Calatoria Inimii

Categoric n-aş fi citit acum trei ani (cu atât mai puţin acum cinci, şapte sau mai mulţi) Călătoria ultimă a lui Stanislav Grof. Probabil m-aş fi eschivat de la orice recomandare de lectură şi aş fi făcut tot posibilul să nu ţin în mână această carte. Nu din naivitate, dezinteres sau incapacitate de înţelegere, ci din teamă. De frică! Fiindcă pentru mine cea mai mare frică a fost frica de moarte. De moarte mi-era o frică de moarte! Înţelegerea şi semnificaţia pe care am dat-o eu foarte devreme, la nici 4 ani, acestui profund proces prin care trece fiinţa noastră, mi-a ghidat viaţa într-un mod de care aveam să devin conştientă doar atunci când, încurcată în propriul labirint de frici, a trebuit să stau faţă în faţă cu moartea, la o respiraţie distanţă. Întâmplarea care m-a făcut pe mine să pun semnul egal între moarte şi pierdere dureroasă (uşor confundabilă cu unacut sentiment al abandonării) a fost experienţa “însoţirii” către dincolo, într-o noapte, a bunicului meu. Noaptea aceea, din a cărei totalitate păstrez doar frânturi, a fost percepută de mine atât de dramatic, încât zeci de ani după aceea am trăit cu spaima unei noi confruntări, nu atât cu moartea, ci cu golul pe care ea îl lasă în urmă. Probabil că şocul despărţirii nu ar fi fost atât de puternic atunci, dacă adulţii din jurul meu ar fi reacţionat altfel, în limitele firescului pe care abia de curând am înţeles că-l presupune orice plecare, a oricui, oricând şi indiferent în ce condiţii. Intenţia bună  a părinţilor mei de a mă proteja de “traumă” a făcut ca ea să devină şi mai acută, pentru că, exclusă fiind din tot ceea ce înseamnă ritualul înmormântării şi cermonialul despărţirii, am acordat marii treceri semnificaţia unei întâmplări  absurde, fără sens, aducătoare de suferinţă, efect al unei uriaşe nedreptăţi care i-a fost dat fiinţei să o îndure din partea unei autorităţi supreme ce se manifestă haotic, lipsit de noimă şi pedepsitor. La vârsta de nici patru ani, după o experienţă ce avea să marcheze hotărâtor modul meu de a mă raporta la viaţă, am revenit după trei zile într-un loc ce nu mai semăna deloc cu “acasă”, pentru că unul dintre elementele ce acordau stabilitate universului meu şi mă făcea să mă simt în siguranţă, dispăruse. Dispăruse prin moarte şi astfel eu am înţeles că ea, moartea- nu atât a mea, cât a celor pe care îi iubesc- poate veni oricând şi să producă un uriaş cutremur. Dispariţia enigmatică a bunicului a lăsat un gol enorm şi o durere pe măsură! La o distanţă de treizeci de ani de la plecarea bunicului meu, după trei ani de eforturi supraomeneşti de a înfrunta boala şi, în cele din urmă moartea, aveam să mă aflu iar în aceeaşi ipostază a însoţirii spre marea trecere a cuiva drag. De data aceasta apropierea de marea frontieră s-a petrecut încet, în timp, cumplit de greu, cu nenumarate tentative de abandonare, pentru ca în final totul să se transforme în cea mai luminoasă experienţă de viaţă prin care am trecut. Soţul meu a avut cancer şi pe drumul dinspre Aici spre Dincolo n-a fost zi, oră sau secundă în care să nu-i fi fost alături. El s-a confruntat cu propria boală şi cu propria plecare, eu cu boala şi cu plecarea sufletului pereche. Şi cu propria frică. Şi-atunci, de unde lumina de care spun şi întelegerea mea asupra morţii- care s-a convertit pentru mine în cea mai transformatoare experienţă prin care ne este dat să trecem? E aproape imposibil de cuprins în cuvinte experienţă însoţirii cuiva către dincolo, mai cu seamă când între cele două fiinţe comunicarea trece de limitele tangibilului.         Târziu, mult mai târziu decât soţul meu, am înţeles şi eu că drumul nostru va ajunge la o răspântie şi că va trebui să ne despărţim.  Acceptarea din partea mea a acestei realităţi, nu ca formă de capitulare, ci ca formă supremă de a onora experienţa prin care soţul meu a decis să treacă, a fost shiftul care a făcut posibil să ne fim unul altuia ghizi în spatiul intermediar în care ne aflam, eu dinspre Aici, iar el dinspre Dincolo. Relatările soţului meu despre experienţele pe care le percepea cu alte simturi, despre călătorii pe tărâmuri albastre, m-au ajutat pe mine să înteleg că dincolo e lumină şi că sunt îngeri, iar asigurările mele că viaţa mea va continua frumos din punctul de răpântie l-au facut pe el să se poată desprinde.

