Calatoria Inimii

Aventurile unui final de workshop. Momentul alb. Ce legătură au stările de conştiinţă cu viscolul. Ger şi cădere de guvern pe câmpiile patriei. Marile întrebări, marea curăţare. A accepta ceea ce este. Noi suntem creatorii realităţii noastre? Poate ai Adevărului nostru. Încrederea în Sine. Energiile sunt aici ca să ne servească, oricum ar părea acest lucru din perspectiva aspectului uman. A avea încredere înseamnă a ieşi de sub imperiul fricii şi, deci, al controlului. Ultima libertate. Călătoria Inimii continuă laCluj, 23 februarie:  conferinta “2012, Transformarea interioară” plus o mare Experienţă. A fost un workshop superb la Iaşi, care s-a terminat înalt. Pentru mine, cel mai adânc moment al acesteri întâlniri magistrale a fost în cea de-a doua zi, seara, după Respiraţia Holotropică. Erau acolo oameni din toată Moldova, nu numai de la Iaşi, veniţi, în ciuda viscolului, să coboare în adâncul propriei Conştiinţe. Unii mai fuseseră, alţii nu. Parcă se cunoşteau dintotdeauna. În prima zi, vorbiseră încontinuu, o vorbărie compulsivă pe care noi, eu şi Elena, o cunoaştem. Este sentimentul interior al experienţei care urmează. Ceva, în adâncul inconştient, ştie ce se va petrece. Simte. Şi atunci,cumva, apare frica. Mintea încearcă să compenseze cum se pricepe să facă. Exteriorizează, proiectează, aruncă jerbe de cuvinte în aer, ca şi cum ar vrea să acopere acea nelinişte interioară a experienţei care, de fapt, deja a început. Ei bine, la Iaşi, această nelinişte prinsese culori vii, judecând după fluviile de cuvinte. Asta în prima zi şi la începutul celei de-a doua. Iar acum, în acest moment magnific al finalului celei de-a doua experienţe de conştiinţă extinsă, se lăsase tăcerea. Minute în şir, nimeni nu s-a mişcat din loc. O tăcere fierbinte în care pluteau, de nerostit, experienţele lor. Nimeni nu s-a ridicat în picioare după ce muzica s-a oprit, nimeni nu s-a grăbit la ţigări, nici un cuvânt nu a rupt catifeaua adâncă a tăcerii, punctată de flăcările lumânărilor de veghe în înserarea sălii. Apoi ne-am ridicat şi am făcut un cerc de rezonanţă. Atunci i-am privit. Chipurile lor se schimbaseră. Nu mai erau aceiaşi de la începutul experienţei. Şi tăcerea aceea, superbă, cuprinzând în ea toate cuvintele care ar fi putut fi spuse vreodată despre experienţa trăită. Acesta a fost pentru mine momentul de vârf al Iaşiului. Duminică, atunci când am plecat spre Bucureşti, ningea deja de mai bine de 24 de ore. Am plecat cu acest moment, pe care vi l-am povestit mai sus şi cu sentimentul neclar al unei mari neînţelegeri. Ascultasem întrebările lor, observaţiile lor, nelămuririle care urmează oricărei experienţe de conştiinţă extinsă. Mintea, după un time-out major, încearcă să recupereze scena conştienţei, încearcă să explice experienţa, să o aducă în limitele înguste ale raţiunii. Acest lucru nu este posibil fără să pierzi experienţa. Şi totuşi, aşa cum se întâmplă de multe ori, lipsa de încredere în propriile trăiri, conduce la erodarea mentală a acestora. E ca atunci când ai avut un vis extraordinar şi încerci să-l povesteşti, să-l explici, sa-l interpretezi. Îl strici. Sau ca atunci când povesteşti de atât de multe ori o anumită experienţă, încât, după un timp, adevărul despre acea experienţă  se pierde şi nu mai rămâne decât uscăciunea goală a povestirii. Trăirea a murit. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când încerci sa scoţi experienţa din sfera trairii simţite şi s-o traduci în logică, în  mentalizare liniară. Nevoia de a explica vine din frică. Frica de necunoscut, frica de inconştient, de teritorii pe care mintea nu le poate controla. Caci, în ultimă instanţă este vorba despre control. Acesta este rolul minţii, de a încerca să controleze – din motive de “securitate”, o realitate incontrolabilă. Conştienţa adâncă a faptului că realitatea este incontrolabilă naşte frică. Mintea crede că dacă poate explica ceva, dacă găseşte o relaţie cauză-efect, atunci “cunoaşte” şi poate controla efectul. Sigur că este o utopie. Nici un lucru nu este “efectul” unei singure cauze, ci al unui context pe multe niveluri ale realităţii, iar mintea, în cel mai bun caz va desluşi unul sau două elemente ale contextului, întotdeauna în realitatea liniară. Niciodată în realităţile non-liniare ale Conştiinţei, acolo unde se află adevăratele “cauze” ale realităţii.

