Calatoria Inimii

Calatoria Inimii Mele Va scriu voua, dragi prieteni ai Calatoriei Inimii, acum la sfarsit de an, si in acelasi timp imi scriu mie insami, asa cum ma indeamna Inima. Intr-un fel este acelasi lucru. Caci Eu, cea care Sunt cu adevarat, sunt una cu voi, dupa cum si voi, cei care Sunteti cu adevarat, sunteti in mine, in Inima mea, sunteti Eu. Integrarea, marele dar O transformare fundamentala a naturii mele a avut loc insa, cand anume s-a produs, nu pot spune. Nu cred ca, in cazul meu, este vorba doar de o singura experienta – bum! si gata – ci de un cumul de mai multe experiente care au avut loc in ultimii ani. Acum cativa ani mi-am dat seama ca ceva se intampla. Procesul interior al transformarii de constiinta incepuse. Dar integrarea definitiva a acestei transformari in viata mea de zi cu zi, sau in dimensiunea 3D cum o numim noi, a avut loc cu adevarat abia anul acesta. Un an fabulos caruia ne pregatim, cu totii, sa-i spunem ramas bun. Iar eu, draga 2011, aleg pe langa „ramas bun” sa-ti transmit si recunostinta mea pentru enorma bogatie in experiente pe care mi-ai adus-o. Stiu ca, de fapt, imi sunt mie insami recunoscatoare pentru experientele pe care mi le-am oferit si, mai ales, pentru prezenta constienta cu care am ales sa-mi traiesc, de acum inainte, viata. Caci integrarea acestui proces al transformarii este marele dar al lui 2011 pentru mine. Sinceritatea fata de sine Schimbarea radicala din propria-mi constiinta, pe care o simteam, pe de-o parte ca pe o trezire iar pe de alta ca pe o moarte a trecutului, imi genera trairi foarte puternice dar si frici enorme pe care vechea Elena era, uneori, incapabila sa le rezolve. Apoi, mai era si sentimentul integritatii care ma obliga sa fiu ceea ce ii invatam pe ceilalti sa fie, la workshop-urile noastre, altfel adevarul meu ar fost schiop. Si astfel, calatoria inimii mele s-a transformat intr-una in care sinceritatea fata de mine insami a preluat controlul. Fara aceasta, aproape brutala sinceritate fata de mine insami, nu mi-as fi putut simti inima deschisa in orice situatie, oricat de dificila ar fi parut pe moment. Si tot aceasta sinceritate cu mine insami a fost cea care m-a ghidat catre descoperirea acelei calitati a iubirii care nu isi are cuibul in gandurile mele, in visele mele, in ideile mele, in cuvintele sau actiunile mele. O iubire care cere cu indrazneala o noua calitate a atentiei, a prezentei, a constientei. Iubirea care nu poate fi primita sau daruita, caci este o stare de constiinta a fiintei. Un mod de a exista. Fara aceasta permanenta sinceritate cu mine insami nu as fi putut trai toate acestea si nu as fi putut integra propria-mi transformare in viata mea de zi cu zi. Astfel, pentru mine, sinceritatea fata de sine a devenit unul dintre instrumentele fundamentale ale transformarii interioare. Caci transformarea interioara presupune o permanenta veghe launtrica, o permanenta prezentza, o permanenta atentie orientata catre fenomenele interioare. Acesta este unul dintre lucrurile pe care mi le-am daruit in 2011 si pentru care imi multumesc cu bucurie. Tacerea interioara Si, pentru asta, uneori, am avut nevoie de tacere, in interior si in exterior. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am scris pe site in tot acest timp. Nu se formase inca legatura intre noile energii pe care le simteam instalandu-se in mine si capacitatea mea de a le exprima. Cuvintele obisnuite nu pot face conexiunea intre constiinta liniara in care mintea noastra este programata, si nivelurile colective ale constiintei, care transcend logica si ratiunea. De multe ori am vrut sa va impartasesc din trairile mele in lucrul cu starile de constiinta extinsa insa ma oprea mereu aceeasi intrebare pe care mi-o puneam inainte de a incepe sa scriu.

