este tot ceea ce există. Este ceea ce creează realitatea în toate dimensiunile sale, inclusiv cea fizică şi toate realităţile subtile. Energia noastră vitală, emoţiile noastre, gândurile noastre fac parte din aceste corpuri subtile. Numim “frică” o anumită stare a corpului nostru emoţional. Un anumit proces de gândire va declanşa o anumită emoţie, iar aceasta se va transmite în corpul fizic prin intermediul corpului energetic. Frica se simte cel mai bine la nivelul plexului solar, un fel de centru al emoţiilor, şi radiază în întregul corp. Dincolo însă de toate lucrurile care s-ar putea spune despre frică, important este aici doar faptul că frica este o stare energetică, este un fel în care conştiinţa noastră modulează energia. Dar în esenţă, frica este energie, aşa cum totul este energie deasemeni. Ceea ce deosebeşte frica de alte stări energetice ale fiinţei este felul în care este modulată. Cine modulează energia în acest fel? NOI suntem aceia care facem acest lucru. Cu alte cuvinte noi suntem creatorii propriei noastre frici, fie că suntem conştienţi de acest lucru, fie că nu.

Ce va fi mâine? Ce va fi anul viitor? Ce va fi în 2012? Încotro mergem de fapt? Acestea sunt întrebările acelei părţi din noi pe care o numim “dimensiunea umană”. Este acea parte din noi care se teme. Care încearcă să prevadă viitorul pe baza analizei trecutului. Este acea parte din noi care se teme de schimbare, care ne face să mergem pe aceleaşi cărări bătute, să depindem într-un fel sau altul de modele, de ceea ce a mai fost. Este acea parte conservatoare şi mentală, limitată şi înfricoşată care ne ţine înlănţuiţi în iluzie, partea căreia îi pasă de ceea ce vor spune alţii, partea din noi căreia îi este frică de asumarea liberă a faptului că noi suntem aceia care îşi creează realitatea. Este acea parte a cărei voce o veţi recunoşte imediat spunând “nu pot face nimic, m-am născut într-un context nefavorabil, familia, mediul, sărăcia, ţara, guvernul sunt aceia care mă împiedică să fiu cu adevărat cel care sunt”. Singura cunoaştere posibilă: experienţa trăită În timpul cât aceast parte din noi vociferează pe temele fricii, o altă parte din noi, să-i spunem “dimensiunea divină” a fiinţei noastre, “sufletul” nostru, îşi vede de treabă în adâncurile fiinţei. Este partea care orchestrează marile sincronicităţi ale vieţi noastre, marile semne pe care ni le-am pus în cale pe drumul trezirii către ceea ce suntem cu adevărat. Din aceste adâncuri ale fiinţei noastre vine sentimentul că ceva nu este complet, că lipseşte ceva din peisajul vieţii noastre, impresia neclară că deşi “totul e ok”, există cumva o neîmplinire. De multe ori această conştientizare ne împinge către a căuta, către “spiritualitate”, către scormonirea în cărţile, tradiţiile, metodele unor sisteme mistice străvechi. Apoi urmează descoperirea că nimic din toate acestea nu funcţionează şi că a şti despre spiritualitate nu e destul. E încă o capcană a minţii care încearcă să găsească o cale. Nici o cunoaştere nu înlocuieşte trăirea. Sentimentul de gol se amplifică. Iluzia Acest sentiment de goliciune, de incompletitudine se naşte din ruptura fiinţei, din despărţirea de natura noastră profundă. Aspectul nostru uman se crede izolat de restul realităţii şi mai ales de sufletul său, de dimensiunea sa subtilă. Timp de mii de ani, mii de vieţi noi am căutat această realitate a fiinţei undeva în exterior, sub forma unui dumnezeu aflat undeva, în ceruri, în alte dimensiuni. Am cercetat toate reprezentările sale, în toate timpurile şi în toate culturile, am încercat toate tehnicile, metodele, toate “tehnologiile sacrului”. Uneori, dacă am fost norocoşi, am reuşit să ne rupem cumva de dimensiunea noastră umană şi să trăim pentru o clipă esenţa. Au fost clipele de revelaţie care ne-au dus mai departe în marea căutare. Puţine.