Călătoria Inimii în Anzii Peruani. După junglele Amazoniei, Valea Sacră. Nenumăratele poveşti ale Sufletului. Experienţe de conştiinţă extinsă în sanctuarele imperiului Inka. Lumea văzută prin ochii marilor sacerdoţi. Machu Picchu şi prăbuşirea civilizaţiei Inka. O privire dincolo de realitatea liniară. Revelaţiile lui Wachuma. O noapte în sanctuarul de la Morray. Junglele Amazoniei peruane au rămas în urmă, dar porţile interioare deschise de ritualurile cu Ayahuasca vor rămâne deschide încă multă vreme. Ştiu că pentru unii dintre noi nu se vor mai închide niciodată. Splendoarea Fiinţei integrale, cu tot ceea ce înseamnă ea, odată trăită, nu mai poate fi uitată. Iar Grande Madre, Ayahuasca, este un ghid fără egal către aceste spaţii interioare. Pentru mine personal, porţile au fost deschise cu destul de mult timp în urmă. Dar ei, aceşti îngeri coborâţi în trupuri umane pentru experienţa densităţii, ei abia au deschis aceste porţi. Abia au început să descopere adevărata, superba noastră natură, care ne-a fost ascunsă timp de atât de multe vieţi. „Exploratori ai conştiinţei”, îmi spun, ei bine da, este un nume potrivit nu numai pentru aceste experienţe, dar pentru tot ceea ce suntem noi. Aceasta este natura fiinţei pe care o descoperim în noi înşine, de exploratori ai conştiinţei. Pentru acest lucru suntem aici, nu în Peru, ci pe această planetă superbă, pentru a explora, pentru a experimenta aceste trupuri umane, pentru a avea experienţa trăirii în materie. Doar sufletele curajoase şi neliniştite au curajul de a se arunca în această experienţă cum n-a mai fost alta în istoria întregii Creaţii, căci a coborî în densitate, în corporalitate, înseamnă a uita pentru o perioadă foarte lungă de timp adevărata noastră identitate. Nu, nu ne-a condamnat nimeni la această experienţă, nimeni nu ne-a alungat dintr-un rai iluzoriu, ci noi înşine am fost aceia care ne-am asumat această experienţă, ştiind foarte bine că este o uluitoare aventură. Atunci când toate acestea au început, atunci când fiinţele subtile care suntem au început să coboare în această stare densă, să se încarneze, nimeni nu ar fi putut şti când şi cum anume se va termina această experienţă. Acum ştim. Suntem la capătul acestui mare drum. Am parcurs etapele reamintirii a ceea ce suntem şi tindem să redevenim nu ceea ce am fost, căci acest lung şir de experienţe ale încarnării ne-au schimbat pentru totdeauna, ci mult mai mult decât am fost. Am învăţat ceea ce înseamnă a fi Uman. A fi o fiinţă din carne şi sânge şi de a-ţi reaminti cine eşti cu adevărat. Am învăţat, de fapt, ce înseamnă Iubirea încarnată. Iar acest lucru este nepreţuit acolo, în lumile infabile cărora le aparţinem. Soarele Sufletului şi norii uitării Suntem în Cuzco, fosta capitală a imperiului Inka, oraşul pe care Pizzaro l-a supus cu numai câteva sute de soldaţi, acum 500 de ani. Prima etapă a marii noastre călătorii de conştiinţă s-a încheiat. Între noi şi jungla amazoniană sunt peste o mie de kilometri. Suntem sus, la 3500 de metri altitudine, căci aşa a fost clădit acest oraş neasemnuit în care ne aflăm astăzi. Deja nu mai suntem aceiaşi care am plecat în această călătorie. Întâlnirea cu Grande Madre este aceea care ne-a schimbat, care ne-a ajutat să aruncăm o privire în interior. Oamenii aceştia, care ne însoţesc, cei 17 Călători, au trecut prin procese profunde. Sunt mai tăcuţi, mai atenţi în interior, zâmbetele lor sunt altfel, ca şi cum aproprierea de marele secret al existenţei lăutrice ar fi clintit ceva din obişnuinţele minţii. Şi, de fapt, poate că ar fi mai potrivit să spun nu că ei ne-au însoţit pe noi, ci că noi – eu şi Elena – am avut privilegiul, bucuria