Dincolo de doctrină, Adevărul trăit L-am cunoscut la o conferinţă internaţională dedicată psihologiei transpersonale. Erau acolo psihologi, psihiatri, terapeuţi din întreaga lume, reprezentanţi ai diferitelor tradiţii mistice de pretutindeni, veniţi să găsească punţi între descoperirile uluitoare ale ultimilor ani în ceea ce priveşte psihicul omenesc şi marele tărâm al spiritualităţii. Căci vremurile pe care le trăim, marea transformare de conştiinţă a umanităţii a adus pe tărâmul ştiinţei ceea ce misticii din toate timpurile şi toate continentele au ştiut dintotdeauna: dincolo de realitatea tangibilă cu mâna, dincolo de ecranele limitatoare ale minţii, mai există ceva, o realitate inefabilă care leagă toate lucrurile între ele, un fel de principiu subtil al universului care este sursa a tot ce există. Astfel că misticii lumii şi cei mai luminaţi dintre exploratorii conştiinţei omeneşti se adunaseră acolo pentru a întinde punţi între aceste domenii care, doar acum câţiva ani, păreau complet antagonice: ştiinţa şi spiritualitatea. Ei bine, erau acolo şamani siberieni, maeştri zen, hinduşi , maeştri sikh şi jainişti, reprezentanţi ai străvechilor tradiţii mistice nord-americane, sufiţi şi preoţi moderni ai credinţelor mayaşe, yoghini şi învăţători ai noii conştiinţe. Dar, îmi spuneam, ce păcat, nici unul dintre reprezentanţii bisericilor creştine. Mi se părea încă o dovadă de închidere în rigidele dogme care au străbătut istoria occidentului şi regretam, căci pentru mine, creştinismul părea cea mai formidabilă revoluţie spirituală a tuturor timpurilor, nu pentru că mă născusem într-o ţară creştină şi fusesem botezat, nu-mi păsa prea mult de asta, ci pentru că personal descoperisem filonul mistic splendid al creştinismului, prin experienţă, dezbrăcat de orice dogmă, de orice rigiditate, prin intermediul experienţelor mele de conştiinţă extinsă. Şi tocmai atunci când o resemnare dezolată pusese stăpânire pe mine, l-am descoperit pe Brother David Steindl Rast. În programul conferinţei am citit, nevenindu-mi a crede ochilor, că cineva susţine o conferinţă despre isihasm şi despre rugăciunea inimii, ca instrument practic de experimentare directă a stărilor de conştiinţă extinsă, sau, în limbaj tradiţional, a stărilor mistice. Nu cunoşteam acel nume, dar iscodind puţin am găsit informaţii uimitoare. Omul acesta, care pe-atunci avea 84 de ani, călugăr benedictin american, de origine austriac, era cunoscut în toată lumea pentru conferinţele sale ce urmăreau să întindă punţi între diferitele biserici ale lumii. Era un apropiat al mişcării transpersonale americane, un prieten al lui Stanislav Grof şi al unor mari oameni de ştiinţă, lucrase cu Stephen Levine şi cu Elisabeth Kubbler Ross, străbătuse lumea în lung şi în lat căutând puncte de legătură între diferitele religii şi arătând că, de fapt, există o singură umanitate şi o singură credinţă care a luat diferite forme. Era unul dintre acei luminaţi care preferau să vadă ceea ce ne uneşte, mai curând decât ceea ce ne separă. A urcat singur pe scena conferinţei, îmbrăcat în veştmintele sale simple de călugăr, micuţ de statură şi fragil, învăluit într-o tăcere de catifea. Atunci când a început să vorbească, mai întâi vocea sa părea timidă şi învăluitoare, dar pe măsură ce-şi expunea ideile, vocea sa creştea, sutele de oameni prezenţi în sală au simţit curentul electric al Adevărului rostit străbătându-le trupurile, dincolo de orice dogmă, de orice idee preconcepută, dincolo de stereotipurile limbajului încremenit, propriu oamenilor bisericii instituţionale de pretutindeni. Nu vorbea din cărţi. Cuvintele sale veneau experienţa directă a marii Conştiinţe, puteam simţi acest lucru odată cu toţi cei prezenţi. Da, era ceea ce aşteptasem de mult, un om provenind din biserica creştină care avea curajul să păşească dincolo de litera cărţilor şi a regulamentelor interioare ale instituţiei, un mistic autentic, care trăia el însuşi revelaţia şi care avea îndrăzneala să vorbească despre revelaţie public. Dar cel mai important lucru pe care l-a făcut atunci Brother David Steindl Rast a fost rostirea unui lucru pe care nu crezusem niciodată că-l voi auzi din partea unui om al bisericii. „Dumnezeu este pretutindeni, spunea, în fiecare dintre voi, disponibil şi prezent în fiecare moment al vieţii voastre, şi nu aveţi nevoie de nimeni şi de nimic pentru a-L trăi voi înşivă, Dumnezeu este o chestiune personală, iar relaţia cu Dumnezeu este o relaţie personală, şi, ca în orice relaţie personală, singurul lucru care contează este deschiderea, încrederea absolută, şi dăruirea, care, toate, sunt atribute ale Iubirii”. Pentru prima dată în viaţa mea eram martorul unui om al bisericii care dădea puterea oamenilor, care-i încredinţa de faptul că cheile Fiinţei nu se află la nimeni, decât la ei înşişi. Pentru prima oară auzeam un om al bisericii care nu se referea la un Dumnezeu exterior, intangibil şi ranchiunos, ci la unul interior şi accesibil, un Dumnezeu care ieşea cu totul din canoanele doctrinei creştine şi se apropia de acela, trăit direct în stările de conştiinţă extinsă ale misticilor din toate timpurile.

Cercul Revelaţiei este o carte uimitoare şi captivantă care povesteşte istoria extraordinară a unui drum spiritual foarte neobişnuit. Este o carte pe care nimeni dintre aceia care caută Adevărul nu o va lăsa din mână. O carte despre felul în care Universul, Conştiinţa sau oricum vreţi să numiţi Totul, ne lasă pe parcursul drumului nostru semne pe care să le putem înţelege şi de care să ne putem folosi în marea noastră căutare. Este o carte despre realitatea de dincolo de minte, care este mai uluitoare şi mai magică decât orice ne-am putea închipui. Este o poveste adevărată. Olga Kharitidi este un psihiatru care are îndrăzneala de se lăsa dusă lanţul sincronicităţilor, astfel încât ajunge ucenica unei femei şaman din munţii Altai, şi astfel începe o aventură spirituală care avea să-i schimbe viaţa. Doctorul Kharitidi pătrunde într-o lume stranie, magică şi uneori înspăimâtătoare, dar care are darul de a o conduce către adevărata Cunoaştere care nu poate fi decât interioară. Secretele străvechi ale magiei şi ale vindecării spirituale i se revelează pe rând, odată cu adevăruri mistice profunde, pe măsură ce pătrunde în lumea subtilă care-i devine accesibilă. Cercul Revelaţiei nu este doar o odisee personală care se petrece într-o lume de vis, nu este doar o poveste despre lumile paralele în care trăiesc şamanii şi iniţiaţii, ci este despre puterea nelimitată a fiinţei umane, despre expansiunea dincolo de orice graniţe a Conştiinţei, despre enormele posibilităţi care stau adormite în fiecare dintre noi. Povestea iniţierii acestei psihiatre este despre curajul de a lăsa în urmă tot ceea ce am fost învăţaţi că este adevărat despre Univers şi despre psihicul omenesc, pentru a putea vedea ceva cu mult mai mare care cuprinde toate acestea: Spiritul. Horia Țurcanu   Sinele Inimii si transformarea umanitatii Am încercat să mă concentrez asupra uneia dintre tehnicile mele obişnuite de relaxare, dar pereţii de oglinzi păreau să-mi influenţeze dialogul interior, până la a-l suprima cu totul. Acel sentiment mi-a amintit de vechea mea stare, în care mă simţeam trează şi pe deplin conştientă în interiorul a ceea ce ştiam că e un vis. Am simţit în inima mea aceeaşi senzaţie familiară de plăcere intensă, amestecată cu suferinţă. „Olga, ascultă!”. E o voce de bărbat – dar nu e nici a lui Serghei, nici a lui Dmitriev – e una nouă, necunoscută. Melodia se contopeşte armonios cu glasul. „Ştiu că îţi plac metaforele. Încearc-o pe aceasta. Am aflat datorită fizicii că particulele elementare au o natură duală, care depinde doar de poziţia observatorului. Ele pot exista ca particule discrete sau pot forma simultan o undă. S-ar putea să ştii deja asta. Dar probabil nu ştiai că fiinţele umane au aceeaşi natură duală. Suntem, în acelaşi timp, particule separate şi unde. Totul depinde de poziţia observatorului din noi. Deoarece credem că suntem indivizi independenţi, ne percepem drept particule cu adevărat separate. Dar, în acelaşi timp, noi suntem întotdeauna unde, fără niciun fel de limite”.