Prima respiraţie. Parcursul interior al conştiinţei. Respiraţia conştientă. Respiraţia Inimii. Respiraţia şi starea de Prezenţă. Respiraţia Holotropică sau Respiraţia de Foc. Şi îngerii respiră. Depăşirea barierelor minţii cu ajutorul respiraţiei. Primul meu contact cu instrumentul fabulos al respiraţiei a fost într-o experinţă de conştiinţă extinsă, acum câţiva ani. Era o călătorie de vindecare şi de viziune. Împreună cu Elena, experimentasem deja respiraţia holotropică, despre care credeam încă, pe-atunci, că nu e decât o altă tehnică, o altă “tehnologie a sacrului”, cum i-ar spune Mircea Eliade. Nu întrezărisem niciodată până atunci potenţialul enorm pe care-l avea respiraţia. Ei bine, în acea călătorie pe care n-o voi uita niciodată, am intrat în contact cu ceea ce Stanislav Grof numeşte “Vindecătorul Interior”. Acest vindecător interior suntem noi înşine, sau mai bine spus anumite niveluri ale Conştiinţei noastre care, pur şi simplu, depăşesc cu mult anvergura şi cunoaşterea minţii conştiente. Vindecătorul Interior se află undeva la nivelul a ceea ce numim Suflet. Şi dintr-o dată am simţit cum propria mea respiraţie începe să se transforme, corpul intra în nişte mişcări anume, în mod independent de voinţa mea, ca şi cum ceva sau cineva l-ar fi ghidat. Respiraţia mea se modifica în mod armonic cu mişcările trupului şi la un moment dat mi-am dat seama uluit că Fiinţa mea se află într-un proces de curăţare. Ştia perfect să facă acest lucru. Eram martorul unui proces fantastic ce acţiona pe multe niveluri: fizic, energetic, emoţional şi mental. Atunci am privit pentru prima dată cum gândurile mele, unele dintre ele adevărate mecanisme de gândire vechi de când lumea, generaseră timp de mii de vieţi acelaşi tip de emoţii, iar emoţiile se transferaseră la nivel fizic prin intermediul energiei corporale, creând blocaje. Eram martorul acestui proces în care Vindecătorul Interior folosea respiraţia, uneori accelerată, alteori blândă, cu un rafinament uluitor, pentru a pătrunde în cele mai subtile zone ale fiinţei mele şi a curăţa. Vedeam clar cum respiraţia nu era aer decât la nivel fizic, dar mai mult decât atât, respiraţia era un fel de energie care-şi schimba textura, densitatea, culoarea şi modul de a acţiona, în funcţie de nivelul pe care opera. Simţeam în mod complet că respiraţia mă uneşte într-un mod secret cu tot ceea ce există în univers, cum respiraţia mea era un fel de punte între densitatea corpului meu fizic şi nivelurile din ce în ce mai subtile ale diferitelor altor corpuri din care sunt alcătuit. Şi cum întregul univers subtil participă la acest proces de curăţare interioară care se petrecea dincolo de voinţa mea. Am simţit cum nodurile, ghemurile de energie înţepenită la diferite niveluri încep să se dizolve şi cum întreaga mea fiinţă începe să-şi recapete fluiditatea naturală, curgerea firească a energiei din care sunt alcătuit. Elena era împreună cu mine, mă însoţea în acest proces, simţea totul în acelaşi timp cu mine şi împreună descopeream detaliile miraculoase ale acestei extraordinare curăţări.

Reluăm întâlnirile şi discuţiile despre Conştiinţa Extinsă, despre Noua Energie şi despre marile procese de transformare interioară prin care trecem noi, şi tot ceea ce există. Horia Ţurcanu şi Elena Francisc vă invită să împărtăşiţi atmosfera Călătoriei Inimii chiar dacă, unii dintre voi, nu aţi participat niciodată la vreunul dintre workshop-urile sau călătoriile noastre. Voi ştiţi cu sigurnaţă, în interiorul vostru, dacă parcursul nostru face parte din Călătoria voastră interioară. Călătoria Inimii este călătoria spirituală a fiecăruia, este călătoria umanităţii care se descoperă pe sine. Vom împărtăşi experienţe, vom explora răspunsurile la cele mai tulburătoare întrebări ale voastre şi mai ales vom fi împreună într-o energie a schimbării şi a transformării interioare. Rareori avem timp la Serile noastre Xperiment sau în timpul workshop-urilor, să stăm de vorbă şi să răspundem multelor voastre întrebări. Şi mai rar avem timp pentru împărtăşirea experienţelor noastre. Simţim nevoia voastră de a comunica, de a întreba, de a simţi faptul că mai sunt şi alţii care trăiesc aceleaşi experienţe ca şi voi. Nevoia de a şti că nu sunteţi singuri şi că ceea ce se petrece în interiorul vostru nu este o anomalie. Numărul întrebărilor pe care le primim de la voi este din ce în ce mai mare. Reluăm astfel mica tradiţie a întâlnirilor noastre lunare care s-a bucurat de un succes uriaş când am lansat-o, dar care a fost întreruptă de desele noastre călătorii. Aşadar, dragi prieteni ai Călătoriei Inimii, ne vom întâlni regulat. Spaţiul acestor întâlniri este destinat comunicării la toate nivelurile. Este mai mult decât a vorbi, decât a schimba idei. Este despre a schimba în primul rând energie, despre a fi împreună, despre a împărtăşi aceeaşi efervescenţă a Conştiinţei şi despre a descperi împreună dimensiuni noi ale propriei noastre fiinţe. Scriam într-unul dintre articolele dinainte despre capacitatea Conştiinţei de a fi “inductivă”, despre posibilitatea, odată ce cineva a trecut printr-o experienţă, ca toţi ceilalţi să beneficieze de pe urma ei. În felul acesta vă invităm să accesaţi, în aceste întâlniri, energia unor experienţe