şi onoarea de a-i fi însoţit pe acest drum uluitor al descoperirii de sine, de a fi fost martorii explorării lor. Căci ce poate fi mai tulburător decât să participi la întoarcerea acasă a unui Suflet, după o atât de îndelungată călătorie, prin mii de vieţi, ce poate fi mai tulburător decât să fii martorul primelor străluciri ale soarelui Sufletului, ieşind din norii uitării care însoţesc încarnarea. Scriam în prima parte a acestui reportaj despre călătoria noastră în Peru, că Ayahuasca nu este altceva decât o poartă prin care putem privi în noi înşine, o oglindă pentru cele mai adânci straturi ale propriei noastre conştiinţe. Ei bine, această poartă a fost deschisă larg,

Probabil ca despre o asemenea calatorie se poate scrie o carte. Nu fac decât sa zgarii puţin memoria vie a acestei noi călătorii. O memorie prea proaspătă, care încă nu s-a aşezat. Mai jos nu este povestea acestei călătorii, ci doar câteva tuşe, câteva imagini, câteva impresii, menite să vă facă să călătoriţi, în imaginar, alături de noi. Nu voi obosi niciodată sa afirm acest lucru: plantele sacre si ritualurile shamanice nu sunt o cale spirituala. Nu au fost şi nu vor fi niciodată. Plantele sacre, inclusiv Ayahuasca nu sunt decăt chei către interiorul nostru. Am ştiut cândva, la un punct al istoriei şi al creaţiei noastre, că vom ajunge în punctul în care iluzia va fi atât de adâncă, încât ne va fi greu să ieşim din ea. Am ştiut că ne vom afla în faţa unei uşi care va părea închisă. Şi atunci ne-am lăsat cheile sub preş. Plantele sacre sunt chei pentru marile porţi ale conştiinţei, iar aceste porţi nu duc decât către interiorul nostru. Nu duc la un dumnezeu iluzoriu, nu ne dau nimic in plus faţă de ceea ce avem deja. Ci doar oglindesc niveluri ale propriei noastre fiinţe, pe care suntem uneori incapabili sa le vedem altfel. Ne oglindesc fricile şi obsesiile, rănile mai vechi şi mai noi, dintr-o viaţă sau alta, cu care ne-am obişnuit atât de mult să ne identificăm încât credem că suntem noi înşine. Oglinda magică a plantelor sacre are darul ne a reaminti cine suntem cu adevărat. Putem vedea în experienţele cu Ayahuasca, că suntem mult mai mult decât durerile, fricile şi emoţiile noastre, mult mai mult decât energiile, corpul şi mintea noastră, mult mai mult decât obişnuinţele noastre. Pentru aceia care pot percepe aceste enorme adevăruri, Grande Madre este o oglindă magică ce reflectă măreţia extraordinară a Fiinţei omeneşti. Ceilalţi vor aştepta sa fie salvaţi. Suntem la vreo 15 mii de kilometri de casă deci, în Amazonia Peruană, pe unul dintre canalele fluviului Ucayali, într-o mică comunitate de băştinaşi shipibo. Suntem 19 expeditionari. Subsemnatul, Horia Turcanu şi iubita mea, Elena Francisc, ne-am asumat rolul de centru dublu al acestui grup de exploratori ai conştiinţei. Fiecare dintre ei este, într-un fel sau altul, experimentat în scormonirea propriei conştiinţe. Fiecare dintre ei a avut curajul de a privi înlăuntru, fiecare dintre ai a făcut paşi importanţi în descoperirea de sine. Ce căutăm noi aici, în acest sat făcut din lemn şi din stuf? Unii dintre noi numesc descoperirea de sine “vindecare”. Şi poate chiar aşa este. A descoperi cine eşti cu adevărat înseamnă să te vindeci. Să te vindeci de cine ai crezut că eşti şi de durerea  pricinuită de acea identificare. Alţii caută “adevărul”, “cunoaşterea”, “spiritul”. Şi, da, se poate spune şi aşa, căci totul este conţinut în noi înşine. Aceia dintre voi care sunteţi familiarizaţi cu descoperirile Călătoriei Inimii, ştiţi despre ce este vorba. “Adevărul” este aici, acum, în permanenţă. Doar că suntem prea orbiţi de ceea ce gandim despre el, ca să-l putem simţi.