Transformă-ți viața prin puterea Prezenței Nu există decât un singur fel de vindecare: aceea care vine din interior şi care presupune o transformare a conştiinţei. Un alt cuvânt pentru „vindecare” ar putea fi „intregire”. Presupune a deveni conştienţi de integralitatea Fiinţei noastre. De aceea cheile adevăratei vindecări sunt întotdeauna la noi înşine. Orice fel de altă vindecare este doar o îmbunătăţire temporară a sănătăţii, fizice, energetice, emoţionale sau psihice, căci rădăcinile oricărei alterări a acesteia se află în modul în care ne raportăm la tot ce există. Vindecarea, deci, este un proces spiritual şi presupune o evoluţie, o revelaţie despre Sine. O transformare profundă. Doctorul Richard Moss este un practician. Este un om care a trăit Revelaţia şi, de foarte mulţi ani deja, conduce grupuri de oameni, în întreaga lume, către trăirea vindecării interioare. Este unul dintre iluminaţii acestor timpuri esenţiale pentru Umanitate. Practica sa nu vine din cărţi, ci invers: cărţile sale sunt rezultatul trăirii directe a Revelaţiei. Calea sa este una a Prezenţei, a ieşirii din Ego, a conştientizării nivelurilor Conştiinţei. Este unul dintre marii Maeştrii ai epocii contemporane. Aceasta este una dintre cărţile esenţiale pentru toţi exploratorii conştiinţei, pe orice nivel s-ar afla. Face parte din bibliografia fundamentală a Călătoriei Inimii. Orice căutător al divinităţii interioare ar trebui să o aibă pe noptieră şi oricine a experientat vreodată o călătorie de conştiinţă extinsă va găsi în ea perspective care să aducă semnificaţii noi, propriilor experienţe. După Fluturele negru şi Mandala fiinţei, Elena Francisc şi subsemnatul Horia Ţurcanu suntem bucuroşi să aducem exploratorilor români ai conştiinţei această nouă carte excepţională a doctorului Richard Moss. Horia Ţurcanu şi Elena Francisc Trezirea din vis şi din dramă Aminteşte-ţi un moment când te-ai sculat în mijlocul nopţii îngrijorat pentru ceva anume – poate o problemă de la serviciu sau un conflict nerezolvat. Cel mai probabil mintea ta a sărit de la o îngrijorare la alta, dat fiind că orice gând neliniştitor ţi-a amintit de ceva care, la rândul său, îţi trezea altă grijă. Poate ai început să te gândeşti la o interacţiune neplăcută cu un membru al familiei sau ţi-ai amintit felul în care un coleg de la serviciu te-a tratat cu indiferenţă şi ca urmare te-ai simţit indignat. Îţi aminteşti cum repetai anumite conversaţii în minte şi regretai ce ai spus sau nu ai spus ori repetai ce ai spune data viitoare dacă ţi s-ar oferi şansa? Probabil că, pe măsură ce te gândeai mai mult asta, te simţeai din ce în ce mai agitat. Sau poate că te-ai trezit şi ai început să te îngrijorezi pentru bani, pentru toate cheltuielile care se adună. Cum te vei putea descurca? Te-a condus asta la gânduri despre alţi oameni care o duceau mai bine sau la cei care nu aveau atâtea probleme financiare? Te-a făcut invidia să fii şi mai supărat? Te-a făcut să te simţi mai neajutorat sau furios sau mai aproape de postura de victimă, chiar? Deci, iată-te, zvârcolindu-te în pat, extenuat de propriile gânduri şi emoţii. Şi, pe deasupra, realizând că te aşteaptă o zi deosebit de aglomerată mâine, te-ai speriat la gândul că nu vei mai putea adormi la loc. Cum ai putea trece prin ziua ce vine, după ce ai fost treaz toată noaptea? Şi acest nou cerc vicios al gândirii a continuat, hrănindu-se din sine însuşi, acaparându-te în realitatea lui. Dacă te recunoşti pe tine în scenariul de mai sus, nu te simţi prost. Este exemplul tipic pentru ce face egoul oricând te simţi ameninţat sau în nesiguranţă în vreun fel, mai ales în faţa nesiguranţei date de o problemă de sănătate sau când te afli în mijlocul unei schimbări majore. Egoul pur şi simplu nu ştie cum să abordeze sentimente provocatoare, ca vulnerabilitatea sau lipsa de control. Când egoul este la putere, poţi observa o anumită dinamică: un gând generează o emoţie, care conduce la alt gând, ce generează o altă emoţie. Mergi întruna în cerc, ca un câine ce aleargă după coada lui – tu alergi, de fapt, după povestea ta – devenind din ce în ce mai agitat şi necăjit, chiar dacă în momentul acela eşti, de altfel, bine, în siguranţă şi la adăpost, în patul tău. Între timp, nici nu mai recunoşti sentimentul iniţial care a declanşat această panică psihică. În realitate, nu îl înfrunţi sau întâmpini niciodată conştient. Pentru a te ţine atât de prins, egoul trebuie să te facă să uiţi momentul prezent, fiindcă egoul se retrage atunci când eşti complet în Acum. Aşadar, spre a se putea menţine, egoul te va smulge din Acum, departe de realitate, gând cu gând. Dacă începi să observi ce face egoul tău (aşa cum vom discuta curând) vei sesiza că atunci când egoul îţi îndepărtează conştiinţa de momentul Acum, sunt doar patru locuri în care te poate duce: în trecut, în viitor, în poveşti despre tine însuţi sau despre alţii. Vestea bună este că poţi ieşi din acest carusel nu prea vesel îndată ce realizezi că nu eşti în prezent. Întreabă-te: „Ce se întâmplă de fapt acum?”. Priveşte în jurul tău, observă şi ascultă. Care este diferenţa dintre situaţia ta propriu-zisă, în mediul înconjurător imediat – sunetele, calitatea lumii, culorile şi aşa mai departe – şi lumea psihică şi emoţională creată de gândurile tale? Fii conştient de respiraţia ta şi de senzaţiile corporale. Permite-ţi să te relaxezi. Poate că eşti bolnav, dar nu eşti sub asalt, decât din partea gândurilor tale. Recunoaşte ce a făcut egoul tău: te-a smuls din prezent, aruncându-te în amintiri şi aşteptări. Gândurile despre trecut au creat emoţii de vinovăţie, culpabilizare, regret sau nostalgie, iar gândurile despre un viitor imaginar au generat anxietate şi teamă. Ai fost luat în stăpânire de emoţiile secătuitoare create de minte. Această intensă contracţie de sine este marca egoului în forma sa cea mai rea. Dar, ca să te trezeşti din vis şi dramă, este nevoie să devii conştient că nu eşti în prezent şi să realizezi Sunt în viitor sau Sunt în trecut. În timp ce te întorci la prezent, tumultul interior se retrage pentru că ai stăvilit fluxul gândurilor care l-au creat şi îl susţineau. Străpungi vălul iluziei. Pe măsură ce înveţi să îţi foloseşti puterea conştiinţei pentru a reveni la momentul prezent, devii mai încorporat, mai treaz faţă de adevăratul tău sine şi capabil să tratezi dificultăţile vieţii tale cu claritate. Oricând ieşi din Acum, te identifici inevitabil cu o poveste pe care ţi-o spui singur despre tine, sănătatea sau viaţa ta. Este ca şi cum ai căzut prin vizuina de iepure din Alice în Ţara Minunilor într-un univers imaginar. Dar, spre deosebire de Alice, care ştia că este într-o lume a fanteziei, majoritatea dintre noi suntem deplin convinşi că este reală. Este crucial să înţelegi acest lucru, fiindcă identificarea oarbă cu poveştile tale va continua la nesfârşit până nu recunoşti modelul şi nu îl expui în lumina conştiinţei momentului Acum. Eşti sinele tău autentic numai când te trezeşti şi ocupi locul ce ţi se cuvine, al fiinţei conştiente ce priveşte întreg spectacolul fără să mai fie acaparată de el. Se vorbeşte uneori despre procesul trezirii la o conştiinţă şi prezenţă mai vastă ca despre moartea egoului. De fapt, multe învăţături spirituale vorbesc despre cum să îţi ucizi egoul. Dar egoul nu moare şi nici nu ar trebui să moară în timp ce tu dezvolţi un grad înalt de prezenţă. Mai degrabă, el încetează să îţi conducă mintea şi să îţi determine experienţa. Mai apoi, el slujeşte conştiinţa oferind punctul tău unic de vedere, dar, de data aceasta, nu într-o manieră care să îţi definească identitatea, să te separe şi să te facă să te simţi special. Când egoul se retrage şi conştiinţa predomină, identitatea ta ca sine separat devine mai puţin dominantă şi, în sfârşit, ai parte de plenitudinea fiinţei. (comandă cartea) Săptămâna aceasta, 5-12 septembrie, Vindecarea începe în interior este Cartea săptămânii pentru toți prietenii Călătoriei Inimii- aflaţi mai multe vizitând site-ul editurii noastre, Cărţile Elena Francisc.