la care poate nu aţi participat în mod direct, dar pe care le puteţi simţi. Vor fi întâlniri prietenoase, calde şi substanţiale. Vom vorbi despre Prezenţă şi despre transformare, despre unde ne aflăm şi încotro mergem. Vom vorbi despre Spirit şi despre Materie ca despre un singur lucru, despre Lumină şi Întuneric, despre Masculin şi Feminin, vom vedea cum, în aceste timpuri extraordinare, Dualitatea poate fi trăită în alt fel, complet nou. Dar toate acestea nu sunt de fapt decât faţete ale unui singur subiect fundamental: conştientizarea propriei noastre Divinităţi şi felul în care această conştientizare schimbă totul. Deci, marea întâlnire la care vă aşteptăm noi, Horia Ţurcanu şi Elena Francisc, se va petrece pe 14 decembrie, orele 18.30, în sala de celebrări a şcolii nr 179 din Bucureşti. Şcoala se află în Bucureştii Noi, vis-a-vis de Parcul Bazilescu. Hugs, Horia Turcanu şi Elena francisc

Bine v-am regasit, dragi prieteni ai Călătoriei Inimii, vă spun în numele meu, Horia, şi al Elenei, cu o oarecare întârziere, căci ne-au trebuit câteva zile de la întoarcerea din Peru ca să ne reobişnuim cu realitatea 3D de acasă. Vă mulţumim tuturor pentru mesajele voastre, pentru intervenţiile voastre pe site, pentru felul în care aţi fost împreună cu noi în această uriaşă călătorie de Conştiinţă, căci v-am simţit alături. Am simţit permanent că nu facem această călătorie doar pentru noi, că nu trăim această experienţă doar pentru noi, ci pentru mulţi asemenea nouă care sunt împreună cu noi în Spirit. Ştiţi bine deja faptul că nici o experienţă nu este complet personală, şi că, uneori, atunci când cineva taie un drum prin pădure, pentru ceilalţi accesul devine mai uşor, şi cu cât mai mulţi umblă pe cărarea aceea, cu atât cărarea se transformă în drum larg, accesibil tuturor. Aceasta este calea Conştiinţei în care orice experienţă devine accesibilă tuturor, orice înţelegere devine mai uşoară, orice trăire devine mai uşor de abordat odată ce cineva a mai experimentat-o înainte. Acesta este motivul pentru care Călătoriile noastre, pe care le numim “ale inimii”, fie ele în Conştiinţă sau pe alte meridiane, le considerăm călătorii ale tuturor. Expediţiile noastre, workshop-urile noastre, întâlnirile noastre în care împărtăşim toate cele şi chiar cărţile pe care le scoatem fac parte din această uriaşă Călătorie a Inimii. Este o călătorie a Umanităţii, o evoluţie, o transformare, o călătorie către noi înşine, o călătorie a înţelegerii treptate a ceea ce suntem cu adevărat. Este călătoria Spiritului către Sine. Aşadar, dragi prieteni, ne-am întors. Rostul acestor cuvinte nu este de a vă povesti călătoria noastră pe de-a întregul. Reportajele despre Peru – pe care mi le asum în calitatea mea de fost jurnalist  - vor veni puţin mai târziu. Acum este timpul pentru un fel de dare de seamă asupra călătoriei în ansamblu, din perspectiva conştiinţei, a transformărilor şi a provocărilor pe care le-am întâlnit. Înainte de a pleca făceam precizarea într-un articol că aceste călătorii nu sunt unele obişnuite, că scopul lor final nu este unul turistic, că ceea ce ne-am propus de la bun început au fost călătorii interioare, călătorii în spaţiul sacru al Conştiinţei. În acest sens a fost o călătorie iniţiatică. Îndepărtarea de locurile obişnuite ale existenţei noastre au pus o distanţă psihică, nu numai fizică, între identificările noastre obişnuite şi teritoriile necunoscute ale propriei Conştiinţe. Ca nişte exploratori ai propriei fiinţe interioare, ne-am îndepărtat de ţărmurile cunoscute, am navigat dincolo de strâmtorile pe care le ştiam şi am ieşit împreună în marele ocean interior, străbătând tărâmuri necunoscute. Acest lucru necesită curaj şi dorinţa arzătoare de a a răspunde la întrebarea “cine sunt cu adevărat?” Frica minţii liniare de necunoscut este normală. Dar o asemenea călătorie presupune depăşirea graniţelor minţii şi intrarea în apele necunoscute ale conştiinţei, acolo unde mintea nu a pătruns niciodată, în dimensiunile multiple ale fiinţei, în ceea ce psihologia occidentală numeşte “inconştient”. Sunt spaţiile interioare unde sunt depozitate toate fricile noastre, toată umbra, toate labirinturile interioare pe care mintea nu le poate cuprinde şi de aceea se teme de ele. Călătorii au nevoie deci de curaj. Dorinţa de a te experimenta pe tine însuţi trebuie să fie mai mare decât frica de necunoscut. Înţelegerea profundă că acolo, în inconştient, ceea ce numim “umbră” este de fapt o parte importantă din noi, este energie a fiinţei noastre depozitată acolo, veche poate de mii de vieţi, a fost o premiză a acestei călătorii. Cei cu care am plecat în această călătorie extraordinară au fost oameni cu care am lucrat, care nu făceau acum primii paşi în propria conştiinţă. În paranteză fie spus, acesta este motivul pentru care atunci când facem astfel de călătorii, una dintre cerinţe pentru a participa este experienţa în stările de conştiinţă extinsă. Şi aşa a fost: o călătorie adâncă, uneori uluitoare, cu înţelesuri şi semnificaţii şi revelaţii importante pentru noi ca grup şi pentru fiecare în parte, o călătorie plină de aventuri ale conştiinţei, plină de răscruci în care fiecare a avut de ales direcţia sa, ca un adevărat Creator al propriei realităţi.