Bine v-am regasit, dragi prieteni ai Călătoriei Inimii, vă spun în numele meu, Horia, şi al Elenei, cu o oarecare întârziere, căci ne-au trebuit câteva zile de la întoarcerea din Peru ca să ne reobişnuim cu realitatea 3D de acasă. Vă mulţumim tuturor pentru mesajele voastre, pentru intervenţiile voastre pe site, pentru felul în care aţi fost împreună cu noi în această uriaşă călătorie de Conştiinţă, căci v-am simţit alături. Am simţit permanent că nu facem această călătorie doar pentru noi, că nu trăim această experienţă doar pentru noi, ci pentru mulţi asemenea nouă care sunt împreună cu noi în Spirit. Ştiţi bine deja faptul că nici o experienţă nu este complet personală, şi că, uneori, atunci când cineva taie un drum prin pădure, pentru ceilalţi accesul devine mai uşor, şi cu cât mai mulţi umblă pe cărarea aceea, cu atât cărarea se transformă în drum larg, accesibil tuturor. Aceasta este calea Conştiinţei în care orice experienţă devine accesibilă tuturor, orice înţelegere devine mai uşoară, orice trăire devine mai uşor de abordat odată ce cineva a mai experimentat-o înainte. Acesta este motivul pentru care Călătoriile noastre, pe care le numim “ale inimii”, fie ele în Conştiinţă sau pe alte meridiane, le considerăm călătorii ale tuturor. Expediţiile noastre, workshop-urile noastre, întâlnirile noastre în care împărtăşim toate cele şi chiar cărţile pe care le scoatem fac parte din această uriaşă Călătorie a Inimii. Este o călătorie a Umanităţii, o evoluţie, o transformare, o călătorie către noi înşine, o călătorie a înţelegerii treptate a ceea ce suntem cu adevărat. Este călătoria Spiritului către Sine. Aşadar, dragi prieteni, ne-am întors. Rostul acestor cuvinte nu este de a vă povesti călătoria noastră pe de-a întregul. Reportajele despre Peru – pe care mi le asum în calitatea mea de fost jurnalist  - vor veni puţin mai târziu. Acum este timpul pentru un fel de dare de seamă asupra călătoriei în ansamblu, din perspectiva conştiinţei, a transformărilor şi a provocărilor pe care le-am întâlnit. Înainte de a pleca făceam precizarea într-un articol că aceste călătorii nu sunt unele obişnuite, că scopul lor final nu este unul turistic, că ceea ce ne-am propus de la bun început au fost călătorii interioare, călătorii în spaţiul sacru al Conştiinţei. În acest sens a fost o călătorie iniţiatică. Îndepărtarea de locurile obişnuite ale existenţei noastre au pus o distanţă psihică, nu numai fizică, între identificările noastre obişnuite şi teritoriile necunoscute ale propriei Conştiinţe. Ca nişte exploratori ai propriei fiinţe interioare, ne-am îndepărtat de ţărmurile cunoscute, am navigat dincolo de strâmtorile pe care le ştiam şi am ieşit împreună în marele ocean interior, străbătând tărâmuri necunoscute. Acest lucru necesită curaj şi dorinţa arzătoare de a a răspunde la întrebarea “cine sunt cu adevărat?” Frica minţii liniare de necunoscut este normală. Dar o asemenea călătorie presupune depăşirea graniţelor minţii şi intrarea în apele necunoscute ale conştiinţei, acolo unde mintea nu a pătruns niciodată, în dimensiunile multiple ale fiinţei, în ceea ce psihologia occidentală numeşte “inconştient”. Sunt spaţiile interioare unde sunt depozitate toate fricile noastre, toată umbra, toate labirinturile interioare pe care mintea nu le poate cuprinde şi de aceea se teme de ele. Călătorii au nevoie deci de curaj. Dorinţa de a te experimenta pe tine însuţi trebuie să fie mai mare decât frica de necunoscut. Înţelegerea profundă că acolo, în inconştient, ceea ce numim “umbră” este de fapt o parte importantă din noi, este energie a fiinţei noastre depozitată acolo, veche poate de mii de vieţi, a fost o premiză a acestei călătorii. Cei cu care am plecat în această călătorie extraordinară au fost oameni cu care am lucrat, care nu făceau acum primii paşi în propria conştiinţă. În paranteză fie spus, acesta este motivul pentru care atunci când facem astfel de călătorii, una dintre cerinţe pentru a participa este experienţa în stările de conştiinţă extinsă. Şi aşa a fost: o călătorie adâncă, uneori uluitoare, cu înţelesuri şi semnificaţii şi revelaţii importante pentru noi ca grup şi pentru fiecare în parte, o călătorie plină de aventuri ale conştiinţei, plină de răscruci în care fiecare a avut de ales direcţia sa, ca un adevărat Creator al propriei realităţi.