Desi pare sa se fi intamplat candva foarte demult, parcă intr-o alta viaţă, “Magia șaptelui atotprezent, dar neștiut”, este unul din ultimele editoriale împărtășite cu cititoarele revistei pe care o conduceam în urmă cu doar câțiva ani. De ce este însă atât de viu acest editorial în această perioadă a vieții mele? Pe de-o parte pentru că, foarte multe dintre voi, foste cititoare ale acelei reviste, ați descoperit, în ultima vreme, alături de mine si Horia, stările de conștiință extinsă experimentând în workshop.urile  noastre; iar pe de altă parte, magia șaptelui este foarte prezentă în mine în aceste zile pentru că, acum, in octombrie 2011, se împlinesc 7 ani de când editura Elena Francisc, împreună cu Asociația de Terapii Transpersonale, au venit in această dimensiune încarnată.  Și ce dar mai frumos îmi și vă puteam oferi, la aniversarea de șapte ani, decât prezența vindecatoare, plină de lumină și recunoștință, a lui Brother David si, in acest weekend, mantrele sacre ale lui Krishna Das? Mă simt, în aceste zile, cu adevărat, recunoscatoare mie, vouă, prieteni ai Călătoriei Inimii și întregului Univers pentru că putem trăi, împreună, aceste momente magice în care se petrec transformări de-a dreptul miraculoase. De fapt, a spune “ se petrec” este incorect deoarece nimic nu doar “se” petrece ci noi suntem cei care ne creem propria realitate.  Cei care nu veti putea fi alături de noi, fizic, in acest weekend, veți simți cântarea noastră in inimile voastre. Vă dăruiesc, acum, acest vechi și totuși nou editorial din care veți simți vibrația magicului șapte. “Magia șaptelui atotprezent, dar neștiut Pentru noi, oamenii de azi, cifra 7 pare să se rezume la numărul zilelor săptămânii. Mai trezește în minte vreo altă rezonanță? Și totuși, în memoria noastră colectivă, în spațiile secrete ale inconștientului, undeva vibrează multipla ei prezență. Cifra 7 sălășluiește în înseși ritmurile vieții, înscrise în ADN din zorii existenței umane, de-a lungul mileniilor, de când omul a resimțit, cercetat și studiat influența forțelor active, vizibile și invizibile ale naturii – ritmuri universale, telurice, astrale și cosmice, care ordonau atât mediul în care trăia, cât și lumea sa interioară. Din timpuri străvechi, înțelegerea acestor ritmuri, ce constituiau legile vitale și cele ale spațiului și ale timpului, a dus la elaborarea științei numerice.  Iar interpretarea numerelor e una dintre cele mai vechi științe simbolice. Filozofi precum Platon sau Pitagora vedeau în numere „cel mai înalt grad al cunoașterii” și că „totul este orânduit după numere”. Chinezii le considerau a fi cheile armoniei dintre macrocosmos și microcosmos. Printre numere, cifra 7 s-a dovedit a avea o particularitate: e atotprezentă în aproape toate aspectele vieții, pe multe și diverse planuri. Am pornit în căutarea ei și vă prezint ceea ce am găsit – firește, numai spicuiri, alminteri am ajunge în infinitul cosmic.

Credinţa că spiritualitatea nu are nimic de-a face cu lumea materială, ba dimpotrivă, că drumul spiritual trece prin sărăcie, prin suferinţă, prin durere, prin umilinţă, prin non-valoare, este una dintre cele mai interesante şi contradictorii crezuri omeneşti care au traversat istoria. Este într-atât de bine înfiptă în minţile noastre încât pare un concept universal acceptat, dincolo de orice discuţie. Nimeni nu-şi mai pune întrebări cu privire la acest adevăr atât de discutabil. Nici de unde, cum a pornit acesta, nici cui a folosit de-a lungul timpului şi nici pentru ce. Acest sistem de credinţe, că accesul la un dumnezeu exterior nouă trece prin suferinţă şi prin sărăcie, prin auto-anulare, prin lipsa de putere personala şi prin lipsa oricărei voinţe este unul dintre cele mai distructive posibil, pentru că se întemeiază pe un enorm fals: acela că unii dintre noi, cei aleşi, au acces la acest dumnezeu exterior, pe când noi înşine nu. Aceşti aleşi, fie ei aparţinători unor caste, biserici, dogme, sisteme metafizice, unele şcoli ale misterelor şi organizaţii oculte, au practicat pentru ei înşişi, dintotdeauna, credinţe complet diferite. Pentru ei nu a fost niciodată o problemă să acumuleze uriaşe bogăţii în această lume materială, în numele domnului, desigur, şi nu a fost niciodată un impediment moral să folosească sabia atunci când credinţele supuşilor nu corespundeau cu doctrina oficială. Oricine dădea semne că ar avea vreo îndoială, oricine părea că ar avea acces la altfel de cunoştinţe metafizice şi la alte căi de a comunica cu lumile spirituale decât cele oficiale, era imediat decapitat, ars pe rug, condamnat fără judecată şi spânzurat în piaţa publică, spre exemplu altora ca ei. Aceste lucrări erau deasemenea făcute în numele domnului şi al puterii. Căci, un ultimă instanţă, despre aceasta este vorba. Despre putere asupra alora. Doar că aceşti alţii erau mulţi, foarte mulţi. Era absolut necesar ca înafara mijloacelor armate valabile pentru cei câţiva care adulmecau adevărul, să existe un instrument puternic de convingere. Toată puterea manipulatorie a acestor instituţii care au condus lumea s-a bazat pe credulitate, pe ignoranţă, pe laşitate, pe frică şi toate au fost construite pe principiul că suntem nişte fiinţe care nu valorează nimic în ochii domnului. Deşi dumnezeul atropomorf pe care ni-l prezentau icoanele şi scrierile sfinte era un dumnezeu al