Strania poveste a războinicului cosmic de la inceputurile Creaţiei, şi a primelor sale lacrimi L-am cunoscut pe Mark Seelig acum câţiva ani, în împrejurări atât de extraordinare pentru mine, încât am rămas legat de el într-un fel al inimii, pentru totdeauna. Face parte din Călătoria mea. Era o perioadă tulbure, de transformări interioare profunde. Lumea mea se întorsese complet invers. Trecutul meu dispărea în ceaţă şi un nou Sine se năştea. Sufletul meu se întorcea acasă, însă eu nu ştiam acest lucru, prins în sarabanda dureroasă a transformării. Căutam. Am ajuns în Germania, la Mark Seelig, împreună cu Elena, undeva, într-un sat pe lângă Gottingen. Ştiam despre el că are un doctorat în psihologie luat în California, că face parte din mişcarea transpersonală americană şi că este un iniţiat în shamanism. Mark lucra de foarte mult timp, în Statele Unite şi în Europa cu plante sacre. De asemeni ştiam că este muzician şi că a scos câteva albume cu giganţi precum Byron Metcalf sau Steve Roach. Dar cam atât. Elena îl cunoştea mai bine. Mi-a plăcut la nebunie din primul moment. Mark e un uriaş de doi metri şi ceva înălţime, aţos şi tăcut. Are ceva de urs sălbatic în el, de grizzly din Munţii Stâncoşi, are o tăcere, o adâncime, o… ceva în el de nerostit. Ştiam muzica lui Byron, dar habar n-aveam ce fel de muzică ar putea face acest gigant care-şi împărţea viaţa între clinica lui de psihiatrie din Germania şi lucrul cu shamanii nord-americani. Eram acolo, cu el, pentru o săptămână de lucru cu Conştiinţa extinsă. Asemenea experienţe nu pot fi povestite cu adevărat niciodată. Ele trebuie trăite. Dar voi risca câteva cuvinte despre asta numai ca să puteţi privi, cu ochii imagiaţiei, secvenţa care mi-a fost gravată pe inimă în una dintre nopţile enorme ale acelei săptămâni de călătorie în vastele teritorii ale Conştiinţei. Mă scufundasem complet într-una dintre cele mai teribile trăiri pe care le-am avut vreodată. Coborâsem în Conştiinţă până la originile Creaţiei, atunci când Spiritul abia se separase de marele UNU, trecuse prin Zidul de Foc, spulberându-se în mii de frânturi individuale. În mii de suflete. Eram unul dintre ele, cu mult înaintea creării universului fizic. Trecuseră cumva milioane de  ani, şi devenisem un fel de fiinţă cosmică, un fel de luptător arhetipal, fără trup, o fiinţă de energie. Întreaga Creaţie era populată de asemenea fiinţe, existau deja marile Familii, dar eu alesesem să devin o fiinţă singuratică, străbătând universul în căutarea unor bătălii. Lumina se lupta cu întunericul. Separarea între Întuneric şi Lumină era una mentală. Războinicul care eram era obosit. Părea că luptele nu se vor mai sfârşi niciodată.

Călătoriile în Conştiinţă. De ce mergem în Peru? Plantele sacre nu sunt o cale spirituală. “Journey” versus “Trip”. Plantele sacre sunt Porţi către noi înşine. Realizarea de Sine, sau nimeni nu face în locul nostru. Divinitatea interioară – o experienţă. Plantele sacre – uneltele pe care ni le-am dat pentru a crăpa armurile iluziei. Nu există secrete esoterice. Totul este la lumină. Săptămâna aceasta plecăm din nou în Peru, pentru o nouă şi extraordinară expediţie în jungla amazoniană, dar, mult mai important, pentru o nouă incursiune în propria noastră Conştiinţă, o nouă călătorie în adâncurile a ceea ce suntem cu adevărat. Este un prilej pentru a reveni la subiect, pentru că mulţi dintre voi, Căutătorii, camarazii noştri de Călătorie a Inimii, ne-aţi pus întrebări cărora poate nu am apucat să le răspundem. Din momentul în care noi am lansat întâlnirile cu voi în spaţiul public, din momentul în care am început să vorbim despre ceea ce facem şi ceea ce experimentăm, interesul pentru subiectul ritualurilor cu plante sacre şi al medicinei tradiţionale din marile tradiţii spirituale ale lumii, a fost imens. În rândurile de mai jos vom încerca să lămurim unele dintre cele mai importante aspecte ale ale acestor mari Călătorii ale noastre şi să răspundem, cel puţin parţial, întrebărilor care au apărut cel mai des. După cum ştiţi deja, esenţa drumului nostru spiritual şi de conştiinţă este una a practicii directe, a experimentării stărilor de conştiinţă extinsă. Am vrut să trăim noi înşine acele stări despre care vorbeau marii mistici, despre care vorbesc cărţile sfinte. Puntea între spaţiul mental şi cel al conştiinţei extinse a fost psihologia transpersonală, ale cărei mijloace sunt experienţiale. Respiraţia holotropică nu a fost decât un început, dar unul extraordinar, căci expansiunile induse cu ajutorul acestui tip de respiraţie accelerată sunt uluitor de profunde şi pot fi comparate oricând ca profunzime şi aspect terapeutic cu experienţele cu substanţe psihedelice clasice. Apoi au urmat ani în care noi am călătorit enorm, în lumile noastre interioare dar şi în lumea largă, în căutarea experienţelor de conştiinţă. Tot ceea ce ştim, tot ceea ce suntem, tot ceea ce facem, provine din aceste experienţe de conştiinţă extinsă. Adevărul despre care noi vorbim este unul care poate fi experimentat de către oricine. Am numit calea noastră spirituală Calea Maestrului Interior pentru că tot adevărul este acolo, înlăntru. În fiecare.  