Jagmandra Totul a început cu o poveste pe care mi-a spus-o Sandeep, șoferul meu, când am ajuns la Pushkar, un mic orășel de la marginea deșertului Rajahstan. Eram la marginea orașului, acolo unde deșertul se dizolvă în degete subțiri de nisip, pentru a intra pe străduțe abia desenate. Trecem printre dune de nisip acoperite cu o vegetație pipernicită și sprijinite pe steiuri albe din piatră. Atunci văd corturile. De fapt, nici măcar nu pot fi numite corturi. Sunt mai curând un fel de copertine sprijinite pe bețe, un fel de cerșafuri colorate și zdrențuite care flutură în vânt și la umbra cărora sunt improvizate adăposturi, dacă pot fi numite așa. Acolo locuiesc oameni, familii întregi, cu copii, cu animale, cu capre și cu cămile, înconjurați de o cumplită mizerie. Mari păsări de pradă ale deșertului dau târcoale gunoaielor în căutare de resturi. Sunt câini și vaci acolo, printre ziduri vechi care ies din nisipuri, amintiri ale bătăliei dintre deșert și oameni. Cine sunt oamenii aceia îmbrăcați cu haine în culorile curcubeului, cu cămilele lor impodobite cu ciucuri, cu copii în brațe, care trăiesc acolo, printre nisipuri? ”Pariah” mi-a spus Sandeep cu un zâmbet care ar fi putut însemna orice, ”rătăcitorii, nomazii, cei care umblă”. Sunt oameni care nu aparțin nici unei caste, nici unui oraș, nici unei bresle, oameni care-și câștigă pâinea de pe o zi pe alta, cerșind, uneori furând, alteori făcând mici negoțuri stranii cu obiecte purtătoare de noroc sau de ghinion. ”Femeile lor umblă cu vrăji. Să nu te apropii de ele, mister Hari, să nu cumva! Sunt periculoase!” Așa-mi spune Sandeep, mister Hari. Și ca să mă țină departe de oamenii aceia mi-a spus următoarea poveste a prietenului său Antoine, un belgian de familie bună din Bruxelles, fost director de bancă și tată de familie. , Acum câțiva ani, mister Atoine, care avea cam 35 de ani, a venit într-o excursie cu familia chiar aici, în micul oraș sfânt Pushkar. Sandeep era șoferul lor, așa cum astăzi este șoferul meu. Ei bine, s-a împrietenit imediat cu Antoine. E un tip înalt, blond, educat, ce mai, un adevărat european. ”Avea o femeie frumoasă, care purta bijuterii scumpe, și o fetiță, Maureen, de vreo cinci ani.” Sandeep i-a plimbat pe la temple, pe străzile colorate ale orașului, i-a plimbat cu cămilele prin deșert, peste tot. La Pariah nu i-a dus, deși el, Antoine, tot trăgea într-acolo. Punea o sută de întrebări, ca și mine. Până la urmă soarta care îl chema a fost mai puternică. Într-o duminică după-amiază, când femeia lui se odihnea, Antoine a ieșit din hotel la plimbare, singur. A găsit un conducător de cămile și a plecat la o plimbare în deșert. Iar conducătorul de cămile, un pariah, l-a dus acolo unde-l trăgea destinul. A doua zi Antoine nu venise înapoi. Femeia lui, belgianca, era disperată. Plângea. Antoine dispăruse. Ea și cu șoferul Sandeep l-au căutat întreaga zi. A