iubirii, braţul său armat, reprezentanţii săi legali şi regali pe pământ, aveau dreptul ca în numele lui să ucidă. Nu numai fizic, dar şi spiritual. Căci aceasta s-a petrecut cu umanitatea. A trecut printr-un timp al separării complete de divin, ceea ce echivalează cu o moarte spirituală. Adevărul de nerostit de către gurile puterii Un lucru foarte interesant care s-a petrecut în acest exerciţiu al puterii, a fost acela că inclusiv oameni ai bisericii sau al altor organizaţii religioase şi metafizice, care nu au înţeles că acest tip de cunoaştere nu trebuia să fie accesibil “maselor”, au fost ostracizaţi imdiat iar scrierilor lor au fost puse la index in vastele biblioteci secrete care ascundeau adevărul. Care era acest mare adevăr care trebuia ascuns atât de bine, încât să justifice perierea cărţilor sfinte, timp de sute de ani, de către cei mai mari teologi şi teoreticieni ai lui dumnezeu? Ce voiau să ascudă? Ce era atât de periculos pentru ei, dacă oamenii ar fi aflat? Ei bine, un lucru foarte simplu: acela că divinitatea este în fiecare din noi şi că putem avea acces la ea, la aspectul nostru divin, în orice clipă a vieţii noastre, fără nici un intermediar. Că divinul este pretutindeni şi nu face nici o deosebire între păcătos şi papă. Era un adevăr periculos pentru că, dacă oamenii ar fi avut încredere în ei înşişi şi în accesul lor necondiţionat la divinitate, atunci instituţiile de credinţă ar fi devenit inutile, iar tot eşafodajul puterii economice, politice, militare, coloniale etc s-ar fi prăbuşit. Aceasta este într-adevăr o miză importantă, nu-i aşa? Atât de importantă, încât instituţiile care au preluat administrarea revelaţiilor autentice ale marilor maeştri, nu s-au sfiit să modifice complet mesajul acestora. Adevărurile simple, elementare, precum “eu sunt calea, adevărul şi viaţa” al lui Iisus, sau “dacă vrei să mă găseşti caută în inima ta”, au fost complet deturnate interpretate şi distorsionate. Instituţiile s-au interpus între mesaj şi cei care trebuiau să-l primească, exlicându-le ei cum trebuie interpretat. Sintagma “şi tu deasemeni eşti calea, adevărul şi viaţa” a căzut la cenzură.

Am căutat “lumina” şi am fugit şi ne-am temut de “întuneric”. Am purtat nesfârşite bătălii interioare şi în afara noastră cu ceea ce am numit “rău”. Am căutat partea noastră inefabilă, pe care am numit-o “spirit” şi ne-am negat dimensiunea materială, pe care am numit-o “păcătoasă”, ne-am considerat victimele unei “izgoniri din rai”, ne-am considerat “născuţi păcătoşi”, visând mereu la o reîntoarcere în paradisul pierdut cândva, într-un timp imemorial. În numele acestei căutări ne-am distrus corpurile de nenumărate ori şi am ucis, am purtat săbii pentru a tăia din rădăcină “răul” şi am purtat armuri pentru a ne apăra. Am inventat doctrine necruţătoare cu cei care nu au fost de acord cu noi până în cel mai mic amănunt şi mai ales am proiectat imaginea unui dumnezeu antropomorf, un dumnezeu judecător, aspru, necruţător, capricios, masculin, desigur purtător şi reprezentant al luminii, în numele căruia umanitatea a putut prigoni “intunericul”. De atât de multe ori acest întuneric a fost reprezentat de “sălbatici”, de “vrăjitoare”, de “necredincioşi” şi de “păgâni” care trebuiau şterşi de pe faţa pământului în mod sângeros, în numele luminii. Vânam în exterior propriile noastre umbre. Ucideam pe aceia care oglindeau frica noastră de propriile noastre adâncuri. Această istorie a Întunericului şi Luminii, această istorie a dualităţii, începe în negurile timpului liniar, la începuturile marelui Joc cosmic pe care noi am început să-l jucăm cândva. Coborârea în densitate, în materie, în încarnare, aducea cu sine uitarea a cine suntem cu adevărat. Nu pentru că ar fi existat un tabu al uitării, ci pentru că, pur şi simplu, densitatea imensă a energiei solidificate făcea imposibilă trecerea energiilor subtile. Uneori experienţa devenea dureroasă. Identificarea cu densitatea, cu materia, însemna durere, însemna frică. Ne credeam separati de rest si inca mai facem asta. Aici intervine logica umană, care spune: trebuie să fi făcut ceva rău, ceva greşit, dacă simt această durere. Amintirea ancestrală a lumii din care veneam, a devenit un mit, un vis, un adevăr care îşi pierdea realitatea. Şi pe măsură ce ne scufundam, viaţă după viaţă, în experienţa materiei, a devenit un adevăr tot mai îndepărtat. Faptul că a fi aici este o experienţă liber asumată a fost uitat aproape cu desăvârşire de majoritatea. Există şcoli ale misterelor care au traversat timpurile şi au păstrat acest adevăr, există încă tradiţii mistice pe toată planeta care au reamintit oamenilor adevărul. Dar a rămas un adevăr în care trebuie să crezi, doar să crezi, pentru că experienţa acestui adevăr a rămas privilegiul celor iniţiaţi. Umanitatea a trebuit să creadă în experienţele acelora, puţini, care trăiau adevărul. Un adevăr de neatins pentru majoritatea. Un adevăr pe care această majoritate, netrăindu-l niciodată, l-a transformat într-un ideal. “Lumina”. Densitatea, materia, dimensiunea încarnată şi-a pierdut dreptul de a face parte din “universul divin”. Dumnezeu era numai “acolo, în ceruri”, undeva departe, de neatins. S-a produs o ruptură îngrozitoare, întregul univers a fost scindat astfel între sus şi jos, între lumină şi întuneric, între divin şi uman. Dualitatea pură.