Nici o experienţă de conştiinţă extinsă, nici o expansiune nu este inutilă. Ea foloseşte tuturor. Aparţine Umanităţii, pentru că odată ce cineva deschide un drum în Conştiinţă, odată ce cineva trăieşte o anumită experienţă, o anumită înţelegere, acel drum devine accesibil tuturor. Toţi ceilalţi pot intra mai uşor acolo, pot accesa mai uşor nivelul acela. Şi încă ceva. Conştiinţa este inductivă. Experienţele de Conştiinţă ne conduc către noi înşine, descoperim mai mult din ceea ce suntem şi asta, cu adevărat, ne schimbă. Trăim altfel, suntem altfel, starile noastre nu ne mai stăpânesc şi astfel dobândim o anumită pace interioară, o anumită linişte, o anumită detaşare, o anumită bucurie de a fi. Asta se comunică, se induce în mediul de Conştiinţă în care ne aflăm, cei din preajma noastră simt acest lucru într-un fel subtil şi caută prezenţa celui care se află în această stare, pentru că starea se transmite. Un om care trăieşte pacea şi bucuria interioară influenţează tot ceea ce se află împrejurul său. Pacea nu mai este o chestiune personală, ci devine poate cel mai important lucru pe care-l putem face pentru ceilalţi. A deveni conştient de Sine şi natura divină a propriei Fiinţe schimbă totul nu doar pentru noi, ci pentru Întreg. Aceasta este Marea Transformare a Conştiinţei la nivelul întregii Umanităţi. Oricine se apropie de propriul Adevăr ajută ansamblul să se aproprie de acest Adevăr. De aceea, cel mai mare lucru pe care-l putem face pentru Umanitate este să facem pentru noi înşine. Experienţele de Conştiinţă sunt cumulative. Fiecare expansiune care s-a petrecut vreodată a făcut posibilă experienţa care se petrece Acum. Ei bine, acest proces a căpătat proporţii uluitoare. Noi, Horia şi Elena, simţim, vedem, trăim acest lucru de la un workshop la altul, de la o experienţă la alta. Mereu spunem “această călătorie, ultima, a fost cea mai extraordinară care a fost vreodată. Călătorii aceştia sunt cel mai grozav, cel mai uimitor grup cu care noi am lucrat.” Şi este adevărat. Ultimul este întotdeauna cel mai grozav. Nu este vreo butadă sau vreo exagerare, ci purul adevăr. Explicaţia este în paragraful de mai sus: Conştiinţa este inductivă. Fiecare experienţă de grup se adaugă tuturor celorlalte experienţe şi foloseşte energia tuturor experienţelor care au fost trăite vreodată pentru a extinde procesul încă şi mai departe. Iar acest lucru nu se petrece doar la nivelul de conştinţă colectivă creat de noi, Călătoria Inimii, ci foloseşte resursele Conştiinţei în ansamblul său. Milioane de oameni de pe acestă planetă trec prin Transformare, iar progresia este exponenţială. Nivelurile de trăire care sunt posibile acum, chiar şi pentru oameni care nu au mai experimentat niciodată o expansiune conştientă, erau inimaginabile acum doar câţiva ani. Trăim timpuri extraordinare, iar ceea ce a devenit posibil acum este uluitor. Călătoria noastră a devenit mai înaltă ca niciodată şi va creşte, ca intensitate a trăirii, ca niveluri de Conştiinţă care devin accesibile tuturor, ca uşurinţă de a permite expansiunea.. Acest lucru s-a petrecut la Oradea, în weekend-ul trecut. După ce la întâlnirea cu noi au venit aproape o sută de oameni pentru a împărtăşi experienţe personale şi pentru a vorbi despre ceea ce suntem, la Călătoria Inimii au venit să experimenteze aproape 40. Printre ei, un grup masiv venit de la Timişoara special pentru Călătoria Inimii, călători experimentaţi deja, care au mai lucrat cu noi şi care au profitat de ocazie. Mulţumim Timişoara pentru superba voastră prezenţă la Oradea, pentru căldura voastră şi pentru tot ceea ce aţi adus cu voi la Oradea! Inclusiv experienţa voastră care a contat mult în ceea ce avea să urmeze.