apărut pe seară. Era de nerecunoscut. Costumul lui alb, impecabil devenise o zdreanță. Avea privirile ciudate. Abia vorbea. ”Era pe altă lume. N-a spus decât că a stat la foc toată noaptea, că femeile pariah au dansat pentru el și a băut ceaiuri ciudat parfumate” Sandeep tace un moment. Am intrat în oraș. Și? Se întoarce către mine cu o față gravă. ”Antoine n-a mai vrut să plece. Soția lui a luat copilul și a plecat înapoi în Belgia. El a rămas aici săptămâni întregi, deși vacanța se terminase demult.” Tace. Sandeep, zic, ce s-a întâmplat cu prietenul tău belgianul? ”A cunoscut o femeie pariah” zice el cu privirea împietrită. ”O vrăjitoare. Atunci ea avea 19 ani. Au trecut de-atunci șase ani, și Antoine încă mai vine în fiecare an la Pushkar. Îl cunoaște tot orașul. A pierdut slujba de la bancă, și-a pierdut familia, a pierdut totul. Vine, stă câteva luni și pleacă din nou. Dar nu poate să lipsească prea mult. Se întoarce mereu. Mereu mai prăpădit, mai sărac, mai distrus. Are privirile rătăcite. Fumează… știi tu, hașiș. Poate chiar opium.”

O viata si-o zi Dintotdeauna am visat la India. O tara uriasa cat un continent. Jungla, deserturile, templele stravechi. Urme ale unor civilizatii disparute. Oceanul. Am vazut filme si am citit carti. Am gustat din minunile unor filosofii care au traversat miile de ani, inchipuindu-mi tara aceasta fabuloasa, misterioasa, fascinanta, posesoare a unei cunoasteri cu atat mai ispititoare cu cat este mai indepartata. Iar acum, dupa aproape 20 de ore de calatorie cu ochii inchisi, in care am rememorat aproape tot ce stiam despre taramul acesta, iata-ma iesind, la orele doua ale diminetii, din aeroportul din Delhi. Noaptea se face pulbere, spargandu-se in mii de cioburi. O multime enorma forfoteste, un milion de glasuri, un milion de chipuri, un milion de masini. Aerul diminetii, naclait si prafos, pluteste in lumina becurilor cu neon. Ca prin vis vad numele meu scris pe o hartie, ca prin vis ma urc intr-o masina care miroase urat. Dupa o viata si 20 de ore de visat la India, sunt aici. Delhi, ora amiezii. Soarele e in mijlocul cerului. Ies dintr-o hruba fara ferestre, despre care sperasem ca va fi un hotel de trei stele. Sunt in centrul imensului oras. 13 milioane de locuitori, si toti par sa fi iesit in strada in acelasi timp. Multimea e un suvoi enorm, care se scurge pe strazi, biciclete, masini care claxoneaza incontinuu, un vuiet imens acopera orasul. Acasa era zapada. Aici e soare si praf. Ma misc cu incetinitorul, prin enorma multime, privind chipurile, gesturile, ascultand cuvinte necunoscute. Prima impresie: toate culorile curcubeului sunt aici. Acoperite cu praf. Orasul e un labirint cu peretii jupuiti, cu reclame prabusite, cu oameni care alearga sau care, dimpotriva, stau incremeniti ca si cum s-ar gandi. Unde as putea sa beau o cafea? Prima greseala in India: sa pari nehotarat pe strada.

