Interviu: Horia Turcanu in dialog cu Krishna Das

Krishna Das: Muzică şi spiritualitate
A cânta pentru a-ţi deschide inima

Numele său adevărat este Jeffrey Kagel şi s-a născut într-o suburbie din Long Island, Statele Unite, în 1947. Face parte din acea generaţie extraordinară care au fost adolescenţii anilor 60-70 şi care, în felul lor au schimbat lumea. Erau vremurile mişcării hippy şi ale demonstraţiilor pentru pace, vremurile blues-ului, rock’n’roll-ului şi ale LSD-ului, vremurile în care meditaţia şi maeştrii spirituali ai orientului pătrundeau în Statele Unite şi aduceau o nouă viziune spirituală asupra lumii. Această generaţie avea să schimbe mai târziu lumea ştiinţei, a afacerilor, a muzicii şi avea să facă posibilă marea transformare de conştiinţă a timpurilor noastre. Cel cunoscut astăzi sub numele de Krishna Das a trăit la maximum aventura acestei generaţii. Viaţa sa ar putea constitui subiectul unui film sau unui roman. Două lucruri l-au urmărit pe întreaga traiectorie a vieţii sale: muzica şi necontenita căutare spirituală. În cele din urmă, aceste două direcţii fundamentale s-au reunit într-o singură trăire. A participa la un concert al lui Krishna Das este o aventură spirituală, căci muzica sa are o singură motivaţie : călătoria de conştiinţă sau „coborârea în inimă”, în propria sa terminologie. Celebrul Sting, împreună cu care a lansat cândva primul său album, Pilgrim Heart, spunea despre muzica sa că este „aur sonor care picură în inimă, balsam care vindecă sufletul”.

În adolescenţă credea că va deveni muzician de blues, căci viaţa sa era ruptă între zilele de şcoală şi baseball, şi nopţile când naviga pe muzica unor muzicieni precum Mississippi John Hurt, Skip James și Bukka White. Îl pasiona studiul filosofiilor orientale şi mai târziu s-a înscris la universitate pentru a le studia, dar a fost repede dezamăgit de uscăciunea mediului academic. Căuta experienţa. Cel care avea să schimbe pentru totdeauna cursul vieţii sale a fost faimosul maestru spiritual, scriitorul şi filosoful Ram Das. În mod sincronistic, exact în momentul în care era pe punctul de a lansa propria trupă de muzică şi de a face primul turneu, a trebuit să aleagă. Şi nu a ezitat. A renunţat la muzică pentru moment, pentru a-l urma timp de un an pe marele Ram Das, „omul care radia lumină”.

În 1970 pleacă în India, în călătoria vieţii sale, pentru a-l întâlni pe marele maestru spiritual Neem Karoli Baba, cunoscut apropiaţilor săi sub numele de Maharaj- Ji. Acesta este un personaj legendar, considerat şi astăzi drept un avatar. Avea darul de a materializa obiecte iar prezenţa sa inducea discipolilor săi stări de intensă trăire spirituală. Deşi nu se revendica din nici o şcoală spirituală, era considerat un sfânt, un iniţiat, iar faima sa aprindea imaginaţia tinerilor americani. Ram Das fusese discipolul său. Întâlnirea tânărului evreu american cu Maharaj-Ji avea să-l schimbe pentru totdeauna. Timp de trei ani a trăit în preajma sa. „Radia, în fiecare moment al vieţii sale, iubirea necondiţionată, aerul din jurul său părea părea dens şi auriu, ca mierea lichidă, prezenţa sa, dincolo de orice cuvânt ar fi rostit, avea o putere extraordinară. Era complet diferit de toți misticii pe care îi întâlnisem până atunci”, povestește KD. „Nu predica nicio învățătură, nu ținea nicio predică, nu scria cărți. Stătea pur și simplu, exista – și asta făceam și noi în preajma lui. Părea racordat la viaţa însăşi.”
Aşa a ajuns Jeffrey Kagel să treacă de la blues şi rock la cânturile sacre din tradiţia Bhakti Yoga, sau Yoga devoţiunii. „Am învăţat să transcendem transcendem toate barierele care ne închideau față de lume. Incantațiile au fost calea noastră de a pătrunde și a ne mișca liber în fluxul universului.” Într-o bună zi maestrul i-a spus lui krishna Das că a venit clipa să se întoarcă acasă, în America, pentru a înfrunta ataşamentele emoţionale pe care le lăsase în urmă. N-ar fi vrut să se mai întoarcă niciodată. Dar , cu inima indoită a făcut-o. Şase luni mai târziu a primit vestea dispariţiei din plan fizic a Maestrului său. „A fost teribil. Unii nu-şi mai revin niciodată după moartea unui om iubit. Dar pentru mine murise iubirea însăşi.”