Ce este o stare de Coştiinţă extinsă. Etapele Procesului de Transformare Interioara: Trezirea, Căutarea, Eliberarea de trecut şi Reunificarea. Recuperarea încrederii în Sine. Am vorbit în Calatoria Inimii despre Procesul Marii Transformări prin care trece Conştiinţa. Articolele despre simptomele crizei psiho-spirituale de Transformare au stârnit multe discuţii şi deasemeni multe întrebări, căci mulţi dintre voi au recunoscut etapele Transformării în propriile lor vieţi. Pentru mulţi dintre voi a fost o uşurare să aflaţi că nu sunteţi singuri în acest uluitor Proces, că sunt mulţi alţii care parcurg aceleaşi etape, că nu sunteţi pe cale să o luaţi razna. Continuăm seria articolelor pe această temă cu detalii despre Procesul în sine. Rostul acestei descrieri a Procesului de Transformare Interioară este acela ca voi să ştiţi că sunteţi pe drumul cel bun şi să vă recăpătaţi Încrederea în Sine. Ce este o stare de Conştiinţă extinsă De multe ori folosim în aceste pagini sintagma “Conştiinţă Extinsă”. Experienţe de Conştiinţă Extinsă. Poate că ar fi trebuit să începem de la bun început cu o definire a termenilor, aşa cum facem la workshop-urile noastre. “Conştiinţa” este tot ceea ce există. Conştiinţa este una cu Spiritul care se regăseşte în miliarde de forme, în miliarde de vibraţii, în miliarde de individualităţi. Ea cuprinde nu numai universul dens, material, de vibraţie lentă, dar şi toate vibraţiile, toate dimensiunile, toate fiinţele individualizate din Spirit. Conştiinţa este tot ceea ce există. Conştienţa alături de Iubire, sunt principalele atribute ale Conştiinţei sau Spiritului.   Conştienţa de sine este separarea de sine,  cea care face posibilă autocunoaşterea. A fi conştient de sine presupune o îndepărtare de sine pentru a te putea privi. Presupune o reflectare a sinelui. Este o forţă de separare. Iubirea, dimpotrivă, este tendinţa Conştiinţei de a reveni la unitatea primordială. Este atracţia reunificării. Întregul univers şi întreaga creaţie sunt ţinute în echilibru de aceste două forţe contradictorii: Conştienţa şi Iubirea. Conştiinţa omenească este o individualizare a Conştiinţei universale. În interiorul marii Conştiinţe există un fel de vortexuri, un fel de vârtejuri care au conştienţă de sine. Fiecare dintre aceste vortexuri este o fiinţă individuală. Oamenii şi îngerii, stelele şi galaxiile, toate fiinţele din universul material şi din domeniile subtile au o conştienţă de sine. Raportul dintre conştienţă şi iubire manifestat de o fiinţă determină gradul de evoluţie al acelei fiinţe în interiorul Spiritului. Ceea ce determină acest raport este experienţa. Cu cât experimentăm mai mult din ceea ce suntem, cu atât graniţele înţelegerii şi ale auto-definirii se lărgesc. La fel, conştienţa şi iubirea cresc.

  Câţi dintre noi simt că iubirea a intrat într-un impas, într-o monotonie, limitându-se la gesturi stereotipe şi la cuvinte care acoperă de fapt singurătatea? Câţi dintre noi privesc înlăuntrul lor şi simt faptul că iubirea este de fapt altceva? De câte ori aţi avut impresia că de fapt nici nu-l cunoaşteţi pe celălalt, sau dimpotrivă, că celălalt nu înţelege nimic din ceea ce sunteţi cu adevărat? Câţi dintre voi simt că ceva se schimbă în adâncurile voastre, iar celălalt nu poate urma parcursul vostru? Trăim vremurile Transformării interioare. Totul pare a se prăbuşi uneori. Relaţia de cuplu este deasemenea supusă transformării. Depinde de noi ce decidem: relaţia aparţine trecutului şi o eliberăm pentru a crea posibilitatea ca ea să renască într-o nouă calitate? Sau poate o aducem în lumina Conştiinţei şi trecem cu adevărat într-un nou tip de relaţie? Ambele variante sunt perfect viabile. Dar, ambele presupun o privire sinceră în interior. Acest lucru înseamnă descoperirea calităţii de „oglindă” a celuilat, de reflexie a propriului nostru interior. De aceea John Welwood, unul dintre cei mai vizionari psihologi ai secolului 20, spunea că relaţia de cuplu este cea mai mare oportunitate de întâlnire cu noi înşine. De-aici decurge puterea vindecătoare a cuplului, dimensiunea sacră, spirituală a acestei întâlniri cosmice care este iubirea. Redescoperirea acestei dimensiuni nu se poate face decât prin conştienţă, prin conştientizarea proceselor interioare. Descoperirea puterii vindecătoare a iubirii în cuplu, unde vindecare înseamnă regăsirea de sine, înseamnă redescoperirea încrederii în sine şi în celălalt, înseamnă recuperarea puterii de a fi noi înşine, de a avea încredere, de a fi fericiţi pornind de la non-judecată, de la acceptarea de sine. Iubirea autentică face posibile toate acestea şi încă mai mult. Iubirea autentică nu înseamnă dependenţă de celălalt, nici hrănire din energia celuilalt. Iubirea autentică este mistică, pentru că iubindu-l cu adevărat pe celălalt rămâi gol, deybrăcat de toate măştile şi de toate identificările, de toate jocurile ego-ului şi acest lucru permite o altă privire asupra întregii realităţi exterioare. Înainte de toate, este necesară o imensă sinceritate faţă de sine şi înţelegererea experienţială a tuturor nivelurilor iubirii, de la cel fizic, cel mai dens, până la iubirea spirituală, trecând prin toate nivelurile intermediare: energetic, emoţional, mental. Acesta este ceea ce noi, Horia Ţurcanu şi iubita mea, Elena Francisc, vi-l propunem. Redescoperirea experienţială a adevăratei iubiri, pornind de la descoperirea de sine şi sfârşind cu simţirea celuilalt. Este un proces destinat cuplurilor. Acelora care traversează timpurile Transformării, acelora care nu ştiu încă dacă vor rămâne împreună pe acelaşi drum, dar şi acelora care simt în interiorul lor că mai este ceva important de descoperit şi de trăit în cuplu, care mai simt că potenţialul transformator al cuplului nu este epuizat.

