Calatoria ultima. Dincolo de frontierele fricii
Categoric n-aş fi citit acum trei ani (cu atât mai puţin acum cinci, şapte sau mai mulţi) Călătoria ultimă a lui Stanislav Grof. Probabil m-aş fi eschivat de la orice recomandare de lectură şi aş fi făcut tot posibilul să nu ţin în mână această carte. Nu din naivitate, dezinteres sau incapacitate de înţelegere, ci din teamă. De frică! Fiindcă pentru mine cea mai mare frică a fost frica de moarte. De moarte mi-era o frică de moarte! Înţelegerea şi semnificaţia pe care am dat-o eu foarte devreme, la nici 4 ani, acestui profund proces prin care trece fiinţa noastră, mi-a ghidat viaţa într-un mod de care aveam să devin conştientă doar atunci când, încurcată în propriul labirint de frici, a trebuit să stau faţă în faţă cu moartea, la o respiraţie distanţă. Întâmplarea care m-a făcut pe mine să pun semnul egal între moarte şi pierdere dureroasă (uşor confundabilă cu unacut sentiment al abandonării) a fost experienţa “însoţirii” către dincolo, într-o noapte, a bunicului meu. Noaptea aceea, din a cărei totalitate păstrez doar frânturi, a fost percepută de mine atât de dramatic, încât zeci de ani după aceea am trăit cu spaima unei noi confruntări, nu atât cu moartea, ci cu golul pe care ea îl lasă în urmă. Probabil că şocul despărţirii nu ar fi fost atât de puternic atunci, dacă adulţii din jurul meu ar fi reacţionat altfel, în limitele firescului pe care abia de curând am înţeles că-l presupune orice plecare, a oricui, oricând şi indiferent în ce condiţii. Intenţia bună a părinţilor mei de a mă proteja de “traumă” a făcut ca ea să devină şi mai acută, pentru că, exclusă fiind din tot ceea ce înseamnă ritualul înmormântării şi cermonialul despărţirii, am acordat marii treceri semnificaţia unei întâmplări absurde, fără sens, aducătoare de suferinţă, efect al unei uriaşe nedreptăţi care i-a fost dat fiinţei să o îndure din partea unei autorităţi supreme ce se manifestă haotic, lipsit de noimă şi pedepsitor. La vârsta de nici patru ani, după o experienţă ce avea să marcheze hotărâtor modul meu de a mă raporta la viaţă, am revenit după trei zile într-un loc ce nu mai semăna deloc cu “acasă”, pentru că unul dintre elementele ce acordau stabilitate universului meu şi mă făcea să mă simt în siguranţă, dispăruse. Dispăruse prin moarte şi astfel eu am înţeles că ea, moartea- nu atât a mea, cât a celor pe care îi iubesc- poate veni oricând şi să producă un uriaş cutremur. Dispariţia enigmatică a bunicului a lăsat un gol enorm şi o durere pe măsură! La o distanţă de treizeci de ani de la plecarea bunicului meu, după trei ani de eforturi supraomeneşti de a înfrunta boala şi, în cele din urmă moartea, aveam să mă aflu iar în aceeaşi ipostază a însoţirii spre marea trecere a cuiva drag. De data aceasta apropierea de marea frontieră s-a petrecut încet, în timp, cumplit de greu, cu nenumarate tentative de abandonare, pentru ca în final totul să se transforme în cea mai luminoasă experienţă de viaţă prin care am trecut. Soţul meu a avut cancer şi pe drumul dinspre Aici spre Dincolo n-a fost zi, oră sau secundă în care să nu-i fi fost alături. El s-a confruntat cu propria boală şi cu propria plecare, eu cu boala şi cu plecarea sufletului pereche. Şi cu propria frică. Şi-atunci, de unde lumina de care spun şi întelegerea mea asupra morţii- care s-a convertit pentru mine în cea mai transformatoare experienţă prin care ne este dat să trecem? E aproape imposibil de cuprins în cuvinte experienţă însoţirii cuiva către dincolo, mai cu seamă când între cele două fiinţe comunicarea trece de limitele tangibilului. Târziu, mult mai târziu decât soţul meu, am înţeles şi eu că drumul nostru va ajunge la o răspântie şi că va trebui să ne despărţim. Acceptarea din partea mea a acestei realităţi, nu ca formă de capitulare, ci ca formă supremă de a onora experienţa prin care soţul meu a decis să treacă, a fost shiftul care a făcut posibil să ne fim unul altuia ghizi în spatiul intermediar în care ne aflam, eu dinspre Aici, iar el dinspre Dincolo. Relatările soţului meu despre experienţele pe care le percepea cu alte simturi, despre călătorii pe tărâmuri albastre, m-au ajutat pe mine să înteleg că dincolo e lumină şi că sunt îngeri, iar asigurările mele că viaţa mea va continua frumos din punctul de răpântie l-au facut pe el să se poată desprinde.
ContinuareDescarcă acest articol ca PDF.


14 decembrie 2011 










comentarii recente