Windows – Krishna Das feat. Sultan Khan

Un timp, Krishna Das rătăceşte prin America în căutarea echilibrului. Într-un fnal se stabileşte în California şi împreună cu celebrul deja Jai Uttal, la rândul său un fost discipol al lui Maharaj-Ji, şi cu alţi doi muzicieni, fondează trupa Amazing Grace, cu care începe să cânte incantaţii tradiţionale indiene prelucrate în stil american. Succesul apare imediat, iar tumultul interior provocat de dispariţia lui Maharaj-Ji îşi găseşte expresia în muzica sa. „Când a murit Maharaj-ji”, își amintește el, „am simțit cum mă rupt în bucăți instantaneu. Umbra mea a ieșit cu totul la suprafață și am început să mă distrug singur, încet-încet, prin tot ceea ce făceam. Muzica m-a salvat. Am descoperit prin muzică o cale de a trăi iubirea necondiţionată la acelaşi nivel pe care-l simţisem în prezenţa maestrului.”

Porţile erau deschise. Cântă cu Raz Charles, Van Morisson, Steely dan şi Bruce Springsteen – pe care-l numeşte „Bodhisatva din New Jersey, fondează o casă de discuri specializată pe muzică cu influenţe din diferitele tradiţii ale lumii şi produce discuri împreună cu faimoşii Ali Akhbar Khan şi Jackie McLean.

„Mi-a luat 20 de ani să accept cu adevărat, din adâncul inimii, că dacă vreau să mai simt vreodată acea fericire de nedescris pe care am trăit-o altături de Maharaj-ji, atunci va trebui să o descopăr înlăuntrul meu”, povestește KD. „Incantaţia sacră a fost pentru mine singura cale de a ajunge la acea fericire. Știam că dacă nu voi începe să cânt împreună cu oamenii, nu voi reuși niciodată să trec dincolo de umbra din inima mea.”

Aşa şi-a găsit Krishna Das stilul inconfundabil, de interferenţă între cântarea clasică indiană şi stilul occidental, în care sitarul, tabla şi sunetele de armonium se amestecă cu ghitară electrică şi basul. În tradiţia indiană numită kirtan, muzicianul intonează un vers, iar spectatorii cântă după el în cor. Această formulă a avut un succes uriaş, concertele sale transformându-se în enorme coruri în care spectatorii trăiesc stări spirituale laolaltă cu muzicienii. Cântecele încep lin, blând, construind treptat un crescendo care culminează cu o deschidere totală a temei sonore, care crează la rândul ei o deschidere a inimii, la fel ca cea a unei flori. Sute şi uneori mii de oameni participă la acest joc muzical ce are în centru vocea fascinantă a lui krishna Das, ce are darul de te face să aluneci pur şi simpu în interior şi de a deveni conştient de sunetul fundamental al fiinţei. Printre aceia care se declară public fani ai acestei muzici sunt personalităţi precum Sting, Madonna, Stanley Jordan sau Rick Allen. „Nu este nevoie să ştii semnificaţia versurilor. Muzica e magică. Intonarea ei aprinde lumina inimii care este deja acolo, dar pe care nu ai avut timpul s-o simţi.”

Ei bine, acesta este omul care va concerta în octombrie la Bucureşti pentru întâia dată, dar poate că nu şi ultima.

„Muzica nu e decât o cale spre revelarea iubirii”

Krishna Das, de la blues şi rock la incantaţiile clasice indiene e o cale lungă. Un asemenea amestec pare uimitor pentru occidentali. Cum explici uriaşul succes de care se bucură această muzică în întreaga lume?