  Foarte multe persoane din jurul meu, în aceasta perioada, îmi spun ca se simt ca si cum ar fi intrat intr-un spatiu gol de unde au senzatia ca nu mai pot iesi. Un spatiu în care se simt pierduţi. Un spaţiu in care tot ceea ce erau (sau, mai bine spus, credeau ca sunt), dispare.  „Simt ca ma destructurez. Ca nu mai ştiu cine sunt. Tot  ce ştiam înainte parca nu mai are sens…” este ce aud din ce în ce mai des de la persoane dragi mie. Si, cu toate ca se simt prinşi in vârtejul care-i trage tot mai adanc in acel nimic, gasesc, totuşi, puterea si curajul de a cere ajutorul. Ceva din ei simte ca şi noi am trecut prin aceasta sfărâmare a personalitaţii, prin aceasta moarte a ego-ului. Şi asa este. Da, şi eu şi Horia am trecut prin asta. Si nu a fost usor, dar am inţeles ca acest proces destructurant este unul individual, însa atunci când cineva e lânga tine, fie doar şi ţinându-te de mâna, a te sparge in mii de bucati pare mai usor de facut. Te simţi putin mai in siguranta. Privirea celui care te insoţeste sau mâna cu care te ţine parcă te incurajeaza sa-ţi spui: „Da, am curajul sa las tot ceea ce credeam ca sunt si sa intru in acest nimic, acest necunoscut, neştiind cine, sau mai bine zis, CE voi fi cand voi ieşi de aici. Dar oare o sa mai ies?”. „DA, o sa mai iesi” iţi soptesc, fără vorbe, ochii celui care te insoţeste. „Ai incredere si plonjeaza în adâncul tău! Du-te la izvorul Fiintei Tale! Curăţă-l! Bea din el! Şi ieşi de acolo, CEL CARE EŞTI CU ADEVĂRAT!” In aceasta perioada de schimbari radicale, cam la asta se rezumă „terapia” pe care o fac. Pur şi simplu, ceea ce făceam până acum, nu mai are sens. Chiar daca nu am abordat niciodată o terapie clasică, simt ca nici felul în care am lucrat până acum nu-si mai găseşte locul în noua energie în care ne aflam cu toţii acum. Iar voi cei care veniţi la seminariile noastre, la workshop-urile noastre, la întâlnirile despre extinderea constiintei, simţiţi ca ceea ce noi va putem oferi acum este acea privire blânda şi plină de încredere care vă va permite sa coborâti până în strafundurile cele mai intunecate, unde veti putea fi tentati de a spune „acesta este sfârşitul”, ca apoi sa simţiţi cum corabia voastră este trasă înapoi in sus, către apele limpezi si calme, unde este soare si frumos. Cine trage de capatul celălalt al sforii? Aţi putea crede că suntem noi aceia, cand ne veţi privi zâmbindu-va, însa, cu cât vă veţi uita mai profund în ochii noştri, veţi vedea ca sunteţi chiar voi. In noi, voi vă vedeţi pe voi. Şi voi înşivă sunteţi cei care vă aduceti înapoi, renascuti, transformaţi. Voi, cei care sunteţi cu adevarat!

Am tot vorbit de timpurile pe care le trăim, de procesele adesea extrem de dureroase prin care trecem pentru a ne apropia, nivel după nivel, de propria noastră esenţă profundă. Asta pentru că drumul spre noi înşine pare a fi, paradoxal, unul dintre drumurile cele mai dificil de străbătut, iar familia, şcoala, societatea, nu ne-au pregătit în nici un fel pentru ceea ce ni se întâmplă. Ne închipuim că nici nu ar fi avut cum să o facă, având în vedere nivelul de înţelegere pe care au fost construite toate aceste sisteme. Dar ar fi păcat să ne irosim energia privind înapoi spre ceea ce nu poate fi schimbat. Transformarea se produce chiar aici, exact în acest moment, în inima universului nostru interior. Lumea, aşa cum o cunoşteam, a început deja să se dizolve. O nouă lumina a început să se reverse din noi iar în această lumină vechile forme pe care le cunoşteam îşi schimbă radical consistenţa. Ochii noştri caută încă speriaţi repere familiare, dar ele încep să se prăbuşească peste tot în jur. Păşim pe nisipuri mişcătoare, mâinile noastre nu mai găsesc nimic solid de care să se apuce. Să rămânem treji în mijlocul acestei furtuni şi să ne amintim că noi am invitat toate acestea să se întâmple. Dacă ne uităm la cărţile noastre de istorie, o istorie de violenţă, ură, răzbunări, crime, războaie, orori şi durere, să ne amintim că nu avem nimic de pierdut. Tot ceea ce rămâne în urmă este închisoarea în care, vrăjiţi fiind, credeam că suntem prinşi. Să nu ne agăţăm de închisoare. Existenţa începe să curgă, să ne topim şi să ne lăsăm să curgem cu ea. Flacăra din noi a prins vâlvătaie şi ne arde iar asta doare, dar să nu ne agăţăm nici de durere pentru că este o durere care