Călătoria Inimii continuă. Mergem la Oradea, în Nord. După formidabilele întâlniri pe care le-am avut cu “căutătorii de Sine” la Bucureşti şi la Timişoara, şi după o scurtă vacanţă de august în care nu am făcut altceva decât tot ceea ce ne pricepem să facem – adică să experimentăm teritoriile spirituale ale Conştiinţei – iată că vine momentul unei întâlniri cu adevărat de … inimă. Căci de fiecare dată când ajungem în acest Nord, pentru noi puţin misterios, ceva acolo ne face să coborâm în profunzimile cele mai adânci ale noastre. Transformarea interioară Şi contextul în care se va petrece această întâlnire este unul interesant. Tulburarea interioară pe care o aduc marile transformări ale Conştiinţei, pare mai evidentă ca niciodată. Este un fel de tensiune, un fel de teamă, o tremurare lăuntrică care pare să însoţească procesul transformării. Ştim că pentru unii dintre voi lumea exterioară se cutremură. Ştim că acest proces de transformare interioară este uneori foarte dureros. Ştim că se petrec schimbări majore în vieţile voastre, în familiile voastre, în situaţiile voastre la lucru, în relaţiile voastre şi că uneori totul pare că se prăbuşeşte. Ştim că simţiţi iminenţa schimbării şi că la un anumit nivel percepeţi faptul că această tulburare este preţul marii transformări. Este adevărat. Transformarea interioară se reflectă în exterior, în realitatea pe care o trăim, sub forma transformării contextului. Uneori trebuie să renunţăm la tot cea ce noi am crezut că suntem, pentru a deveni cei care suntem cu adevărat. Şi da, este dureros. Identificările noastre vechi se dizolvă. Cu cât ne vom agăţa mai mult de vechile căi ale noastre, cu atât procesul va fi mai dificil. Şi invers, cu cât mai conştienţi vom fi de faptul că totul este o transformare, că totul ne conduce pas cu pas către noi înşine, cu atât procesul va fi mai blând şi mai rapid. Cu toţii ne aflăm într-o Călătorie a Inimii, în care descoperim adevăratele dimensiuni şi adevărata natură a propriei noastre Conştiinţe. Venim la Oradea ca să împărtăşim cu voi experienţa noastră în ceea ce priveşte călătoria interioară şi ca să experimentăm împreună adevăruri majore rămase până acum în umbră.

La ce folosesc stările de Conștiință Extinsă în aceste vremuri de profundă transformare interioară? În ce constă dimensiunea lor terapeutică? Cum ne pot ajuta ele să traversăm Criza de Transformare Psiho-Spirituală și care este rolul lor în această splendidă căutare de Sine? Care este rolul nostru, al însoțitorilor voștri, în această tulburătoare Călătorie? Spiritualitate – a experimenta dimensiunile propriei Ființe În cele mai vechi tradiții spirtuale ale acestei planete, moștenite mai târziu de religiile instituțonalizate monoteiste, numele Divinității nu putea fi rostit. Nu din prea mult respect, nu din prea multă evlavie. Aceia care trăiau starea de revelație, aceia care intrau în contact cu cele mai profunde niveluri ale lor, cu nivelurile ”divine”, încercând să vorbească despre trăirile lor, descopereau că limbajul liniar, secvențial – o extensie a gândirii – nu poate încăpea experiența. Dumnezeu nu încăpea în cuvinte. Dimensiunea umană era incapabilă să cuprindă în exprimare lumile multidimensionale ale Spiritului. Astfel că Dumnezeu a ajuns să fie numit ”Cel al cărui nume nu poate fi rostit”, sau ”Necunoscutul”, sau ”Cel despre care nu există cuvinte”. A ajuns să fie reprezentat prin simboluri, iar pentru aceia care nu puteau accesa aceste stări de Conștiință, El a rămas un mister localizat întotdeauna în exterior, undeva. Absența experienței Divinității a avut două consecințe majore. Pentru cei mulți Divinitatea a devenit un concept. Pentru inițiați a devenit o sursă de putere iar împrejurul inițiaților s-au născut structurile instituționale pe care azi le numim religii. O a doua consecință majoră a fost aceea că Divinitatea a început să fie căutată exclusiv în exterior. Marele adevăr că Dumnezeu este o Experiență și nu un concept, a fost pătrat numai în cercurile esoterice.