Aceste nume, blues, rock sau altele, nu înseamnă nimic pentru mine. Sunt doar nişte repere. Muzica e doar muzică, dincolo de orice stil sau nume, armonia este ceea ce contează. Oamenii nu vin pentru numele muzicii, ci pentru ceea ce simt atunci când o ascultă. Pentru mine, muzica este o cale spirituală în sensul că deschide porţile interioare ale inimii, te face să simţi acea vibraţie care a dat naştere universului, înaintea oricărei forme. Muzica e un act sacru, care a însoţit umanitatea în toată călătoria ei, care ne pune în contact cu fundamentele fiinţei. A cânta împreună redescoperă în noi ceea ce avem în comun, dincolo de ceea ce credem că suntem. Dincolo de identităţile pe care le avem în această viaţă. Oamenii de ştiinţă descoperă acum că totul este vibraţie armonică în univers, dar misticii au ştiut asta dintotdeauna şi au ştiut să pătrundă în meandrele vibratorii ale creaţiei prin cântec, prin intonare, prin incantare. De aceea singurul lucru care contează pentru mine este acestă vibraţie colectivă care nu poartă nici un nume. Cântăm împreună, vibrăm împreună, aşa cum fac oamenii de exemplu într-o biserică, sau atunci când cântă pe un stadion. Simţi în tot corpul curentul electric al întregii existenţe, al Prezenţei. Un alt nume al acestei Prezenţe este „iubirea necondiţionată”. Eu am avut norocul să trăiesc această experienţă timp de aproape trei ani alături de maestrul meu, Maharaj-Ji. Îţi curg lacrimile pe obraz fără să ştii de ce, de o fericire inexplicabilă, care depăşeşte orice cuvânt. Mi-a luat mult timp să înţeleg legătura între muzică şi această stare. Dar când am înţeles darul extraordinar pe care-l aduce muzica, această trăire a bucuriei de a fi, pur şi simplu, aceasta a deznodat toate întrebările mele, toată neliniştea, toată căutarea. Am descoperit ceea ce oamenii ştiau acum mii de ani: cântând împreună coborâm în inimă.

Cuvintele tale par mai curând cele ale unui predicator, decât ale unui muzician celebru..

Nici asta nu contează prea mult. Sunt doar cuvinte. Singurul lor rost este să pătrundă prin straturile minţii până în inimă, şi să mişte ceva, dacă sunt pornite din inimă. Alfel, nu contează. Am descoperit asta tot cântând. La început, mă gândeam „cine o să asculte chant-uri indiene în America, dacă nu înţeleg nici un cuvânt?”. Apoi am descoperit că dacă reuşeam să intru în cântec total, oamenilor nu le mai păsa de cuvinte. Ba mai mult, părea că pot simţi sensul unui cântec, dincolo de semnificaţia cuvintelor. Cuvintele par să aibă propria lor vibraţie care conţine sensul, dincolo de barierele limbii, iar oamenii simt aceasta. De exemplu cuvântul „shanti”, care înseamnă „pace”, cântat fiind cu adevărat, te face să simţi starea de pace, care e dincolo de cuvântul în sine. Este o trăire. Există unele cuvinte şi unele acorduri muzicale care au fost cântate timp de mii de ani şi asfel au intrat în conştiinţa colectivă a omenirii. Un american sau un european se poate racorda la aceste niveluri de conştiinţă prin cântec, la fel de uşor precum un hindus. Mintea nu are nimic de-a face cu asta. Ba mai mult decât atât, atunci când cântăm împreună, eu, colegii mei de pe scenă şi sala întreagă, ne permitem să urmăm intuiţii interioare, voci interioare care ne conduc, şi o temă muzicală se transformă într-un cântec nou, unic, irepetabil, care reprezintă cântecul acelui moment, acelei săli, acelei trăiri. Este ceva spontan, care vine din străfunduri, care nu are o explicaţie sau o logică, şi care are legătură cu ceea ce numim revelaţie. Este ca şi cum ai aduce din adâncurile fiinţei tale sunetul unic al acelui moment, iar această aducere, această rostire a adevărului lăuntric în această dimensiune, încarnată, aduce o imensă bucurie. Cred că acesta este „secretul” succesului pentru mine. Are mai puţin de-a face cu muzica în sine, cât cu trăirea spirituală.

În cântecele tale, în cartea ta, vorbeşti mereu despre iubire, despre inimă şi despre o „mare căutare”. E o temă universală, căci toţi ne aflăm cumva într-o căutare, fie că o numim căutare de sine, sau căutarea divinităţii.Este muzica o cale de a găsi un răspuns la această căutare?