deschide, este durerea bobocilor care plesnesc şi devin flori. Nimic nu doare mai mult decât tot ceea ce ne-am făcut singuri de-a lungul vremurilor. Noi avem acum şansa de a deschide ochii şi a observa limitele vechiului mod de a percepe lumea şi pe noi înşine, de a transforma tot ceea ce ne leagă şi ne închide în cercul suferinţei. Porţile către înţelepciunea inimii încep să se clatine, zăvoarele se sparg. Să nu ne mai zgâdărim deci rănile, să le lăsăm să se vindece şi să observăm că de fapt, în mod profund, nimic din noi nu a fost vreodată rănit cu adevărat. Să lăsăm ce-a fost şi să ne mutăm cu toată fiinţa noastră în prezent, să avem încredere în necunoscutul care se deschide în faţa noastră. Să invităm în inimă noul pe care l-am chemat atât de stăruitor în rugile noastre de-a lungul atâtor existenţe. Acum, ce legătură are iertarea cu toate acestea? Multe din neliniștile și zguduirile pe care le simţim acum pornesc din teama noastră profundă faţă de oameni. Această teamă de ceilalti, de cei despre care credem că ne mint, ne rănsec, ne manipulează, ne umilesc, ne neîndreptățesc şi ne tulbură pacea şi înţelepciunea noastră interioară, de multe ori ne face să ne simţim pierduţi. Poate reuşim uneori să îi privim cu compasiune, să îi înţelegem şi să îi iertăm, dar simţim că totuşi nu e suficient. Teama e încă acolo.

„Până când moartea ne va despărţi”. E legământul cu iz de sentinţă în care ne-am obişnuit să ne înfăşurăm alături de partenerii noştri, sperând că astfel vom cimenta un drum sigur pentru amândoi, imaginându-ne că asta înseamnă iubire. Am sperat că, legându-ne astfel de celălalt, ne vom simţi verticali şi stabili şi vom uita pe cît posibil de propria singurătate. A durat o vreme până să ne dăm seama că un asemenea legământ nu este despre viaţă ci depre moarte. Că nu vorbeşte despre ceea ce alegem să facem acum şi aici, în această viaţă, ci despre un final implacabil, care goleşte de sens toate structurile dure pe care ne-am străduit să le ridicăm şi în care ne-am închis, ca un blestem. Pe măsură ce ne întoarcem către noi, către acele întrebări fundamentale legate de cine suntem, un spaţiu fragil, ignorat până la uitare deplină, începe să pâlpâie cald în adâncurile noastre, chemând la reamintire: inima noastră. Am explorat tot ce era de explorat în afară, am căutat să disecăm tot ce se putea diseca, ne-am făcut hărţi şi ghiduri pentru orice iar când ne-am amintit de noi înşine am început să ne explorăm după acelaşi model, ca pe un dulap, desfăcând sertare, scoţând şi inventariind obiecte. Am transformat totul în unelte, le-am optimizat ca să ne poată servi cât mai bine, uitând esenţa celui căruia erau menite să servească. Iar pentru că raţiunea ne-a oferit, aşa cum ne-a promis, toate răspunsurile, mai puţin cele cu adevărat importanante, oamenilor începe să li se facă dor de viaţă. Viaţa, în curgerea ei e poate singurul „lucru” pe care, deşi am încercat, nu am reuşit să îl prindem sub lentila microscopului. Şi ce bine că este aşa! Vremurile pe care le trăim acum cheamă la onestitate. Suntem nevoiţi să admitem că ne-am înşelat cu privire la tot ceea ce contează cu adevărat. Descoperim că fundamentul pe care ne construiam judecăţile, lentila prin care ne-am învăţat să privim lumea, este opacă şi diformă. Viaţa nou trezită în conştiinţa noastră topeşte cu suflul ei cald totul în jur. Nimic din ceea ce consideram dur, de neclintit şi menit să ne susţină nu mai stă. Ne ducem la vale ca un râu de munte dar asta, deşi pare un coşmar, se întâmplă pentru că abia acum reîncepem să trăim cu adevărat. Ne amintim acum că viaţa este sălbatică şi fluidă iar pentru că am tot încercat să o închidem între baraje şi-a pierdut prospeţimea, a devenit putredă şi urât mirositoare. Nu e de mirare că printre primele zone afectate de aceste transformări sunt relaţiile noastre de iubire. Conştiinţa noastră se lărgeşte iar cadrul relaţiilor noastre de iubire se transformă odată cu noi, pentru a putea cuprinde noile orizonturi spre care se îndreaptă fiinţele noastre. Din ce în ce mai mult tot ceea ce facem încetează să mai fie mecanic şi tinde să devină o cale de explorare deschisă a sinelui. În acest context relaţiile noastre de iubire se metamorfozează, devenind şi ele o cale – poate cea mai frumoasă dar şi cea mai provocatoare dintre căi.