Totul în viaţa noastră este relaţie, iar calitatea relaţiilor pe care le avem dă în cele din urmă culoarea întregii noastre vieţi. Măsura în care relaţiile noastre sunt pline de iubire, de înţelegere, de compasiune, de non-judecată, este măsura în care suntem, sau nu, fericiţi. Şi totuşi, dacă iubirea este sursa bucuriei de a trăi, cum se face că, de multe ori „în ciuda iubirii”, relaţiile noastre, şi mai ales relaţiile de cuplu, sunt atât de tumultoase şi ne aduc, de atâtea ori, suferinţă? John Welwood, care este un psihoterapeut vizionar, trecut nu numai prin şcolile gândirii occidentale dar şi prin iniţieri budhiste, descoperă pentru noi rădăcinile spirituale ale nefericirii. El arată cum se naşte în adâncul nostru rana aceea universală, starea aceea de izolare şi de absenţă a iubirii şi sentimentul profund că nu suntem demni de a fi iubiţi aşa cum suntem. Marele adevărdespre care scrie Welwood este acela că dificultăţile în relaţiile noastre exterioare, provin de fapt din relaţia fundamentală pe care o avem cu noi înşine. Tânjim după iubire din partea celorlalţi pentru că noi înşine ne refuzăm iubirea, necrezându-ne demni de ea. Iubiri perfecte, relaţii imperfecte este o carte scrisă de un maestru al iubirii. Este ca o călătorie intensă de vindecare şi transformare, în care învăţăm că imperfecţiunea relaţiilor noastre nu este decât măsura în care ne lăsăm prinşi în voalurile iluziei. Noi suntem, cu adevărat, iubire, doar că rareori credem acest lucru. Această carte este pentru aceia care vor să se întoarcă Acasă, la adevărata natură a fiinţei lor. Horia Ţurcanu şi Elena Francisc Rana din suflet Dacă aruncăm o privire sinceră în interiorul nostru, vom observa o platoşă în jurul inimii. Pentru unii oameni, este o baricadă groasă, impenetrabilă. Pentru alţii, este un scut protector mai subţire, mai subtil sau o contracţie care nu apare decît în circumstanţe ameninţătoare. Şi nimic nu sporeşte mai mult sentimentul de ameninţare decît suspiciunea de care am discutat mai devreme: că nu sîntem cu adevărat iubiţi sau acceptaţi aşa cum sîntem. Reducînd inima la tăcere sau închizînd-o, încercăm să eliminăm durerea. Neştiind că putem fi iubiţi pentru ceea ce sîntem devenim neîncrezători în iubirea însăşi şi acest lucru la rîndul lui ne determină să întoarcem spatele vieţii şi să ne îndoim de bunăvoinţa ei. Ne putem spune că iubirea nu este cu adevărat disponibilă, însă adevărul profund este că nu-i acordăm încredere şi astfel ne este greu să ne deschidem faţă de ea sau să o lăsăm să ne penetreze. Acest lucru ne deconectează de propria inimă, exacerbînd sentimentul că iubirea e greu de găsit. Îndepărtarea de iubire se transformă de cele mai multe ori în senzaţia de a nu fi complet acceptaţi de către familia din care provenim – fie prin neglijenţă, lipsă de sincronizare sau chiar abuz. Pentru că nu ne simţim strînşi în braţele sigure ale iubirii cădem în ghearele fricii. O cantitate insuficientă de iubire şi hrană spirituală afectează în mod direct sistemul nervos sensibil al copilului, dînd naştere unui anumit grad de şoc sau unei traume care îl va afecta pentru tot restul vieţii. Uneori, rănirea sau separarea de iubire se produce în moduri mai subtile. Unii părinţi par destul de iubitori, totuşi, în mod inconştient sau ascuns, îşi manifestă iubirea încercînd să controleze sau să manipuleze. Sau pot să nu vadă copilul ca pe o persoană diferită de ei, o fiinţă separată. Astfel de copii se pot simţi iubiţi pentru anumite calităţi, dar nu pentru ceea ce sînt cu adevărat. În nevoia lor de a-şi mulţumi părinţii şi a le îndeplini aşteptările, ajung să privească iubirea ca pe un lucru din afara lor pe care trebuie să-l cîştige ridicîndu-se la anumite standarde.