O calatorie in adancurile inimii Amazonia Am presimtit dintotdeauna aceasta clipa in care voi fi aici, in care voi trage in piept aerul umed si fierbinte al Amazoniei, in care voi zgaria cu privirile globul de sticla albastra al cerului arcuit peste fluviu si peste junglele fara sfarsit care se intind de jur imprejur pana la orizont. Aceasta presimtire tacuta a stat ingropata in adancurile mele, pana in aceasta clipa solara, cand, imbarcat pe un fel de barca lunga de vreo zece metri, care abia se misca, strabat meandrele fluviului Ucayali. Este enorm. Uneori, malurile acoperite cu padure virgina se indeparteaza atat de mult, incat nu se mai pot vedea. Iar atunci cand se apropie, pot simti respiratia de un verde adanc a acestui ocean vegetal unic pe planeta, a acestei fiinte inimaginabile pentru mintea unui european, ii pot simti greutatea umeda cu care apasa malurile si ii pot auzi murmurul. Ieri am vazut-o din avion, intinsa pana la orizont. Soarele apunea in padure ca si cum s-ar fi scufundat intr-o mare nemaivazuta si am vazut sarpele imens de apa al acestui fluviu facand mii de meandre rotunde, ca si cum ar fi incolacit pamantul intreg. Selva Grande, asa ii spun peruanii acestei regiuni, adica Padurea cea Mare. Este intinsa cat o jumatate de continent si mai are inca misterele ei, spatiile ei neatinse inca de civilizatie. Si iata-ma pe mine, cel care a visat-o, strabatand-o odata cu apele namoloase ale marelui fluviu. Caldura este coplesitoare, soarele arde infernal. Ce caut eu aici, la 15 mii de kilometri de casa, in adancurile celor mai salbatice paduri de pe continentul sud-american? Ucayali pare furios, suvoaie enorme de apa se rotesc in ochiuri maronii, caci este sezonul marilor inundatii, salupa noastra din lemn putred, supraincarcata, cu motorul gafaind, pare o jucarie in mijlocul talazurilor. Il privesc pe Rodrigo, nativul care manevreaza salupa, cu o figura impasibila. Am certitudinea, in aceasta clipa de vant care-mi arde fata, in mijlocul apelor acestui fluviu si in mijlocul acestei nesfarsite paduri, ca toata viata am asteptat intr-un fel sa ajung aici. Sunt deja de doua saptamani in Peru, si daca la inceput, motivele pentru care venisem imi erau clare, acum incepeam sa banuiesc ca dincolo de acestea mai exista ceva. Adevaratul motiv pentru care eram aici.

Uimitoarele istorii ale lui Maximo Huaraka Cusiquispe, şamanul cantator al înâlţimilor andine Iisus cel zburator Imaginati-va un cer de cristal, asa cum exista numai in vise, de un albastru adanc, de o rotunjime globulara pe care norii se scurg in cercuri, alb-stralucitori. Ma aflu la vreo patru mii de metri altitudine, soarele arde rece, aerul este rarefiat si diafan, ca o panza tesuta de ingeri. Sunt pe creasta unui munte, deasupra stravechiului oras Cuzco, vechi de milenii, un fel de Roma a Americii Latine. Cel mai vechi oras locuit de pe ambele continente americane, supranumit Ombelico del Mondo – adica Buricul Pamantului, centrul lumii, capitala stravechiului imperiu incas, cladita la vreo 3500 de metri inaltime. De jur imprejur sunt numai creste de munti. Pe fiecare creasta se afla ruinele mute si stinghere ale trecutului. Condorii traseaza cercuri intunecate pe cerul stralucitor. Cu un ochi la orasul din vale, care se vede mai mult ca o harta, urc spre acest varf infipt in cer, pentru ca vreau sa-l vad pe Iisus. Dupa un bun obicei sud-american, deasupra oricarui oras care se respecta, se afla o imensa statuie alba a Mantuitorului, cu bratele deschise ca niste aripi, intr-un gest de suprema protectie. In fiecare dintre noptile translucide ale Anzilor, pe care le-am petrecut la Cuzco – sau, pe numele lui adevarat, Qosco, asa cum ii spuneau incasii – am privit statuia iluminata cu alb a lui Iisus strajuind orasul si mi-am dorit sa ajung acolo, sa o privesc de aproape. Iar acum sunt pe drum, insotit de ganduri. Fiecare pas este un chin, din pricina inaltimii. Francisco Pizzaro, marele conchistador, impreuna cu iezuitii lui si cu Sfanta Inchizitie, ar fi multumiti, dupa ce au trecut prin foc si sabie intregul continent, dupa ce au ucis milioane de oameni, in numele bietului Iisus, sa vada ca 500 de ani mai tarziu, insemnele crestinismului troneaza asupra orasului Cuzco, capitala imperiului incas.