Prima respiraţie. Parcursul interior al conştiinţei. Respiraţia conştientă. Respiraţia Inimii. Respiraţia şi starea de Prezenţă. Respiraţia Holotropică sau Respiraţia de Foc. Şi îngerii respiră. Depăşirea barierelor minţii cu ajutorul respiraţiei. Primul meu contact cu instrumentul fabulos al respiraţiei a fost într-o experinţă de conştiinţă extinsă, acum câţiva ani. Era o călătorie de vindecare şi de viziune. Împreună cu Elena, experimentasem deja respiraţia holotropică, despre care credeam încă, pe-atunci, că nu e decât o altă tehnică, o altă “tehnologie a sacrului”, cum i-ar spune Mircea Eliade. Nu întrezărisem niciodată până atunci potenţialul enorm pe care-l avea respiraţia. Ei bine, în acea călătorie pe care n-o voi uita niciodată, am intrat în contact cu ceea ce Stanislav Grof numeşte “Vindecătorul Interior”. Acest vindecător interior suntem noi înşine, sau mai bine spus anumite niveluri ale Conştiinţei noastre care, pur şi simplu, depăşesc cu mult anvergura şi cunoaşterea minţii conştiente. Vindecătorul Interior se află undeva la nivelul a ceea ce numim Suflet. Şi dintr-o dată am simţit cum propria mea respiraţie începe să se transforme, corpul intra în nişte mişcări anume, în mod independent de voinţa mea, ca şi cum ceva sau cineva l-ar fi ghidat. Respiraţia mea se modifica în mod armonic cu mişcările trupului şi la un moment dat mi-am dat seama uluit că Fiinţa mea se află într-un proces de curăţare. Ştia perfect să facă acest lucru. Eram martorul unui proces fantastic ce acţiona pe multe niveluri: fizic, energetic, emoţional şi mental. Atunci am privit pentru prima dată cum gândurile mele, unele dintre ele adevărate mecanisme de gândire vechi de când lumea, generaseră timp de mii de vieţi acelaşi tip de emoţii, iar emoţiile se transferaseră la nivel fizic prin intermediul energiei corporale, creând blocaje. Eram martorul acestui proces în care Vindecătorul Interior folosea respiraţia, uneori accelerată, alteori blândă, cu un rafinament uluitor, pentru a pătrunde în cele mai subtile zone ale fiinţei mele şi a curăţa. Vedeam clar cum respiraţia nu era aer decât la nivel fizic, dar mai mult decât atât, respiraţia era un fel de energie care-şi schimba textura, densitatea, culoarea şi modul de a acţiona, în funcţie de nivelul pe care opera. Simţeam în mod complet că respiraţia mă uneşte într-un mod secret cu tot ceea ce există în univers, cum respiraţia mea era un fel de punte între densitatea corpului meu fizic şi nivelurile din ce în ce mai subtile ale diferitelor altor corpuri din care sunt alcătuit. Şi cum întregul univers subtil participă la acest proces de curăţare interioară care se petrecea dincolo de voinţa mea. Am simţit cum nodurile, ghemurile de energie înţepenită la diferite niveluri încep să se dizolve şi cum întreaga mea fiinţă începe să-şi recapete fluiditatea naturală, curgerea firească a energiei din care sunt alcătuit. Elena era împreună cu mine, mă însoţea în acest proces, simţea totul în acelaşi timp cu mine şi împreună descopeream detaliile miraculoase ale acestei extraordinare curăţări.

de Stephen Mitchell motto: Cu cât te înţelegi mai bine pe tine însuţi şi emoţiile tale, cu atât devii un mai mare iubitor al realităţii (Baruch Spinoza) “Nu faptele ne tulbură, ci gândurile noastre despre ele” Prima dată când am urmărit Lucrarea (The Work) , mi-am dat seama că sunt martor al unui lucru remarcabil. Am văzut o succesiune de oameni, tineri şi bătrâni, cu şi fără studii superioare, care învăţau să-şi pună sub semnul întrebării propriile gânduri, gândurile cele mai dureroase pe care le aveau. Cu ajutorul intuitiv şi plin de iubire al lui Byron Katie (toată lumea îi spune Katie), aceşti oameni descopereau calea nu doar către rezolvarea problemelor lor imediate, ci şi către o stare de spirit în care cele mai profunde întrebări îşi găseau răspuns. Am petrecut o bună parte a vieţii mele studiind şi traducând textele clasice ale marilor tradiţii spirituale şi am recunoscut ceva foarte similar întâmplându-se aici. Nucleul acestor tradiţii – în lucrări precum Cartea lui Iov, Tao Te Ching, Bhagavad Gita – îl constituie întrebările intense în legătură cu viaţa şi cu moartea şi înţelepciunea profundă şi plină de bucurie ce vine odată cu răspunsul. Acea înţelepciune, mi s-a părut mie, era locul în care se situa Katie şi direcţia în care se îndreptau aceşti oameni. Pe când îi urmăream din scaunul meu din mijlocul unei săli de conferinţe aglomerate, cinci bărbaţi şi femei, unul după altul, au învăţat ce este eliberarea chiar cu ajutorul gândurilor ce le provocau suferinţă – gânduri precum „Soţul meu m-a trădat” sau „Mama mea nu mă iubeşte suficient”. Punând pur şi simplu patru întrebări şi ascultând răspunsurile pe care le-au descoperit în ei, aceşti oameni şi-au deschis mintea către intuiţii profunde, vaste şi transformatoare. Am văzut un bărbat care ani de zile suferise din cauza furiei şi a resentimentelor faţă de tatăl lui alcoolic, luminându-se în faţa ochilor mei în doar patruzeci şi cinci de minute. Am văzut o femeie căreia aproape că-i fusese prea teamă să vorbească după ce aflase de răspândirea cancerului de care suferea încheind seminarul în lumina înţelegerii şi a acceptării. Trei dintre cei cinci nu mai parcurseseră Lucrarea înainte, şi totuşi acesta nu a părut să fie mai anevoios pentru ei decât pentru ceilalţi doi, şi nici descoperirile nu au fost mai puţin profunde. Cu toţii au început prin a-şi da seama de un adevăr atât de elementar, încât este, adesea, invizibil: faptul că (în cuvintele filozofului grec Epictet) „suntem tulburaţi nu de ceea ce ni se întâmplă, ci de gândurile noastre în legătură cu ceea ce ni se întâmplă”. Imediat ce au pătruns acest adevăr, întreaga lor perspectivă s-a schimbat.