Cele mai profunde adevăruri sălăşluiesc Înăuntru şi nu pot fi rostite în cuvinte, cel puţin nu fără a le trunchia şi limita în mod fundamental. Aceasta este înţelegerea revelată tuturor căutătorilor, tuturor maeştrilor, tuturor iniţiaţilor care au parcurs drumul către propria fiinţă, în toate locurile şi în toate vremurile. Şi atunci care mai este rostul tuturor acestor drumuri pe care rătăcim, vieţi întregi, pentru a afla răspunsul la întrebările, rostite sau nu, ale inimilor noastre însetate de Adevăr? Totul în jur e o oglindă, mai spun misticii. Lumea pe care o străbatem, o judecăm, o iubim sau doar o privim, e o reflexie a lumii noastre interioare, care odată asumată cu blândeţe şi înţelepciune, are puterea de a ne reda demnitatea şi măreţia de fiinţe divine, încarnate pentru a putea cuprinde conştient miracolul propriei noastre creaţii. Acolo unde luptele, opoziţiile şi graniţele dintre lucruri, dintre oameni, dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric, se înmoaie şi se contopesc, acolo are loc Întregirea noastră, vindecarea şi eliberarea de sub vraja iluziei. Ne redescoperim pe noi, cei adevăraţi, împăcându-ne cu jocul pe care noi înşine l-am născocit, pentru a regăsi drumul către Acasă. Joan Halifax este un adevărat maestru al secolului XX, iar cartea sa, Fructele Întunericului este, fără nici o îndoială, o capodoperă demnă de a sta printre cărţile fundamentale ale oricărui explorator al conştiinţei, al oricărui căutător al Sinelui. Face parte din seria pe care noi am numit-o „cărţile transformării” sau „cărţile revelaţiei”, căci relatează parcursul interior către transformarea conştiinţei al acestei femei excepţionale care este Joan Halifax. Călătoria sa interioară este la fel de fascinantă precum abordările sale. Joan Halifax este antropolog şi profesor, maestru Zen şi shaman, discipol al unor mari maeştri până în clipa în care îşi găseşte strălucitoarea cale. Este o vizionară ale cărei cuvinte fulgeră. O femeie care străbătut planeta, dar şi lumile interioare, care a trăit revelaţia alături de shamani indigeni de pe câteva continente, care şi-a căutat adâncimile retrăgându-se în sălbăticie şi meditând cu înţelepţi tibetani, care a scormonit prin meandrele inimii şi ale minţii alături împreună cu iniţiaţi ai culturilor native nord-americane. Începând cu tradiţiile zen-ului japonez şi până la experienţe cu cele mai puternice plante psihedelice, de la ritualurile străvechilor triburi Dogon din Africa  până la ceremoniile mazatece cu ciuperci sacre, în Mexic, nimic nu-i este străin, astfel încât călătoria sa în adâncurile fiinţei, în partea sa de umbră, este o adevărată odisee a spiritului. Dar rezultatele sunt pe măsura curajului şi sensibilităţii sale. „Întunericul”, „Umbra” de care fugim atâţia dintre noi se dovedeşte a fi partea cea mai roditoare, conexiunea noastră cu propria divinitate, pe care înţelepciunea ancestrală a populaţiilor indigene nu a ignorat-o niciodată. „Fructele întunericului” sunt fructele revelaţiei, fructele cunoaşterii, fructele transformării personale. Calea Tăcerii Traversând deşertul Sahara, apropiindu-mă de 30 de ani, în drumul meu spre dogoni, am ajuns să aflu cum era să trăieşti într-o lume cu un orizont nesfârşit, un loc fără graniţe, în care tăcerea îţi foşnea în urechi. Fiecare milă cu care înaintam prin impunătorul deşert mă adâncea şi mai mult în necunoscut. La nord de mine, departe în nord, se afla oraşul Oran din Algeria. Departe spre sud se afla fluviul Niger. Dar între Oran şi fluviu se afla un teritoriu întins în care îşi aveau sălaş zeii, zeii soarelui, ai cerului, ai nisipului şi ai spaţiului, zeii dunelor unduitoare, portocalii, cu forme neclare şi zeii nopţilor brăzdate de cornul lunii. În alternanţa dintre oceanul de nisip în timpul zilei şi a stelelor pe cerul nopţii, în momentele de tăcere pură ce stăteau ca nişte santinele de veghe în timpul somnului, priveam cum lumea mea mă părăsea şi o altă lume îşi făcea apariţia, o lume aflată în afara controlului meu. Am trecut de o graniţă, pe un tărâm secret al necunoscutului pe care fiinţele umane îl văd doar prin ochii supranaturalului. Era o lume imprevizibilă, un cămin al haosului, un loc al cenuşii şi al nisipului străvechi, stârnit de vânturi puternice şi nestatornice. O iniţiere, această călătorie prin Sahara, m-a desprins de lumea mea şi m-a condus în esenţa nedefinirii. M-a condus deopotrivă în tăcerea imaculată. Poeta Kathleen Raine sugera odată: “Nu înseamnă că păsările vorbesc, ci că oamenii învaţă să tacă”. Cred că atunci când noi învăţăm să tăcem păsările ne vorbesc. O tăcere fertilă este asemenea unei placente care ne hrăneşte deopotrivă din vidul ei şi din conectarea ei la marele organism al creaţiei. Într-adevăr, una dintre faţetele tăcerii este spaţiul gol, şi da, adesea înseamnă singurătate. În prezenţa tăcerii, sinele condiţionat horcăie şi scrâşneşte. Începe să se fărâmiţeze asemenea vieţilor îmbătrânite sau a stâncilor erodate. Dacă avem curaj, luăm tăcerea ca pe un medicament care să ne vindece de bolile noastre sociale, suferinţa produsă de alienarea egocentrismului. În tăcere, în sfânta tăcere, stăm goi, asemenea copacilor iarna, cu toate secretele noastre la vedere sub pielea transparentă. Şi asemenea copacilor iarna, părem morţi, dar suntem încă în viaţă.