Întreaga mea viaţă s-a petrecut sub semnul acestei căutări. Indiferent care au fost evenimentele exterioare ale vieţii mele, cumva m-am întors mereu în interior încercând să găsesc ceva ce părea să fie pierdut. Simţeam o lipsă, un dor care mă neliniştea. La început nu mi-am dat seama că muzica ar putea fi o cale. A trebuit să ajung în India şi să trec prin experienţa mea cu Maharaj-Ji pentru a şti ceea ce caut. Nu erau răspunsuri, ci trairi. Stări. Le căutasem înainte în droguri, în meditaţie, în rugăciune, dar mereu se pierdeau. Trăirile dispăreau şi dorul revenea. Târziu am înţeles că totul se petrece în mine şi că poarta era inima mea. Se spune că inima este un fel de oglindă care reflectă fiinţa noastră profundă. Dacă oglinda este acoperită cu praful ataşamentelor, mâniei, furiei, al ruşinii sau vinovăţiei, imaginea este distorsionată şi de nerecunoscut. Ne rătăcim în iluzie şi ne pierdem de fiinţa noastră profundă. Muzica este pentru mine un mod de a trece dincolo de acest praf inerent vieţuirii ca oameni. Am ştiut dintotdeauna că asta caut, un mod de a mă reconecta cu adâncul meu, dar nu făceam legătura între pasiunea pentru muzică şi această căutare. Când l-am întâlnit pe Maharaj Ji, am recunoscut imediat ceea ce căutam. Există un poem al marelui mistic Rumi: În clipa în care mi-am auzit prima poveste de dragoste /Am început să te caut, neştiind ce orb eram. / Îndrăgostiţii nu se întâlnesc într-un târziu / Ci se regăsesc unul în celălalt din prima clipă. Am ştiut că găsisem ceea ce căutam. Trăirea care îmi lipsea. Nu numai mie, ci multora, căci este cu adevărat o temă universală. Cu toţii avem acest sentiment al divinităţii şi cu toţii suntem în această căutare. Toate religiile vorbesc despre inimă, iubire şi în toate se cântă. Dar în zilele noastre poate că oamenii au nevoie de căi personale, înafara oricărei religii. Un copil care cântă singur, neauzit de nimeni, şi se leagănă pe creanga unui copac trăieşte acea bucurie în inima sa, şi nu are nevoie de nici o religie. Cam în acelaşi fel funcţionează muzica pe care o fac împreună cu ceilalţi. Cântăm împreună, dar fiecare vine cu propriul său cântec interior, din inimă, şi asta ne face să trăim bucuria, neavând nevoie de nici o religie organizată de cineva. Bucuria e o stare, şi orice stare se află în noi înşine.

Bine, dar nu oricine are norocul de a întâlni un guru precum Maharaj Ji. Şi apoi, nu avem nevoie de nici o religie, dar avem nevoie de un guru?

E o mare neînţelegere aici. Nu, nu avem nevoie de nici un guru, nu avem nevoie de nimic. Eu poate că am avut nevoie de un guru, căci aceasta a fost calea mea. Dar fiecare are propria sa cale. Unii pot trăi ceea ce au am trăit alături de Maharaj Ji, privind un apus de soare, sau în ochii unei fiinţe iubite. Ceea ce contează e trăirea, nu ce o declanşează. „Guru” este un concept greu de înţeles pentru majoritatea occidentalilor; în cuvinte simple, guru e orice persoană sau orice lucru care îndepărtează întunericul din fiinţa noastră. Pentru mine, guru este iubire – spaţiul în care intru în timp ce cânt. Acest spaţiu poate fi numit oricum: Dumnezeu, suflet, prezenţă, imensitate, conştientizare. Pentru mine, acesta este guru. Guru este prezenţa vie din inimile noastre. Acea prezenţă şi dragoste pot apărea în viaţa noastră pe diferite căi. De fiecare dată când apare, fenomenul este foarte puternic, deoarece avem pentru o clipă viziunea propriei noastre frumuseţi. Ne vedem pe noi înşine prin ochii iubirii. Ori de câte ori Maharaj-ji se uita la mine, privirea mea cobora; nu puteam duce atât de multă iubire. În prezent, îi caut ochii peste tot. Pentru mine, el trăieşte chiar şi după ce şi-a părăsit corpul, în chip de prezenţă iubitoare, vastă, atotcuprinzătoare, care încorporează totul. E cerul atotcuprinzător, care susţine pământul, stelele, norii.. În acelaşi fel, „guru”, poate fi un preot catolic, ortodox sau bantu, muzica sau clipa inefabilă când ne îndrăgostim.

În curând vei fi în România. Ştii ceva despre România?

Puţine lucruri concrete, dar am multe intuiţii. Ştiu că e o ţară creştin ortodoxă. Am mai fost în ţări ortodoxe şi a fost extraordinar căci oamenii au o profundă spiritualitate. Şi, în plus, ştiu ce înseamnă a cânta împreună. Prietenii mei români care au organizat concertul, i-au pus numele Călătoria Inimii. Mi-a plăcut la nebunie acest nume, pentru că întreaga noastră viaţă umană este într-un fel o călătorie a inimii. Şi asta e valabil în România, în India, în America, pretutindeni… Poate că va fi titlul următorului meu album.

Horia Ţurcanu

PS. Concertul lui Krishna Das se va petrece la Bucureşti, pe 15 octombrie 2011, la Palatul Copiilor iar workshopul va avea loc în ziua următoare, 16 octombrie. Informaţii şi rezervări pe www.calatoriainimii.net sau la tel 0731.014.257