La ce folosesc stările de Conștiință Extinsă în aceste vremuri de profundă transformare interioară? În ce constă dimensiunea lor terapeutică? Cum ne pot ajuta ele să traversăm Criza de Transformare Psiho-Spirituală și care este rolul lor în această splendidă căutare de Sine? Care este rolul nostru, al însoțitorilor voștri, în această tulburătoare Călătorie? Spiritualitate – a experimenta dimensiunile propriei Ființe În cele mai vechi tradiții spirtuale ale acestei planete, moștenite mai târziu de religiile instituțonalizate monoteiste, numele Divinității nu putea fi rostit. Nu din prea mult respect, nu din prea multă evlavie. Aceia care trăiau starea de revelație, aceia care intrau în contact cu cele mai profunde niveluri ale lor, cu nivelurile ”divine”, încercând să vorbească despre trăirile lor, descopereau că limbajul liniar, secvențial – o extensie a gândirii – nu poate încăpea experiența. Dumnezeu nu încăpea în cuvinte. Dimensiunea umană era incapabilă să cuprindă în exprimare lumile multidimensionale ale Spiritului. Astfel că Dumnezeu a ajuns să fie numit ”Cel al cărui nume nu poate fi rostit”, sau ”Necunoscutul”, sau ”Cel despre care nu există cuvinte”. A ajuns să fie reprezentat prin simboluri, iar pentru aceia care nu puteau accesa aceste stări de Conștiință, El a rămas un mister localizat întotdeauna în exterior, undeva. Absența experienței Divinității a avut două consecințe majore. Pentru cei mulți Divinitatea a devenit un concept. Pentru inițiați a devenit o sursă de putere iar împrejurul inițiaților s-au născut structurile instituționale pe care azi le numim religii. O a doua consecință majoră a fost aceea că Divinitatea a început să fie căutată exclusiv în exterior. Marele adevăr că Dumnezeu este o Experiență și nu un concept, a fost pătrat numai în cercurile esoterice.

Vindecarea prin inima Cand o pacienta care venea pentru prima oara la terapie m-a intrabat „in cate sedinte ma poti vindeca?”, am ramas fara cuvinte si abia atunci mi-am dat seama, pentru prima, ca ceea ce inseamna “vindecare” pentru mine nu inseamna acelasi lucuri si pentru ceilalti. Majoritatea oamenilor sunt obisnuiti sa caute vindecarea in exterior, înafara lor. Sa caute solutii ”impotriva problemelor”!! Solutii ”impotriva”! Cat de contradictoriu suna, si totusi cat de des este intalnita aceasta sintagma…”solutii impotriva”!! „Am folosit diferite tehnici si metode”, spunea femeia, ”am fost la tot felul de terapeuti si medici si am urmat o gramada de tratamente…sa nu mai zic cate medicamente am luat! Am obosit. Va rog sa-mi spuneti in cate sedinte ma puteti vindeca”, a continuat doamna care se afla pentru prima oara in fata mea. Prima reactie a fost sa-i spun.. „la revedere”, insa m-am trezit intreband-o:„unde cauti tu vindecarea?” „Pai daca sunt aici, la tine, este evident ca aici o caut”. M-am uitat adanc in ochii ei si i-am spus ca-mi pare rau, dar vindecarea ei nu este la mine. Si oricat ar cauta-o la mine eu n-am sa i-o pot da. „Insa pot sa te ajut s-o gasesti in tine!”, i-am mai spus. Stiam ca doar daca accepta aceasta înțelegere, numai atunci vom putea lucra impreuna. Desi parea foarte hotarata sa gaseasca vindecarea undeva, in afara ei, am fost placut surprinsa cand am auzit-o spunand, cu o voce mai moale si mai calda, „da, sunt de acord sa ma ajuti s-o gasesc in mine”. Si bucuria mi-a fost si mai mare cand, saptamana urmatoare, a revenit si inainte ca eu sa rostesc vreo vorba ea mi-a spus ca si-a dat seama ca vindecarea nu trebuie sa ramana preocuparea ei principala, ci isi doreste s-o transforme mai degraba intr-o investigatie. Adica sa exploreze procesul vindecarii in profunzime, mai degraba decat sa ramana agatata de intrebarea “in cate sedinte ma vindeci?” In saptamanile care au urmat, aceasta femeie a continuat sa se deschida intr-un mod in care nici nu visam, in ciuda bolii fizice care isi continua cursul. Atentia ei nu mai era pe înfrângerea bolii, ci pe un proces de vindecare mult mai profund. Cand am auzit-o spunandu-mi ca nu si-a simtit inima niciodata atat de deschisa, am inceput sa-mi pun intrebari serioase in legatura cu sursa si definitia vindecarii.