Cine a cercetat mai adânc profunzimile sufletului ştie că nu ura ci teama este opusul iubirii. Teama, ca închidere în sine, ca zid ridicat în jurul unui eu mic, limitat, neputincios, rupt de Univers, de Sine, de Sursa profundă a întregii creaţii. Teama este cea care ne face să ne simţim într-un permanent conflict cu ceilalţi, apărând o iluzie. Şi tot teama este cea care ne face să ne agăţăm de ei, cerându-le cu disperare afecţiunea şi recunoaşterea fără de care ne simţim morţi. Teama este cea care se interpune între noi şi Realitate, ţesând acea pânză a iluziei care ne opreşte să fim manifestarea completă a adevăratei noastre naturi. Iubirea, în schimb, e cea care ne aduce laolaltă. Acolo, în acel abandon sacru al iubirii, descoperim că tot ce ne-am imaginat că ne poate răni, tot ce am crezut vreo dată că ne poate distruge, tot ce am vrut să păstrăm la o distanţă confortabilă faţă de cel ce credeam că suntem, toate acestea fac parte noi şi vin către noi în acestă viaţă ca să ne reîntregească. De câte ori simţim că nu mai avem nici o ieşire, că suntem victimele neputincioase ale situaţiilor şi oamenilor din jurul nostru, de câte ori devenim noi înşine proprii călăi, îngropându-ne în vinovăţii şi judecăţi, să privim cu onestitate în noi înşine şi vom observa cum acel moment ascunde de fapt şansa unui mare salt, a unei imense transformări interioare. De când anumite ramuri ale psihologiei au încetat să mai reducă fiinţa umană la creierul său, redescoperindu-i în schimb sufletul, cu toate profunzimile sale, cu întreaga sa măreţie şi dorul său de întreg, noi orizonturi au început să se deschidă pentru cei aflaţi în căutarea păcii, armoniei, iubirii şi înţelepciunii care-nu-se-pot-pierde. Călău şi victimă a lui Guy Corneau este una dintre acele cărţi excepţionale care aduc înţelepciunea perenă, codată în miturile şi arhetipurile umanităţii, pentru a o folosi ca hartă pentru înţelegerea complexelor procese de transformare ale psihicul uman pe drumul descoperirii de sine. Poziţiile de victimă, de călău sau de salvator apar atunci drept roluri pe care ni le asumăm inconştient şi care, odată înţelese şi integrate, îşi pierd puterea asupra noastră, lăsând loc de manisfestare adevăratei Fiinţe infinite şi libere care suntem, fiecare dintre noi. E ca şi cum adevărurile despre care vorbeşte el aşteptau de mult să iasă la lumină din interiorul nostru.

Pentru copiii noştri suntem un fel de oglinzi. Felul în care noi reacţionăm influenţează imaginea pe care copii şi-o formează despre sine. Suntem reperele cu ajutorul cărora ei se construiesc pe ei înşişi. Când descurajăm visurile mari ale copiilor noştri, o facem pentru că nu vrem să sufere sau să fie dezamăgiţi. Dar adevărata suferinţă vine nu din viaţă – care are felul ei de a ne călăuzi spre ţelurile autentice – ci din faptul că le spunem că nu vor reuşi. Atunci când îi încurajăm, când avem încredere în ei, când le „suflăm în jar”, copiii dezvoltă capacităţi incredibile. Când ne facem timp să-i ascultăm şi să le vorbim, aceştia se simt iubiţi, încurajaţi şi capabili. Stima lor de sine se dezvoltă, capătă încredere în ei înşişi şi dobândesc atitudini pozitive faţă de viaţă. Stima de sine şi felul în care ne privim pe noi înşine determină evoluţia noastră în viaţă. Cartea lui Tony Humphreys îi ajută pe părinţi să creeze un mediu familial care întăreşte stima de sine. Autorul arată clar că, fără a acorda atenţie conflictelor interne şi stimei de sine a copiilor, avem puţine şanse de a le stimula dorinţa de a învăţa. El conturează un plan clar de promovare a dragostei de învăţătură a copiilor, subliniind faptul că binele afectiv al copiilor este piatra de temelie a dezvoltării lor educaţionale şi generale. „Stima de sine” este o carte cheie pentru părinţii preocupaţi de evoluţia interioară a copiilor, dar este un instrument de o uimitoare flexibilitate pentru oricine simte că adevărul interior determină realitatea noastră exterioară. O carte Elena Francisc dedicată exploratorilor conştiinţei care sunt şi părinţi. Tony Humphreys este psiholog, conferenţiar şi autorul recunoscut pe plan internaţional al mai multor cărţi, între care The Power of „Negative“ Thinking şi Work and Worth. A înregistrat trei casete audio, iar cărţile lui au fost traduse în nouăsprezece limbi.

În Transformarea cuantică la nivelul creierului global, doctorul Ervin Laszlo prezintă alegerea critică aflată în faţa omenirii: să trăiască ultimul deceniu al unei lumi demodate, ameninţată cu dispariţia, sau în primul deceniu al unei lumi noi, viabile. Doctorul Laszlo prezintă o nouă “hartă a realităţii” care să ne călăuzească de-a lungul transformărilor mondiale pe care le trăim. El explică faptul că lumea noastră se află într-un proces de macrotransformare şi că realitatea pe care o percepem în prezent este de o noutate considerabilă (schimbări climatice, corporaţii globale, agricultură industrializată) care ne provoacă să ne schimbăm în ritm la fel de rapid lumea noastră, ca să nu dispărem ca specie. În această carte, Ervin Laszlo abordează transformările mondiale actuale, problemele, oportunităţile şi provocările cu care ne confruntăm atât individual, cât şi colectiv, pentru a ne ajuta să înţelegem ce trebuie să facem în această epocă a marilor schimbări. Imaginea despre realitate a avangardei actuale a ştiinţei este mai largă – universuri multiple care există într-un Meta-univers posibil infinit – dar şi mai profundă, extinzându-se la dimensiuni de la nivelul subatomic. Laszlo arată că anumite aspecte ale experienţei umane care au fost alocate în trecut domeniului intuiţiei şi speculaţiei sunt explorate acum cu rigoare ştiinţifică imperioasă.