”Ce se petrece cu mine în ultimul timp? În ultimele luni, în ultimii ani? Ce se petrece cu viața mea? Ce este această tulburare stranie pe care o simt în interior, din ce în ce mai puternică, din ce în ce mai ciudată, ce este această tremurare a inimii mele, acest plâns care stă să izbucnească în fiece moment, această sensibilitate extremă, ca și cum tot ceea ce se petrece împrejurul meu ar trece prin mine însumi? Ce este această frică lăuntrică ale cărei valuri le simt, ce este vântul acesta interior care-mi spulberă mintea, care mă împiedică să mă concentrez la ceea ce fac, ce sunt aceste cutremure interioare provocând crăpături adânci în ființa mea? De ce pare că totul se prăbușeșete, iar lumea așa cum am cunoscut-o… de ce dispare? De ce prietenii mei și familia mea se uită ciudat la mine? De ce mă îndepărtez de aceia pe care știu bine că-i iubesc? Poate că am început s-o iau razna, poate că am nevoie de ….” Recunoașteți aceste întrebări? Recunoașteți aceste stări greu de descris și încă mai greu de explicat? Luați o mică pauză în vreme ce citiți acest rânduri, respirați adânc și priviți pentru o clipă în interiorul vostru, simțiți o clipă spațiul lăuntric și dacă acolo este o emoție nedefinită, o căldură, o strângere de inimă, o zvâcnire înlăcrimată, atunci să știți că nu, nu sunteți pe cale să vă pierdeți mințile, nu aveți nevoie nici de un psihiatru și nici de medicamente, nu aveți nevoie de nimic, decât de încredere în voi înșivă, în ceea ce se petrece acolo. Suntem mulți aceia care am trecut și trecem prin aceste stări neobișnuite de conștiință. Căci despre asta este vorba, despre o enormă transformare a Conștiinței care, din perspectiva minții, pare o ”criză”. Da, este o criză, dar este o criză de transformare profundă a ceea ce suntem, este o criză spirituală. Devenim ceea ce suntem cu adevărat. Descoperim încetul cu încetul, uneori într-un mod dureros, adevăratele noastre dimensiuni și adevărata noastră natură. Trupul nostru, energia noastră, emoțiile noastre și mai ales mintea noastră sunt bulversate, căci ordinea pe care o cunoșteau dintotdeauna se destramă, structurile interioare pe care le-am întărit folosindu-le timp de mii de vieți, sunt acum în pragul disoluției. Iar această disoluție este un proces dificil, uneori înfricoșător – căci tot ceea ce nu cunoaștem reprezintă obiectul unei temeri. Dar disoluției interioare nu îi urmează haosul. Destructurării lăuntrice nu îi urmează nici moartea, nici nebunia, ci o nouă ordine pe care mintea nu o poate nici imagina, nici prevedea. Noile dimensiuni ale Ființei se nasc din această disoluție aparentă. Nu ceea ce suntem cu adevărat dispare, ci doar ceea ce am crezut că suntem. Identificările noastre, mecanismele noastre, personajele interioare pe care le-am jucat de atâtea ori, vocile, aspectele noastre pe care le-am trăit de-a lungul lungii noastre istorii, toate acestea se dau la o parte pentru a face loc Ființei care suntem cu adevărat.

  Pierre Janin este psiholog și psihoterapeut. Locuiește undeva, în sudul Franței și este cunoscut pentru abordările sale neconvenționale în ceea privește psihoterapia. Face parte dintre aceia cu o viziune largă asupra interiorului omenesc și care cred că dincolo de mintea și de gândurile noastre mai e ceva. Sufletul. A lua în considerare Sufletul atunci când ești psihoterapeut, înseamnă a ieși complet din liniaritatea mecanică a psihologiei clasice și a te plasa de fapt în avangarda Marii Transformări. Pierre Janin este unul dintre terapeuții care sunt invitații noștri permanenți în România. Vine cam odată pe an. Aceia dintre voi care au lucrat cu el au putut experimenta forța matură a acestui terapeut și profunzimea uneori surprinzătoare a abordărilor sale care coboară până în cele mai adânci straturi ale psihicului, pentru a urca brusc penivelurile rarefiate ale Spiritualității. Dealtfel, acest tip de abordare – psihologică și spirituală în același timp, îl plasează pe Pierre Janin în avangarda europeană a psihologiei, pentru că la această oră încă, psihologia academică are aroganța de a crede că știe totul despre vârtejurile noastre lăuntrice, crede că totul poate fi explicat prin împrejurări concrete prin care am trecut cândva în această viață, și mai crede că stărilor sufletului omenesc îi pot fi puse etichete. Psihologia tolerează cu condescendență încă, ceea ce numim spiritualitate, pentru simplul motiv că anumite zone ale ființei omenești nu pot fi măsurate și etichetate prin mijloacele convenționale ale științei. Primul lucru pe care îl remarci la omul acesta este calmul care îl înconjoară ca un halou, emană din priviri, din cuvinte, din tonul său și din gesturile măsurate. Iar căldura, pur și simplu, se simte. Are un fel de prezență totală atunci când vorbește, un fel de a-și focaliza atenția asupra interlocutorului, un fel de a-l asculta, care creează de jur împrejur senzația de căldură. Vorbind cu Pierre Janin mi-a trecut prin cap că de multe ori noi doar ne prefacem că îl ascultăm pe celălalt, absorbiți fiind de propriile noastre gânduri, că, de fapt, multe dintre întâlnirile noastre se desfășoară în monologuri paralele. Am vrut să știu cum se vede din perspectiva unui profesionist al psihologiei această tendință planetară de întoarcere a omenirii către spiritualitate, către străvechile repere ale sufletului omenesc, care ar putea fi motivele ei și dacă soluția pentru profunda criză prin care trece umanitatea ar putea veni din zona spiritualității.