Despre Stiinta si Revelatie Neurolog, psihiatru, profesor universitar, om de ștință, cercetător în domeniul conștiinței, scriitor. Dumitru Constantin este ceea ce în SUA s-ar numi ”a brain”. Adică ”un creier”. Sau, cum s-ar spune pe la noi, o minte luminată. Dincolo de titlurile sale științifice și de recunoașterea internațională, căci este mereu plecat din țară la tot felul de congrese internaționale, despre Dumitru Constantin se mai poate spune ceva: este un ”căutător”. Este un personaj neliniștit, care-și pune întrebări, care nu se mulțumește niciodată cu răspunsuri convenționale, care încearcă mereu să găsească noi perspective asupra adevărului. Cercetările sale lipsite de prejudecăți asupra conștiinței l-au condus în zonele de frontieră ale cunoașterii cu mult înainte ca în România să se poată vorbi despre interferența științei cu doctrinele mistice. Aceasta este motivația care a stat la baza acestui interviu. În 1981 în România a apărut o carte numită ”Inteligența materiei”, al cărei autor este profesorul Dumitru Constantin.  O carte care a bulversat lumea științifică românească pentru că avea curajul să aducă în discuție o viziune asupra lumii și a universului ce părea pierdută pentru totdeauna. Erau timpurile materialismului dialectic, iar cuvinte precum „suflet” își pierduseră orice semnificație. Lumea nu mai era decât o mașinărie, la fel și oamenii. Conștiința nu mai era decât ”produsul materiei superior organizate”. Dumnezeu fusese izgonit din lumea oamenilor în numele unei științe restrictive și ai cărei ochi erau acoperiți cu ochelari de cal. Ei bine, în acele timpuri, Dumitru Constantin a avut curajul să fluiere în biserică. ”Inteligența materiei” era o carte în care, pe baza cercetărilor care se desfășurau în lume dar și pe baza propriilor sale cercetări, Dumitru Constantin arăta faptul că în spatele aparenței solide a materiei există un principiu energetic și informațional care organizează universul în formele pe care le cunoaștem. Că dincolo de obiectele mecanice ale lumii mai există ceva, o esență inefabilă, greu de cuprins în conceptele obișnuite despre materie, care constituie adevărata bază a universului cunoscut. În vreme ce știința occidentală deducea toate acestea în mod matematic, Dumitru Constantin ajungea la aceleași concluzii pornind de la mijloacele care-i stăteau la îndemână. Poate că și alți oameni de știință români adulmecau atunci această nouă viziune asupra universului, însă doar el a avut curajul să exprime ceea ce credea, într-o carte. Desigur, cartea a fost interzisă.

Calea Maestrului Interior Suntem aici, pe această planetă superbă și densă, pentru a ne experimenta pe noi înșine, pentru a experimenta puterea creatoare a Spiritului nostru, pentru a învăța din consecințele alegerilor noastre. Suntem aici pentru a ne exprima pe noi înșine și astfel pentru a îmbogăți întregul spațiu al Conștiinței. Suntem aici pentru a expansiona Conștiința din care facem parte. Experimentarea, exprimarea și expansiunea sunt necesitățile Spiritului nostru pentru care, tot ceea ce trăim nu este altceva decât experiență. Cealaltă parte a noastră, dimensiunea noastră umană are alte priorități, de-obicei legate de viața biologică și energetică, dar și – oricât de neplăcut ar părea cuvântul – de puterea noastră personală. Sentimentul puterii – fie ea exprimată prin posesiune de orice fel, sau imagine, sau însemne ale puterii – confirmă ființei biologice nu numai că este în siguranță, dar creează iluzia unei anumite stabilități. Extensia cea mai tăioasă a a acestei dimensiuni umane a ființei noastre, este ego-ul izvorât din minte. Mașina de calcul probabilistic și deductiv care este mintea, îmbracă hainele puterii și ajunge să creadă că poate nu numai înțelege, dar și controla experiența. Acest lucru este fals. Mintea/ego nu poate controla experiența, așa cum nu poate controla expresia sau expansiunea, din simplul motiv că acestea sunt apanajul dimensiuniilor noastre spirituale. Descoperirea permanentă că realitatea pare să ni se opună, nu este decât semnul neputinței minții de a administra experiența. Suferința ce decurge din această neînțelegere profundă a realității, din această eroare cognitivă cum ar numi-o psihologia, nu se oprește decât în momentul descoperirii Adevărului. În momentul unificării dimensiunilor noastre umane, cu cele spirituale. În momentul descoperirii de Sine. În momentul pe care misticii îl numesc cel al ”revelației” Adevărului despre noi înșine.