V-aţi întrebat vreodată de ce este viaţa plină de contraste? De ce tot ce preţuiţi pe lume este doar un element dintr-o pereche de contrarii? De ce orice decizie se face între două elemente opuse? De ce toate dorinţele sunt bazate pe contrarii? Remarcaţi că fiecare dimensiune spaţială şi direcţională îşi are opusul său: sus şi jos, înăuntru şi afară, lung şi scurt, nord şi sud, mic şi mare, aici şi acolo, vârf şi bază, stînga şi dreapta etc. Şi observaţi, de asemenea, că toate lucrurile pe care le considerăm serioase şi importante în viaţă nu sunt altceva decât un pol al unei perechi de termeni opuşi: bun şi rău, viaţă şi moarte, plăcere şi suferinţă, Dumnezeu şi Satana, libertate şi constrîngere. În mod similar, toate valorile noastre estetice şi sociale sunt perechi de contrarii: succes şi eşec, frumos şi urât, puternic şi slab, inteligent şi stupid. Chiar şi cele mai înalte abstractizări se bazează tot pe opoziţie. Logica, spre exemplu, se bazează pe ceea ce e adevărat faţă de ce e fals; epistemologia, pe realitate faţă de aparenţă; ontologia, pe existenţă faţă de non-existenţă. Lumea întreagă pare a fi un vast ocean de contraste. Adevărul celor de mai sus este atât de evident, încât aproape că nici nu mai trebuie menţionat, dar cu cât îl examinăm mai îndeaproape, cu atât pare mai ciudat. Fiindcă, la urma urmei, în natură nu există nimic din această lume a termenilor opuşi în care trăim noi. Natura nu cunoaşte broaşte reale şi broaşte false, copaci morali şi copaci imorali, oceane corecte şi oceane greşite. Nu vom găsi nicăieri în natură munţi echitabili şi munţi inechitabili. Nu există nici măcar specii frumoase şi specii urâte — cel puţin nu pentru natură, fiindcă ea le-a creat pe toate. Thoreau spunea că natura nu-şi cere niciodată scuze, motivul aparent fiind acela că ea nu cunoaşte binele şi răul, deci nu recunoaşte ceea ce omul consideră a fi „greşeli”.

Doctorul Richard Moss este unul dintre iluminaţii secolului XX. Şi aceasta nu este o metaforă. Această carte este povestea extraordinară a unei treziri spirituale, o cronică a procesului de transcendere la o nouă stare de constiinţă, pas cu pas, făcută cu metoda omului de ştiinţă. Este un instrument inestimabil pentru aceia care se afla, în mod conştient, pe calea Transformării de sine, un fel de hartă a trăirilor diferitelor niveluri ale Sinelui. Şi în acelaşi timp este mult mai mult de atât. Este o invitaţie la vitalitate fundamentală, la creativitate, la abandonarea vechilor căi şi la schimbare, este o carte despre curajul de a ne asuma cu încredere natura ultimă a Fiinţei, care este transcendentă, de a depăşi graniţele a tot ceea ce am crezut că suntem. Potenţialele Umanităţii sunt infinite şi doctorul Moss ne arată cât de simplă este calea către Divinitatea dinlăuntrul nostru. Procesul de Transformare a Conştiinţei este unul universal, dar putem accelera enorm acest proces prin conştientizare, prin câştigarea încrederii în noi înşine. De fiecare dată când căutăm răspunsuri sau soluţii în exteriorul nostru, nu facem decât să renunţăm la infinita putere a Divinităţii interioare. Richard Moss a trecut prin toate etapele descoperii de Sine şi acum îi conduce pe ceilalţi către ei înşişi prin cărţile sale şi prin workshop-urile pe care le organizează în toată lumea. Fluturele Negru este una dintre cărţile care spulberă mituri şi credinţe cu privire la sănătate, sexualitate, viaţă şi moarte, care răspunde la întrebări. Este o carte frumoasă şi misterioasă care deschide porţi interioare neaşteptate, care are darul de a ne conduce către cele mai profunde niveluri ale ceea ce suntem. Este o carte profund transformatoare. Dacă vă lipseşte curajul sau dorinţa Transformării, dacă simţiţi că lucrurile sunt „ok” aşa cum sunt, atunci lăsaţi-o deoparte. Dar dacă auziţi vocea lăuntrică a Sufletului vostru atunci când citiţi aceste rânduri, atunci această carte vă poate schimba viaţa conducându-vă către Adevărul interior.

Katie Byron a trăit ceea ce se numeşte o Revelaţie. A putut arunca o privire dincolo de cortina care ne acoperă adevărata, marea Realitate. După ce a trăit întunecimea depresiei şi a băut până la fund cupa disperării, într-o bună dimineaţă ea s-a trezit într-o stare de bucurie deplină şi şi-a dat seama că suferinţa ei a luat sfârşit. Libertatea acelei Revelaţii nu a mai părăsit-o niciodată. Această carte, Iubeste ceea ce este, cuprinde întregul conţinut al acelei Revelaţii trăite în mod direct. Katie Byron împărtăşeşte cu noi toţi, într-un fel simplu şi de o superbă claritate, calea pe care ea parcurs-o de la întuneric spre lumină. „Nu problema ne provoacă suferinţă, ci gândurile noastre legate de problemă”, spune Katie Byron. Contrar credinţei înrădăcinate, tentativa de a renunţa la un gând dureros nu funcţionează niciodată; în schimb, odată ce am parcurs Lucrarea – cum numeşte ea procesul interior al clarificării – gândul este acela care renunţă la noi. Ajunşi în acel punct, putem iubi cu adevărat realitatea, exact aşa cum este ea. Lucrarea este pur şi simplu o serie de patru întrebări fundamentale care, aplicate unei probleme anume, îţi permit să vezi ceea ce te tulbură într-o lumină complet diferită. Tu este acela. Tu esti singura ta speranţă, deoarece noi nu ne vom schimba până nu o faci tu. Treaba noastra e să te agresam cât de tare putem cu tot ce te înfurie, te supără, te dezgustă, până când vei înţelege. Atât de mult te iubim, fie că suntem sau nu conştienţi de asta. Întreaga lume se referă la tine. Şi nu va fi pace în lume până când nu găseşti pacea în tine, în clipa asta, spune Byron Katie. Mii de oameni au trecut până acum prin Lucrare alături de Katie Byron. Mii de probleme umane, de la relaţii la cele mai profunde frici, au fost lăsate în urmă, iar situaţii care păreau imposibile şi-au găsit rezolvarea. Pacea şi limpezimea minţii survin de fiecare dată, implacabil, la finalul procesului descoperit de Katie Byron. E greu de imaginat cineva care să nu beneficieze de pe urma lecturii acestei cărţi care ne pune la îndemână un instrument uluitor de simplu şi eficace pentru transformarea interioară. „Această carte reprezintă cheia. Foloseşte-o” spunea Eckhart Tolle, autorul Puterii Prezentului, despre Iubeşte ceea ce este.

Un Maestru a spus: “Adevărul vă va face liberi”. Şi un altul: “Adevărul vine înaintea Iubirii”. Această carte este despre Adevăr, Libertate şi Iubire. Un triunghi magic şi transformator. Iubirea nu este posibilă fără Adevărul despre noi înşine şi despre celălalt, iar drumul de la Adevărla Iubire trece prin Libertate. Iubirea adevărată ne obligă să ne dezvăluim, să lăsăm toate măştile să cadă, tot ceea ce am crezut că suntem se prăbuşeşte, căci iubind fără limite nu vrem nimic între noi şi celălalt, rămânem vulnerabili şi goi de orice fel de mecanism de apărare, de orice identificare, personajele noastre interioare, vocile cu ajutorul cărora am învăţat să supravieţuim amuţesc, şi atunci când toate acestea s-au dizolvat, noi, rămânem noi, cei adevăraţi şi puri, faţă în faţă cu celălalt. Ego-ul a murit pentru ca Inima să se nască. Aceasta este puterea transformatoare şi vindecătoare a Iubirii conştiente. Iubind, dezvăluim Adevărul despre noi înşine. Iar Adevărul ne face liberi într-un fel care ne schimbă complet realitatea. Această carte depăşeşte cu mult cadrul psihologiei convenţionale de cuplu. Iubirea este de necuprins. Odată trăită, ea nu se poate opri la celălalt, ci devine o Cale, un mod de viată, de evoluţie, de transformare. Calea Iubirii Conştiente nu este doar despre relaţia cu celălalt, ci despre relaţia cu întregul univers. John Welwood a scris o capodoperă în vremurile în care era cu adevărat nevoie de ea. Pentru noi este una dintre cărţile fundamentale, una dintre acelea despre care credem că schimbă lumea.

Nu există moarte, căci viaţa este un atribut a tot ceea ce există în Univers, nu există un sfârşit al Fiinţei, pentru că Fiinţa este eternă iar moartea nu este decât o Transformare prin care noi am trecut de mii de ori. Dacă toate aceste afirmaţii ar veni dinspre un mistic din orice tradiţie spirituală, atunci aceste afirmaţii ar fi ”normale”. Dar ele vin de la Stanislav Grof, unul dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă ai secolului XX, recunoscut mondial pentru contribuţia sa majoră la studiul psihicului omenesc. Această carte este una fundamentală pentru aceia care sunt conştienţi de transformările de Conştiinţă prin care trece Umanitatea în aceste timpuri. Peste 40 de ani de studiu experimental cu stările de conştiinţă extinsă, lucrul cu substanţele şi plantele psihedelice şi cu bolnavii în fază terminală l-au condus pe doctorul Grof la o perspectivă clară asupra misterelor ultime ale existenţei omeneşti. Unul dintre meritele sale uriaşe este acela de a fi introdus dimensiunea spirituală în psihologia modernă şi de a fi recunoscut natura spirituală a Conştiinţei şi a întregului Univers cuprins în ea. Călătoria Ultimă este o carte care spulberă frica profundă cu care Umanitatea a întâmpinat procesul transformator al morţii, dezvăluind Adevărul despre ceea ce suntem cu adevărat. Este o carte despre natura Vieţii din care facem parte. Citind-o, veţi avea sentimentul că aţi ştiut dintotdeauna Adevărul despre ceea ce sunteţi. Este o carte care aparţine total acestor timpuri ale Eliberării, în care cortinele se prăbuşesc, perdelele de fum ale iluziei se spulberă lăsând să iasă la iveală Ceea Ce Este. Călătoria Conştiinţei umane în densitatea încarnării nu vine ca urmare a unei damnări, noi n-am ”căzut” de nicăieri, nu suntem nişte victime ale destinului sau ale unui Dumnezeu discreţionar, ci Fiinţe superbe care-şi asumă liber experienţa încarnării şi a Creaţiei, participând la expansiunea lui Unu.

Graţie şi forţă este una dintre cele mai tulburătoare cărţi pe care le-am citit vreodată, povestea adevărată a unei iubiri care transcende viaţa şi moartea, lumina şi întunericul, binele şi răul, o poveste care trece dincolo de dualitate, pe tărâmurile în care Totul Este Unu, acolo unde nu mai există înţelesuri pentru că ele sunt cuprinse în singurul lucru care există, Totalitatea. Este o carte despre descoperirea că iubirea între doi oameni este aceeaşi iubire care a creat Universul, că nu există nici o deosebire esenţială între lacrimile suferinţei şi cele ale bucuriei, pentru că suferinţa şi bucuria sunt împletite în spirala ascensională care duce către marea deschidere a inimii către Iubire. Ken Wilber este unul dintre cei mai faimoşi filosofi mistici şi teoreticieni ai conştiinţei din timpurile noastre. Întâlnirea între el şi Treya este una a iubirii mistice, ei se recunosc unul pe celălalt într-o clipă şi ştiu că în cartea acestei vieţi au de făcut un drum împreună. Dar nici unul dintre ei nu a bănuit cât de teribilă, de profundă şi de transformatoare avea să fie experienţa lor. La o săptămână după căsătorie, ei descoperă că Treya are cancer. Această carte cuprinde istoria zguduitoare a acestei iubiri, scrisă de Ken Wilber şi cuprinzând sute de pagini din jurnalul Treyei. Este o istorie care reprezintă natura eroică şi tragică a Umanităţii, luptându-se cu densitatea materiei şi a trupului în căutarea Spiritului, o căutare plină e lumină dar şi de suferinţă pe care Umanitatea şi-o asumă atunci când vine pe acest pământ,în perfectă cunoştinţă de cauză. Este o carte ce radiază o energie sublimă.